Creanța izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment (NCPC, Legea nr. 554/2004, L. nr. 213/2015)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SCAF) nr. 1146/2021

L. nr. 213/2015: art. 4 alin. (1) lit. e), art. 15 alin. (2); NCPC: art. 425, art. 488 alin. (1) pct. 6, art. 496 alin. (1); Legea nr. 554/2004: art. 20

Analizând actele și lucrările cauzei, Înalta Curte va admite recursul declarat de A. S.A., va casa sentința atacată și, rejudecând cauza, va admite în parte acțiunea, în sensul că va anula Decizia nr. 2739/22.11.2016 emisă de pârâtul FGA și va obliga pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă, având în vedere considerentele ce urmează.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Prin cererea introductivă reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr. 2739/22.11.2016 emisă de intimat prin care a refuzat plata către reclamanta A. a sumei de 2.728,77 RON, cu consecința obligării FGA la plata sumei solicitate conform cererii de plată.

Instanța de primă jurisdicție a respins cererea formulată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin Decizia nr. 2739/22.11.2016, FGA a refuzat plata integrală a sumei pretinse de reclamantă, de 2.728,77 RON, motivat de faptul că potrivit art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, FGA are obligația de plată doar până la un plafon de 450.000 RON pe creditor de asigurare, iar FGA a plătit deja reclamantei, în baza altor dosare de daună, diverse sume; iar, la acest moment, adunând aceste sume anterior plătite, rezultă că s-a atins plafonul de 450.000 RON.

Instanța de fond analizând actul atacat a apreciat că pârâtul a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în sensul că reclamanta reprezintă un unic creditor de asigurare al asigurătorului în faliment B., putând recupera suma maximă de 450.000 de RON din disponibilitățile Fondului. Instanța de fond a reținut că pârâtul nu a negat dreptul reclamantei de a-i fi garantată plata despăgubirii din disponibilitățile Fondului, acesta fiind recunoscut prin plățile efectuate până la momentul atingerii plafonului legal maxim.

Analizând criticile formulate de recurentă, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu sunt fondate, având în vedere că instanța de primă jurisdicție a pronunțat o hotărâre cu respectarea prevederilor art. 425 din C. proc. civ., hotărârea atacată cuprinzând motivele care au stat la baza adoptării acesteia, nefiind motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei. De altfel, Înalta Curte constată că recurenta a indicat formal acest motiv de casare nefiind invocate acele argumente care să susțină motivarea pe pct. 6 a recursului.

Înalta Curte reține că este fondat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., având în vedere că ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

„În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte”.

Înalta Curte are în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanță și faptul că scopul înființării Fondului de garantare, astfel cum este menționat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de „plată din disponibilitățile sale a despăgubirii/indemnizațiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă și obligatorii în cazul insolvenței unui asigurător”.

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăților către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraților, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptățite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecință, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privește fiecare creanță deținută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogar.

Având în vedere decizia pronunțată de instanța supremă, Înalta Curte constată că este dezlegată atât interpretarea cu privire la creditorul de asigurare, cât și interpretarea cu privire la plafonul maxim admis pe creditor de asigurare, considerent pentru care văzând decizia emisă de intimatul-pârât, instanța de recurs constată că a fost emisă cu nerespectarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015, precum și a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, motiv pentru care va fi anulată.

Înalta Curte va obliga intimatul-pârât să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă, cu privire la suma ce se solicită a fi plătită, fiind respinsă cererea de obligare a intimatului-pârât la plata sumei solicitate.

Înalta Curte va respinge cererea de plată a sumei solicitate de recurenta-reclamantă având în vedere faptul că intimatul-pârât a respins cererea reclamantei de plată reținând că creditorul de asigurare a atins plafonul maxim de 450.000 RON, fără a analiza îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea sumei de plată solicitate.

Or, Înalta Curte nu se poate pronunța cu privire la cererea de plată formulată de reclamantă, întrucât ar însemna să se substituie autorității publice care nu a analizat îndeplinirea tuturor condițiilor legale pentru aprobarea unei astfel de cereri, având în vedere că autoritatea s-a limitat să constate că reclamanta a depășit deja plafonul prevăzut de lege. În aceste condiții, singura consecință admisibilă este aceea de obligare a autorității publice la reanalizarea cererii cu luarea în considerare a aspectelor tranșate în prezentul litigiu.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de A. S.A., va casa sentința atacată și, rejudecând cauza, va admite în parte acțiunea, în sensul că va anula Decizia nr. 2739/22.11.2016 emisă de pârâtul FGA și va obliga pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă.

Sursa informației: www.scj.ro.