Critici cu privire la modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei competenţei funcţionale a primei instanţe. Casarea hotărârii atacate (NCPC, L. nr. 71/2011, Constituția României)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 1327/2021

NCPC: art. 32 alin. (2), art. 122, art. 174, art. 175, art. 200 alin. (2), art. 329, art. 453 alin. (1), art. 488, alin. (1), pct. 5, art. 496; L. nr. 71/2011: art. 226 alin. (1), art. 228 alin. (2); Constituția României: art. 126 alin. (2)

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte va constata că recursul declarat este neîntemeiat pentru considerentele care succed:

Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488, alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut nelegalitatea deciziei atacate întrucât apelul a fost greșit respins, deși au fost formulate critici cu privire la modalitatea de soluționare a excepției lipsei competenței funcționale a primei instanțe. Recurenta a arătat că motivele invocate în susținerea acestei excepții au avut în vedere calitatea sa de profesionist și Decizia nr. 17/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, în conformitate cu care necompetenta funcționala a secției/completului instanței este una de ordine publica și se sancționează cu nulitatea hotărârii pronunțate.

S-a pretins că instanța de fond a respins greșit excepția lipsei competentei funcționale a secției în considerarea momentului la care este formulată, fară însă a observa ca excepția invocată este una de ordine publică și faptul că excepția a fost invocată prin întâmpinare, fiind pusă în discuția pârtilor, la primul termen de judecată. Astfel, a apreciat că instanța de apel a încalcat normele de procedură întrucât a respins apelul, prin care a fost criticat modul de soluționare a excepției lipsei competentei funcționale a instanței de fond.

Critica recurentei, deși susceptibilă de încadrare în cazul de casare evocat, nu este întemeiate și nu va atrage casarea hotărârii atacate.

Excepția privind necompetența materială procesuală a secției sau completului specializat, deși este de ordine publică, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 17 din 17 septembrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii, regimul invocării acesteia este același ca și în cazul celorlalte excepții de necompetență de ordine publică, astfel încât, în situația în care judecătorul nu a uzat de prevederile art. 200 alin. (2) din C. proc. civ., necompetența materială procesuală (specializată) va putea fi invocată de părți sau de instanță, inclusiv la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe (par. 28).

În cauză, în cuprincul cererii de apel, pârâta a formulat critici și cu privire la soluția dată de instanța de fond excepției privind necompetența funcțională a secției civile. Fiind învestită cu acest motiv de apel și văzând că excepția lipsei competenței funcționale a instanței de fond a fost invocată în fața primei instanțe, prin întâmpinare, curtea de apel a procedat corect la examinarea criticii formulate, respingând-o pentru propriile sale considerente. Dat fiind faptul că finalitatea concluziei la care a ajuns instanța de apel a fost aceeași, respectiv de respingere a excepției, pentru considerentele expuse, care au suplinit motivarea instanței de fond, soluția astfel pronunțată nu constituie o încălcare a normelor de procedură, de natură a atage casarea deciziei atacate, de vreme ce finalitatea concluziei la care a ajuns instanța de apel a fost aceeași, respectiv cea de respingere a excepției formulate.

Astfel, în considerentele deciziei pronunțate, instanța de apel a avut în vedere că, prin Decizia nr. 18/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul în interesul legii și a stabilit, relativ la competența materială procesuală a tribunalelor/secțiilor specializate, că aceasta se determină în funcție de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

În cuprinsul acestei decizii obligatorii, instanța supremă a reținut că „(…) potrivit dispozițiilor procedurale în vigoare, criteriile de determinare a competenței materiale sunt instituite după natura, obiectul sau valoarea pretenției (165) și, că, „interpretarea în sens contrar, dată de instanțele de judecată care au calificat litigiile nu după obiectul sau natura pricinii, ci după calitatea de profesionist a uneia dintre părți, este fără nicio acoperire în dreptul pozitiv, contravenind, practic, prevederilor art. 122 din C. proc. civ., conform cărora „reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod”, și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituția României, potrivit cărora „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. În realitate, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) și art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare, pentru determinarea competenței materiale procesuale a tribunalelor/secțiilor specializate, se va ține seama de criteriile legale referitoare la obiectul sau natura litigiilor, de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare (par. 173 și 174)”.

Așadar, în aplicarea deciziei în interesul legii evocate în precedent, instanța de apel, prin decizia recurată, a avut corect în vedere că determinarea competenței materiale procesuale a tribunalelor/secțiilor specializate se realizează în funcție de criteriile legale referitoare la obiectul sau natura litigiilor, de genul celor avute în vedere, cu titlu exemplificativ, de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Or, în speță, litigiul dedus judecății pendinte nu se încadrează în categoriile de litigii exemplificate în art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, spre a atrage competența secțiilor specializate, pretențiile reclamanților fiind de natură civilă, întrucât obiectul demersului judiciar promovat de reclamanți vizează consecințele juridice produse de rezoluțiunea unui antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la un imobil, iar împrejurarea că una dintre părțile litigante ar avea calitatea de profesionist este lipsită de relevanță sub aspectul analizat, litigiul având natură civilă în raport cu obiectul și cauza cererii de chemare în judecată.

Cum prima instanță de judecată a respins excepția necompetenței funcționale, iar soluția de respingere a fost menținută și de instanța de apel, chiar dacă pentru alte considerente decât cele avute în vedere de prima instanță, Înalta Curte constată că procedeul uzitat nu constituie o încălcare a normelor de procedură, de natură să atragă casarea deciziei atacate, potrivit art. 488, alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cum eronat susține recurenta, drept pentru care critica astfel formulată va fi apreciată ca neîntemeiată.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, recurenta a susținut că instanța de apel a procedat eronat la schimbarea/completarea considerentelor hotărârii primei instanțe în privința soluției date primului capăt al cererii de chemare în judecată referitor la constatarea rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare. S-a susținut că prima instanță, fără a se pronunța asupra excepției lipsei de interes/obiect a primului capăt al acțiunii introductive, a luat act de renunțarea la judecarea cererii, deși acest aspect nu a fost discutat și, cu toate acestea, curtea de apel a respins această critică din apel, prin prisma lipsei de interes, cu toate că această soluție produce efecte asupra cheltuielilor de judecată.

Susținerea recurentei este nefondată, întrucât instanța de apel, deși a reținut că lăsarea nesoluționat a unui capăt de cerere al acțiunii este sancționată cu nulitatea, a procedat corect la calificarea juridică a acestei nulități ca fiind una relativă și condiționată, trăgând consecințele corespunzătoare din această calificare.

Astfel, prin decizia recurată, referitor la capatul de cerere având ca obiect rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, instanța de apel a reținut că, prin întâmpinarea formulată la instanța de fond, pârâta a invocat, printre altele, excepția lipsei de interes și de obiect a cererii reclamanților de a se dispune rezoluțiunea, excepție în privința căreia tribunalul, deși a arătat, prin încheierea din 06.11.2019, că reține excepția în pronunțare, nu a dispus, prin respectiva încheire și nici prin sentința pronunțată, vreo soluție asupra capătului de cerere respectiv. Instanța a arătat, în considerentele hotărârii astfel pronunțate, că reclamanții au renunțat la judecarea acestui capăt de cerere, deși la dosarul cauzei nu s-a regăsit, potrivit dispozițiilor legale, nicio declarație făcută în acest sens. În circumstanțele expuse, instanța de apel a constatat că tribunalul a lăsat nesoluționat acest capăt de cerere și a reținut că cei vătămați prin acest mod de soluționare sunt doar reclamanții, întrucât actul procedural îndeplinit este afectat de o nulitate relativă, care poate fi invocată doar de titularii cererii formulate, respectiv de către reclamanți, cărora le-a fost încălcat dreptul de a le fi judecată cauza în acord cu obiectul cererii de chemare în judecată, nu și de pârâtă, care nu justifică vreun interes, sub acest aspect.

Neregularitatea procedurală evocată de recurentă a fost corect examinată de instanța de apel în contextul sancțiunii pe care o reclamă, respectiv cea a dispozițiilor art. 174 și 175 C. proc. civ., sub aspectul justificării vătămării procesuale ca efect al faptului că tribunalul a lăsat nesoluționat un capăt de cerere al acțiunii formulate de reclamanți, de vreme ce argumentarea criticii din apel nu a fost invocată cu respectarea normelor de procedură incidente, atât timp cât respectarea cerinței interesului, prevăzută de art. 32 alin. (2) C. proc. civ., operează chiar și pentru apărări, nu numai pentru cereri, cum corect s-a reținut în cauză.

Interesul în formularea criticii din apel relativ la modul de soluționare a primului capăt de cerere nu este justificat nici prin prisma implicațiilor pe care le-ar fi avut soluția dată de tribunal asupra cheltuielilor de judecată, cum eronat susține recurenta, de vreme instanța de apel a procedat la examinarea motivului de apel prin care a fost contestat modul în care a fost de soluționată cererea accesorie formulată de reclamanți privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Față de circumstanțele reținute în cauză, cum cerințele impuse de art. 175 alin. (1) din C. proc. civ. nu sunt întrunite, rezultă că susținerea recurentei potrivit căreia neregularitatea procedurală, invocată în cadrul criticilor din apel, ar fi impus soluția admiterii apelului declarat relativ la soluția dată primului capăt al acțiunii introductive, se vădește a fi nefondată, urmând a fi respinsă, ca atare.

În ceea ce privește motivele de recurs invocate pe fondul cauzei, recurenta a susținut incidența cazurilor de casare înscrise în art. 488, alin. (1), pct 6 și 8 C. proc. civ.. În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta a arătat că instanța de apel a reținut eronat că prelungirea termenului de vânzare, prin actul adițional promisiunii de vânzare, nu înlătură culpa promitentei-vânzătoare, iar promitenții-cumpărători ar putea invoca, în continuare, această întârziere, ca motiv de rezoluțiune și de aplicare a clauzei penale. Se pretinde că nu s-a avut în vedere acordul părților de a prelungi termenul convenit pentru perfectarea actului, stipulat în actul adițional și consideră că orice întârziere nu mai poate produce efecte decât în condițiile actului adițional, fără ca întârzierile anterioare acestui act să mai poată fi invocate, ca motiv de rezoluțiune. Instanța de apel a calificat greșit notificarea de rezoluțiune comunicată de reclamanți, coroborată cu acțiunea reclamanților de predare a cheii de acces la imobil, cu solicitarea acestora de restituire a avansului și cea de începere a executării silite pentru restituirea avansului, în sensul că toate aceste acțiuni ar contura intenția reclamanților în perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, de vreme ce acestora nu li s-a impus să facă dovada că au efectuat demersuri concrete din care să rezulte intenția lor de a încheia contractul de vânzare-cumpărare. Totodată, a apreciat că aspectul reținut de instanța de apel potrivit căruia pârâta nu ar fi fost în măsură să încheie contractul de vânzare la data notificării rezoluțiunii de către reclamanți, excede chiar voinței reclamanților care, procedând la predarea cheilor imobilului în care deja locuiau, au înțeles să solicite doar restituirea avansului, fără ca aceștia să întreprindă demersuri care să dovedească intenția lor de a perfecta contractul. Or, părțile au convenit aplicarea clauzei penale doar în caz de refuz de vânzare al promitentei-vânzătore și nu indiferent de cauza pentru care contractul nu a fost încheiat.

Criticile formulate sunt neîntemeiate și nu atrag casarea deciziei recurate.

Situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanțele fondului, este necesar a fi expusă, în esență, pentru a putea fi analizată maniera în care au fost cenzurate, în contextul intervenirii rezoluțiunii promisiunii bilaterale de vănzare-cumpărare, condițiile antrenării clauzei penale, prin care părțile au convenit asupra obligației de a plăti despăgubiri, de către partea aflată în culpă, pentru prejudiciul cauzat celeilalte, fiind evidențiate următoarele:

În privința raporturilor juridice stabilite între părți, în baza antecontractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/03.02.2016, instanțele de fond au reținut că pârâta-recurentă C. a promis să înstrăineze intimaților-reclamanți A. și B. dreptul de proprietate asupra unui apartament compus din doua camere si dependințe, situat la etajul 1 al construcției, cu destinație de imobil de locuințe, cu regim de înălțime DS+P+2E+M, din cadrul imobilului situat in București, str. x, construcție aflată în curs de execuție, în baza autorizației de construire nr. x/20.10.2015 eliberată de Primăria București – Sector 3, împreună cu o cota parte aferentă din terenul aflat sub construcție, precum și cota parte aferentă din părțile în folosința comună ale imobilului.

Părțile au convenit ca perfectarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică să aibă loc cel mai târziu până la data de 31.07.2016, cu posibilitatea prelungirii acestui termen, prin acordul pârtilor, încheierea actului fiind condiționată de obținerea de către promitenta vânzătoare a anumitor documente, enumerate în convenție. La data perfectării antecontractului de vînzare-cumpărare, reclamanții au achitat suma de 113.750 RON, menționată ca echivalent al sumei de 25.000 euro, urmând ca diferența de preț de 31.000 euro să fie achitată la data intabulării proprietății pe numele acestora. De asemenea, părțile au inserat clauza prin care au stabilit drepturile părților în cazul neexecutării contractului, pentru situația refuzului promitentei vânzătoare de a încheia actul de vânzare-cumpărare, stabilindu-se obligația acesteia de a plăti promitenților cumpărători, pe lângă suma primită cu titlu de avans, suma egală de 113.750 RON cu titlu de clauză penală.

Ulterior, prin actul adițional, autentificat sub nr. x/02.11.2017, părțile au convenit modificarea promisiunii de vânzare în sensul reducerii prețului vânzării de la 56.000 de euro la 51.000 de euro, stabilind proprogarea termenului de încheiere a contractului de vânzare în formă autentică la 31.07.2018, în actul adițional consemnându-se nefinalizarea construcției cu destinație de imobil de locuințe colective, nepredarea apartamentului promitenților-cumpărători și nerespectarea termenului de semnare a contractului, fiind menționată o nouă autorizație de construire obținută de promitenta vânzătoare, prin care se autoriza supraetajarea, cu un nivel, a construcției existente.

Recurenta a susținut neîndeplinirea cerințelor pentru angajarea răspunderii sale civile contractuale, constând în plata de despăgubiri pentru neperfectarea contractului autentic de vânzare-cumpărare, justificat de împrejurarea că instanțele de fond au dat curs eronat clauzei penale conținută în promisiunea de vânzare-cumpărare, întrucât nu i se poate reține vreo culpă în neperfectarea actului autentic, atât timp cât nu a existat vreun refuz al său pentru perfectarea vânzării.

Susținerile recurentei nu pot fi primite întrucât, sub aspectul evocat, potrivit situației de fapt stabilite pe baza probelor administrate, instanțele de fond au reținut neexecutarea culpabilă a obligației pârâtei de a perfecta contractul în formă autentică, atât timp cât, până la expirarea termenului stipulat în actul adițional, stabilit pentru perfectarea vânzărării (31.07.2018), imobilul de locuințe colective nu era finalizat și nu era obținută documentația necesară pentru intabularea bunului în cartea funciară. De altfel, recurenta nu contestă reținerea culpei sale pe motivul îndeplinirii obligațiilor sale contractuale, ci sub aspectul inexistenței refuzului său de a perfecta vânzarea bunului care a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare, aspect care ar avea drept consecință neîndeplinirea condiției pentru activarea clauzei penale.

Susținerea, astfel formulată, nu pune în discuție aspecte de nelegalitate referitoare la aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la clauza penală, ci modalitatea de interpretare dată de instanțele fondului clauzei contractuale sub aspectul semnificației care a fost dată noțiunii de „refuz”, inserată în cuprinsul clauzei penale, stipulată de părți în antecontractul perfectat la 03.02.2016, aspect care, însă, excede controlului judiciar din recurs. Critica astfel formulată tinde a repune în discuție modalitatea în care, în urma analizei coroborate a probatoriului administrat, instanțele fondului au interpretat clauza penală contractuală și au stabilit limitele acordului părților care a determinat formularea cererii de chemare în judecată. Așadar, aceste aspecte nu pot face obiect al cenzurii în calea de atac a recursului, în care pot fi deduse analizei exclusiv chestiuni de nelegalitate, iar nu de netemeinicie.

Or, potrivit situației de fapt, s-a reținut în cauză faptul că intimații-reclamanți au procedat la punerea în întârziere a recurentei, solicitând acesteia din urmă ca, în termen de 30 de zile de la primirea notificării, remise prin intermediul executorului judecătoresc, să-și execute obligația asumată, respectiv de a încheia contractul de vânzare-cumpărare, totodată fiindu-i notificat și rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare și obligația de restituire a sumei achitate cu titlu de avans și a celei stabilite cu titlu de clauză penală, pentru nerespectarea termenului de perfectare a contractului, prelungit de la 31.07.2016 la 31.07.2018.

Circumstanțele factuale au scos în evidență faptul că, la expirarea termenului acordat prin notificare, recurenta nu și-a îndeplinit obligația de a vinde bunul care a format obiectul antecontractului, în contextul în care imobilul, cu destinație de locuințe, supus unei supraetajări, în baza unei noi autorizații de construire, nu a fost finalizat și intabulat în cartea funciară în scopul perfectării vânzării, împrejurări care au conturat, în accepțiunea instanțelor fondului, lipsa intenției recurentei de a finaliza perfectarea contractului în formă autentică. Așadar, în contextul expus, concluzia instanței de apel, rezultate din examinarea probatoriul administrat și aplicarea dispozițiilor art. 329 C. proc. civ., se vădește a fi corectă sub aspectul reținerii, în sarcina pârâtei, a unei prezumții relative de culpă în neexecutarea obligației contractuale și care nu poate avea decât semnificația unui refuz în îndeplinirea obligației de a transmite bunul și de a încheia contractul autentic de vânzare-cumpărare. Așadar, în contextul reținut, recurenta nu poate susține cu temei că nu sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea obligației sale la plata de despăgubiri în temeiul clauzei penale asumate, pentru neîndeplinire a obligației sale contractuale.

De altfel, atitudinea pârâtei este una contrară principiului bunei credințe cu care părțile trebuie să acționeze atât la încheierea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, cât și pe tot timpul executării acesteia, neputând produce efectul juridic pretins de parte, respectiv acela de a restitui doar avansul achitat, nu și despăgubirile datorate în temeiul clauzei penale, de vreme ce obligația principală a acesteia, asumată prin antecontract, era cea de a transmite proprietatea bunului prin act autentic, în termenul stipulat.

Nici susținerea privind motivarea contradictorie sau străină de natura pricinii a hotărârii atacate nu se vădește a fi întemeiată, întrucât critica formulată în această manieră nu evidențiază situația în care decizia recurată ar cuprinde numai motive străine de natura pricinii, ceea ce ar echivale, practic, cu o nemotivare și nici ipoteza în care raționamentul expus de instanța de apel ar determina o soluție contrară decât cea regăsită în dispozitivul hotărârii, ori ipoteza unor argumente opuse între ele, în sensul că unele ar conduce la admiterea, iar altele la respingerea acțiunii.

Contrar susținerilor recurentei, faptul că înstanța de apel a atribuit o dublă valență juridică conținutului notificării remise recurentei nu poate avea consecința pretinsă de parte pentru a atrage casare deciziei atacate, de vreme ce, în considerentele deciziei recurate, instanța de apel a expus cu claritate semnificația atribuită notificării remise recurentei, în sensul că aceasta valorează, pe de o parte, manifestarea propriei voințe în perfectarea vânzarii și executarea propriei obligații de a cumpăra, atât timp cât au solicitat pârâtei executarea obligației de perfectare a vânzării, iar, pe de altă parte, faptul că, același act, constituie notificarea rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește critica care vizează modul de soluționare a cererii privind plata cheltuielilor de judecată, susținerea recurentei se vădește a fi neîntemeiată.

Instanța de apel a apreciat corect asupra incidenței dispozițiilor art. 453 alin. (1) și nu a ipotezei reglementate de alin. (2) al aceluiași articol, de vreme ce pretențiile reclamanților care au format obiectul capetelor de cerere 2 și 3 au fost încuviințate în totalitate. Relativ la apărarea recurentei sub aspectul obligării sale greșite la plata taxei de timbru aferente capătului 2 de cerere, întrucât ar fi recunoscut această pretenție, susținerea nu va putea constitui obiect de analiză în recurs, de vreme ce aceasta nu a fost formulată în apel, iar în privința criticii privind modul greșit de calcul al taxei judiciare de timbru stabilit în sarcina reclamanților, se va avea în vedere că această susținere nu poate fi evocată în calea de atac a recursului.

Astfel, potrivit art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, reclamanții aveau posibilitatea de a formula cerere de reexaminare. Cum partea în sarcina căreia a fost stabilit timbrajul aferent acțiunii nu a contestat modalitatea de determinare a obligației de plată a taxei judiciare de timbru, rezultă că taxele de timbru au fost definitiv stabilite și puse, astfel, corect în sarcina părții căzute în pretenții. Drept urmare, aspectele menționate referitoare la modul de calcul a taxelor de timbru aferente fiecărui capăt de cerere al acțiunii introductive nu vor putea constitui obiect al controlului judiciar în recurs care vizează, exclusiv, motive de nelegalitate referitoare la judecată și nu la stabilirea cuantumului taxei judiciare de timbru.

În consecință, pentru considerentele expuse, reținând netemeinicia criticilor formulate, în baza art. 496 raportat la art. 488, alin. (1), pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 1409 A din 27 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Reținând culpa procesuală a recurentei, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va dispune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, către intimații A. și B..

Sursa informației: www.scj.ro.