Depăşirea limitelor admisibile ale dreptului la liberă exprimare. Încălcarea dreptului reclamantului la apărarea reputaţiei. Nulitatea recursului declarat (NCC, NCPC, L. nr. 25/2006)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 1451/2021

NCPC: art. 472 alin. (2), art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3), art. 488, art. 489 alin. (1), art. 491 alin. (1), art. 493 alin. (5), art. 499; L. nr. 25/2006: art. 176-180; NCC: art. 72, art. 75, art. 252

În condițiile art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursului principal declarat de recurentul-reclamant A., prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ.

În plus, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., se reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Ca atare, a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă concretă și se referă la una dintre situațiile prevăzute de art. 488 C. proc. civ. invocate în legătură cu decizia atacată.

În speță, deși recurentul-reclamant s- prevalat de incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această invocare este una formală, partea neaducând critici concrete de nelegalitate care să vizeze judecata realizată de instanța de apel.

Curtea de apel, prin decizia recurată a reținut că aspectul esențial ce trebuie stabilit în cauză este acela dacă, în circumstanțele litigiului, pârâtul a depășit limitele admisibile ale dreptului la liberă exprimare garantat de art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, încălcând dreptul reclamantului la apărarea reputației, garantat de art. 8 din aceeași convenție și a arătat pe larg care sunt principiile statuate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa în materie și le-a aplicat în analiza efectuată asupra cauzei.

Astfel, în esență, instanța de apel, din perspectiva jurisprudenței convenționale, a reținut că postările în litigiu au contribuit la o dezbatere de interes general, iar reclamantul a coborât în arena dezbaterii publice, în calitatea sa de persoană publică, așadar, trebuie să aibă o toleranță mai mare față de criticile ce îi sunt adresate, iar în mod corect tribunalul a reținut că relatările pârâtului nu au vizat detalii privind viața privată a reclamantului, ci exclusiv aspecte legate de activitatea sa de manager al celui mai mare spital de urgență din regiunea nord-vest.

Totodată, analizând probele administrate în cauză, instanța de apel a observat că pârâtul a făcut la adresa reclamantului afirmațiile pe care acesta din urmă le consideră defăimătoare, bazându-se pe concluzii ce rezultă din rapoartele de control ale Ministerului Sănătății, pe informații din articole de presă aparținând mai multor jurnaliști, pe nemulțumirile exprimate de angajații spitalului și pe constatările sale personale, toate acestea conferind o bază factuală suficientă susținerilor pârâtului și, pe cale de consecință, susținând prezumția sa de bună-credință, în contextul discutării unor chestiuni de interes general.

Instanța de apel a mai constatat și că unele dintre expresiile folosite de către pârât au fost calificate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ca judecăți de valoare, enumerând în susținerea acestei concluzii un număr considerabil de hotărâri prin care instanța europeană s-a pronunțat în acest sens.

În ceea ce privește calitatea de persoană publică a reclamantului, curtea de apel a reținut că, în speță, caracterul de funcție publică al managerului spitalului reiese în mod cert din prevederile art. 176-180 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, astfel că, și în condițiile în care reclamantul nu este politician, calitatea sa de persoană publică este mai presus de orice îndoială.

Instanța de apel a constatat și că dezvăluirile despre activitatea reclamantului au fost făcute în contextul interesului general, legat de situația managementului la nivelul Spitalului Clinic Județean de Urgență Cluj-Napoca, instituție care, așa cum rezultă din probele administrate în cauză (raport de control), este cel mai important spital clinic de înaltă performanță, cu profil general, de urgență, din Transilvania, care asigură asistență medicală de urgență pe durata a 24 de ore pentru pacienți din municipiu, dar și din alte județe.

În ceea ce privește existența faptei ilicite ca element al răspunderii civile delictuale, curtea de apel, în acord cu prima instanță, a constatat că aceasta nu poate fi reținută în sarcina pârâtului, în condițiile în care toate afirmațiile făcute la adresa reclamantului se circumscriu noțiunii de judecăți de valoare, referitoare la activitatea desfășurată de reclamant ca persoană publică, într-o instituție al cărei obiect de activitate este de interes general.

Referitor la prejudiciu, instanța de apel a arătat că inexistența acestuia rezidă din însuși faptul că reclamantul, deși avea posibilitatea, prin orice mijloace procedurale admisibile, apreciate ca idonee, să facă dovada prejudiciului încercat, nu l-a probat.

Fără a arăta în concret în ce mod instanța de apel a încălcat dispozițiile Convenției sau ale C. civ. invocate prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a adus în prim plan propria opinie cu privire la relevanța în stabilirea situației de fapt a expresiilor folosite de către recurentul-pârât și a conduitei acestuia, raportat la existența sau inexistența unei baze factuale a afirmațiilor și a relei-credințe a părții adverse, în condițiile în care instanța de apel a analizat în detaliu situația de fapt a cauzei în raport cu criteriilor jurisprudențiale stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în analiza pretinselor încălcări ale art. 8 și 10 din Convenție.

Totodată, față de cele reținute de către instanță, în sensul că funcția sa fiind una de interes public, trebuie să suporte o critică de o manieră mai severă decât o persoană obișnuită, fiind lipsit de importanță faptul că funcția pe care o deține nu este una politică, recurentul-reclamant a susținut că din această perspectivă trebuia ca relevanța dobândirii funcției prin concurs și nu în urma unei numiri politice, să fie apreciată prin prisma abuzului de drept de care a dat dovadă recurentul-pârât.

Ca atare, criticând decizia recurată în raport de cele reținute cu privire la fapta ilicită, aparent invocând o nesocotire a prevederilor art. 8, art. 10 și art. 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a dispozițiilor art. 72, 75 și 252 C. civ., recurentul-reclamant a formulat susțineri care vizează în realitate situația de fapt a speței, propunând, în analiza pe care instanța trebuie să o facă din această perspectivă, propria abordare și propria opinie cu privire la modul în care se impun a fi aplicate principiile ce rezultă din jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Or, aspectele ce țin de situația de fapt a speței nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atacat a recursului, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul primei instanțe sau al instanței de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar instanța de recurs nu poate proceda la stabilirea unei noi situații de fapt ori la verificarea celei stabilite de instanțele de fond.

Totodată, nici criticile vizând greșita constatare a inexistenței prejudiciului nu pot fi supuse atenției instanței de recurs, neputând fi convertite în vreunul dintre motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care asemenea susțineri vizează aprecierea probelor de către instanță și, ca atare, temeinicia hotărârii atacate și nu legalitatea acesteia, iar, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Așa fiind, cum criticile formulate de recurentul-reclamant nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de casare de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (5) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și a prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de către reclamant.

În ceea ce privește recursul incident formulat de pârâtul B.-Dumitru, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit prevederilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., aplicabile corespunzător și în recurs, conform art. 491 alin. (1) din același act normativ, în situația în care recurentul principal își retrage recursul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, recursul incident rămâne fără efect.

Or, în cauză, așa cum s-a arătat anterior, urmează a se constata nulitatea recursului principal declarat de recurentul-reclamant, soluție ce nu impune o analiză pe fond a motivelor de recurs, astfel încât, în aplicarea prevederilor legale anterior evocate, Înalta Curte va constata ca rămas fără efect recursul incident formulat de pârâtul B.-Dumitru.

Sursa informației: www.scj.ro.