Contractul de leasing financiar imobiliar. Acţiune pentru recuperarea contravalorii lucrărilor de îmbunătăţire aduse imobilului (NCPC, VCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 2181/2020

NCPC: art. 25 alin. (1), art. 31 alin. (1), art. 105 alin. (2), art. 274, art. 312 alin. (1); VCPC: art. 400 alin. (2)

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Întreaga argumentare a recurentelor privind greșita aplicare a dispozițiilor C. proc. civ. de la 1865, va fi înlăturată.

În raport de obiectul cererii deduse judecății, contestație la titlu, aplicarea în timp a normelor de procedură este reglementată de dispozițiile art. 25 alin. (1) Noul C. proc. civ., potrivit cărora executările silite începute sub legea veche rămân supuse acestei legi, precum și de prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., care prevăd că noile norme de procedură civilă (în vigoare începând cu data de 15 februarie 2013) se aplică executărilor silite începute după intrarea acestora în vigoare.

În cauză raporturile dintre părți sunt stabilite de contractul de leasing financiar imobiliar nr. 2181/17.12.2007, contract pentru a cărui neexecutare, neachitarea ratelor de leasing, s-a pornit de către BEJ N. dosarul de executare nr. 140/2012, pentru recuperarea debitului de 29.134.473 RON, iar în paralel, s-a formulat acțiune pentru recuperarea contravalorii lucrărilor de îmbunătățire aduse imobilului, pronunțându-se decizia civilă nr. 124/01.04.2013 a Curții de Apel București, pentru suma de 792.430,63 RON.

Prin urmare, se apreciază că, în speță procedura de executare începută în anul 2012, deci anterior intrării în vigoare a Noului C. proc. civ. (15.02.2013) vizează același raport juridic execuțional început sub incidența dispozițiilor vechiul C. proc. civ., astfel încât, prezenta cauză este supusă dispozițiilor C. proc. civ. de la 1865, cum în mod corect a statuat Curtea de Apel București, secția a V-a civilă prin încheierea din 18.09.2019.

Potrivit prevederilor art. 400 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865 „Contestația privind lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se introduce la instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută”.

Totodată, potrivit deciziei nr. XV/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs interesul legii, publicată în M. Of. nr. 764 din 12 noiembrie 2007, competența de soluționare a contestației privind lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu, ce reprezintă o hotărâre judecătorească, revine instanței care a pronunțat hotărârea ce se execută. De asemenea, art. 111 alin. (6) din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești prevede că, contestația la titlu se soluționează de completul care a pronunțat hotărârea.

În consecință, ținând seama de faptul că titlul executoriu ce face obiect al contestației la titlu formulată în dosarul de față a fost pronunțat de Curtea de Apel București, de prevederile art. 400 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, de interpretarea stabilită prin decizia nr. XV/2007 pronunțată în interesul legii și de dispozițiile Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, competența de soluționare a cauzei revine Curții de Apel București, secția a V-a civilă, iar compunerea completului este similară celui ce a pronunțat titlul executoriu, deci format din doi judecători.

Astfel încât, susținerile recurentelor privind compunerea completului de judecată dintr-un singur judecător, vor fi respinse ca nefondate.

Nu pot fi reținute alegațiile recurentelor privind nepronunțarea asupra excepției necompetenței materiale a Curții de Apel București în soluționarea contestației la titlu, având în vedere că susținerile sunt infirmate chiar de încheierea din data de 09 septembrie 2019, prin care instanța în cadrul clarificării obiectului contestației la titlu a analizat și competența materială în soluționarea cauzei și admițând excepția necompetenței materiale a petitelor III-VI, a dispus declinarea spre competentă soluționare Judecătoriei Sectorului 1 București.

Susținerile recurentelor referitor la o pretinsă neanalizare și nepronunțare asupra cererii de suspendare a executării, sunt nefondate, atât timp cât la ședința din data de 18 mai 2020, la interpelarea Curții, contestatoarele, prin apărător, au arătat că nu mai susțin cererea de suspendare a executării și nu înțeleg să achite cauțiunea în acest sens.

În ce privește nerespectarea dispozițiilor art. 31 alin. (1) C. proc. civ., instanța supremă apreciază că întreaga argumentare ce vizează aceste dispoziții este nefondată.

Potrivit dispozițiilor art. 31 alin. (1) C. proc. civ. „instanța decide asupra recuzării, în camera de consiliu, fără prezența părților și ascultând judecătorul recuzat”.

Deși din cuprinsul încheierilor de ședință prin care au fost soluționate cererile de recuzare nu rezultă nicio mențiune vizând ascultarea judecătorilor recuzați, conform art. 31 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curtea apreciază că încheierile respective ar putea fi eventual afectate de o nulitate virtuală, întrucât textul de lege – art. 31 alin. (1) C. proc. civ. – nu prevede expres sancțiunea nulității, care nu ar putea fi constatată de instanță decât dacă cel care invocă nulitatea respectivă, în speță, recurentele, dovedește și existența unei vătămări.

Totodată, atâta vreme cât cererile de recuzare în cauză se impuneau a fi soluționate fără prezența părților, Înalta Curte apreciază că pronunțarea asupra cererilor de recuzare fără ascultarea judecătorilor nu reprezintă în mod automat și absolut o încălcare a garanțiilor procesuale ale titularului cererii de recuzare.

Față de prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor, se apreciază că recurentelor le revenea obligația, în susținerea criticilor din recurs fundamentate pe acest considerent, să indice și să învedereze instanței de control judiciar vătămarea efectivă și concretă astfel pricinuită, cu indicarea expresă a apărărilor pe care ar fi înțeles să le formuleze în cauză.

În speță însă, se constată că și în cuprinsul cererii de recurs s-au reiterat aceleași temeiuri faptice în susținerea situației de recuzare a judecătorilor, fără ca starea de fapt astfel pretinsă să fie susținută și dovedită.

Din această perspectivă se apreciază criticile recurentelor ca fiind nefondate.

Nici susținerea referitoare la încălcarea prevederilor art. 6 paragr. 1 din C.E.D.O. prin nerespectarea garanțiilor procesuale ale dreptului la un proces echitabil în procedura de soluționare a cererilor de recuzare nu va fi reținută, întrucât prin dispozițiile legale menționate, legiuitorul a instituit doar un regim legal diferit, impus de existența unor situații procesuale diferite, care se referă exclusiv la soluționarea în fond a cauzei, acestea nefiind aplicabile unei proceduri derivate, cu caracter derogatoriu, astfel cum este recuzarea, procedură care nu se constituie nici într-o restrângere nejustificată a accesului liber la justiție și a dreptului la apărare al justițiabililor.

Nu vor fi reținute nici criticile privind o presupusă contradicție între considerentele deciziei recurate privind respingerea excepției inadmisibilității și analiza contestației la titlu pe fond.

Pentru a exista contrarietate între considerente trebuie ca acestea să se excludă reciproc. Or, motivele invocate de recurente nu sunt în situația de a se exclude reciproc dată fiind sinonimia termenilor invocați, instanța analizând admisibilitatea contestației la titlu ca posibilitate acordată de lege pentru formularea acesteia și nu dacă motivele conținute de aceasta pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 400 alin. (2) C. proc. civ.

Din analiza deciziei recurate se constată că în expunerea raționamentului logico-juridic pentru fundamentarea soluției pronunțate, Curtea de Apel a făcut o analiză a motivelor invocate pentru admiterea contestației la titlu, sens în care a expus, într-un mod sistematic și deloc contradictoriu că motivele invocate nu pot fi încadrate într-unul din motivele prevăzute de dispozițiile art. 400 alin. (2) C. proc. civ.

Exprimarea clară a raționamentului juridic, fundamentat pe argumentele juridice, și evidențierea logicii interne care a condus la adoptarea soluției constituie elemente obligatorii care definesc actul jurisdicțional și care îi conferă forța de convingere, constituind totodată o garanție împotriva arbitrariului.

Criticile recurentelor privind obligarea la plata onorariilor de curator, vor fi respinse, având în vedere că nu se poate susține că acordarea unui cuantum al cheltuielilor de judecată reprezintă plus petita, iar instanța în urma verificării înscrisurilor depuse în dovedirea cheltuielilor de judecată a dat eficiență prevederilor art. 274 C. proc. civ. și a acordat, în mod corect, cheltuieli de judecată.

Dreptul de a cere plata cheltuielilor de judecata se naște pentru partea care a câștigat procesul, ca efect al hotărârii judecătorești prin care cealaltă parte a căzut în pretenții.

Practica judecătorească a conturat nu numai ideea că dispozițiile art. 274 C. proc. civ. sunt aplicabile în raport de culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, ci și cerința ca în analiza culpei să se aibă în vedere prejudiciul real creat părții care a achitat cheltuielile de judecată.

Aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată este în căderea instanței și în raport de dovezile care s-au făcut se aplică dispozițiile art. 274 C. proc. civ., care în speță nu au fost încălcate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Constatând culpa procesuală a recurentelor în declanșarea litigiului de față, în raport de cererea formulată de intimatul-pârât L. urmează a aplica dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și a obliga recurentele la plata sumei de 4998 RON cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.

Sursa informației: www.scj.ro.