Despre necesitatea perfecţionării legislaţiei naţionale şi armonizarea acesteia cu legislaţia Uniunii Europene

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Corelația dintre orinea juridică internă și cea europeană, în componenta privind necesitatea perfecționării legislației naționale și armonizarea acesteia cu aceea a Uniunii Europene, prezintă un interes major pentru cei responsabilități și atribuții în interpretarea și aplicarea dreptului.

Cu titlu de premisă necesar-esențială, potrivit legii fundamentale, România este stat suveran, în cadrul căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.

Prin prisma acestor valori esențiale, Constituția trebuie întotdeauna respectată și privită ca un act fundamental care exprimă manifestarea de voință a fiecărui popor în calitatea lui de unic titular al puterii politice.

În acest sens, Curtea Constituțională a României, prin Decizia^[1] nr. 80/2014 a statuat că dispozițiile constituționale nu au un caracter declarativ, ci constituie norme constituționale obligatorii, fără de care nu se poate concepe existența statului de drept, prevăzută prin art. 1 alin. (3) din Constituție.

Pe de altă parte, în cadrul ordinii juridice europene, Constituția României trebuie interpretată în complexitatea și implicațiile sale, inclusiv în corelație cu angajamentele internaționale asumate de Statul român, prin prisma Tratatului de aderare și a dreptului Uniunii Europene.

În acest demers, este necesar a se distinge între Constituție și celelalte legi interne în contextul în care prioritatea dreptului UE nu poate avea ca finalitate plasarea Legii fundamentale într-un plan secund față de ordinea juridică a Uniunii Europene.

Odată ce un stat ratifică sau aderă la un tratat internațional, interpretarea dispozițiilor constituționale trebuie să țină seama de angajamentele asumate.

Acest principiu este prevăzut expres și de Constituția României, care în dispozițiile art. 148 alin. (2), instituie prioritatea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

Astfel, aderând la ordinea juridică a Uniunii Europene, România a acceptat ca, în domeniile în care competența exclusivă aparține Uniunii Europene, indiferent de tratatele internaționale pe care le-a încheiat, implementarea obligațiilor rezultate din acestea să fie supusă regulilor de drept ale Uniunii Europene.

Așadar, în aplicarea art. 148 din Constituție, România aplică cu bună-credință obligațiile rezultate din actul aderării, neinterferând cu competența exclusivă a Uniunii Europene; iar, în virtutea clauzei de conformare cuprinse chiar în textul art. 148 din Constituție, România nu poate adopta un act normativ contrar obligațiilor la care s-a angajat în calitate de stat membru. Toate aceste aspecte cunosc desigur o limită constituțională, exprimată în ceea ce Curtea Constituțională a calificat „identitate constituțională națională”, prin Decizia^[2] nr. 683 din 27 iunie 2012, reluată prin ulterior prin Decizia^[3] nr. 64 din 24 februarie 2015 sau Decizia^[4] nr. 887 din 15 decembrie 2015.

În acest cadru, este necesar a se reține și clauza de integrare europeană prezentă – explicit sau implicit – în Constituțiile tuturor celor 27 de state membre ale Uniunii Europene, menită să reglementeze raporturile dintre statul național și organizația regională de integrare, dreptul intern și dreptul UE, imperativul conservării identității constituționale și cerința integrării supranaționale, în condițiile dreptului aferent (pozitiv și jurisprudențial, național, european și internațional). Aceasta stabilește astfel deschiderea constituției fiecărui stat membru și a legislației sale spre structura unional-europeană privită în dimensiunile sale specifice.

În ce privește ordinea juridică europeană, aceasta pornește de la premisa că statele membre și-au limitat drepturile suverane în favoarea celei dintâi (Cauza Curții de Justiție a Uniunii Europene Costa împotriva Enel – 1964). Această concepție normativă se dorește a fi integrată în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrării în vigoare a tratatelor și este obligatorie pentru instanțele de judecată ale acestora.

Este de menționat că între cele două ordini juridice, europeană și națională, nu există un raport de subordonare sau supraordonare, iar acestea nu funcționează separat, ci într-un raport de complementaritate, fiecare păstrându-și identitatea dreptului pozitiv propriu.

Prin urmare, nu se poate afirma că există un concurs între prioritatea dreptului european și supremația constituțiilor naționale, această posibilă percepție fiind o interpretare eronată și putând avea efecte dăunătoare asupra statului de drept însuși și asupra democrației, principii fondatoare comune ale celor două ordini juridice.

Așadar, prioritatea dreptului UE nu trebuie privită în sensul supremației acestui tip de drept. În acest sens s-a pronunțat și instanța națională de contencios constituțional prin Decizia^[5] nr. 668 din 18 mai 2011 prin care s-a reținut că manifestarea unei atitudini de cooperare între instanța constituțională națională și cea europeană „ține (..) de dialogul judiciar dintre acestea, fără a se aduce în discuție aspecte ce țin de stabilirea unor ierarhii între aceste instanțe”.

Mai mult, aplicarea dreptului Uniunii nu afectează suveranitatea și supremația Constituției naționale, din moment ce domeniile de competență și atribuțiile Curții Constituționale și ale Curții de Justiție a Uniunii Europene sunt diferite.

Aceasta în condițiile în care cele două ordini juridice conțin proceduri și naturi juridice diferite, au scopuri convergente, și anume un grad mai înalt de integrare în Uniune, accesul cetățenilor la realizarea drepturilor și libertăților lor, cu asigurarea unor standarde și garanții de protecție armonizate.

Curtea de Justiție Uniunii Europene a confirmat în jurisprudența sa (cauezele Melloni^[6] și Akerberg Fransson^[7]) faptul că ordinea juridică a Uniunii Europene și constituțiile naționale pot coexista și că atunci când există un conflict normativ între dispoziții de drept național (constituțional) și dispoziții ale dreptului Uniunii, într-o situație în care legiuitorul Uniunii a efectuat o armonizare completă a nivelului de protecție a unui drept fundamental, compatibilitatea unei măsuri naționale cu un astfel de drept trebuie examinată în raport cu dreptul Uniunii, iar nu în raport cu normele constituționale naționale.

De asemenea, în cazul în care nu există o astfel de armonizare, se pot aplica standarde naționale mai ridicate decât cele garantate de Carta Uniunii, cu condiția ca „supremația, unitatea și eficacitatea dreptului [Uniunii] să nu fie compromise prin aceasta”.

În consecința celor mai sus expuse, perfecționarea legislației naționale reprezintă un imperativ și o garanție a respectării principiului legalității, în componenta privind calitatea legii, prevăzută de dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituția României, în scopul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, astfel cum sunt interpretare și prin actele juridice europene.

În acest sens, în jurisprudența^[8] Curții Constituționale se statuează că principiul legalității presupune existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, conducând la caracterul de lex certa al normei.

Acest deziderat este necesar a fi realizat și în procesul de punere în aplicare sau transpunere a legislației europene (regulamente, directive, decizii) în ordinea juridică internă, în vederea respectării obligațiilor care îi revin statutului român în temeiul tratatelor.

În consecință, analiza raportului dintre ordinea juridică internă și cea europeană trebuie să țină seama de realitatea legislativă actuală, anume că legile fundamentale ale statelor membre și ordinea juridică a Uniunii Europene se completează reciproc și sunt capabile de coexistență și dezvoltare armonioasă.

Așadar, valorificarea în baza complementarității a valorilor, principiilor sistemelor constituționale naționale și ale celor europene se poate realiza doar prin dialog constituțional/doctrinar și dialog judiciar.