Conținutul raportului obligațional civil și contractele inteligente

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Mecanismul de criptare într-un sistem de tip blockchain

Deși, din perspectiva soluțiilor tehnice abordate, în sistemele de tip DLT pot fi identificate diferite mecanisme de criptare a datelor, în general toate acestea au la bază două tipuri de chei de criptare^[35], respectiv o cheie publică și o cheie privată^[36], orice criptare a unui set de date cu cheia publică putând să fie decriptat cu cheia privată și invers, orice criptare a unui set de date cu cheia privată, putând fi decriptat cu cheia publică^[37]. Gestionarea acestor chei (publice și private) folosite de către un utilizator se face prin intermediul aplicațiilor de tip portofel electronic^[38].

Din perspectiva activității de tranzacționare într-un sistem de tip blockchain (de exemplu tranzacționarea de criptomonede sau de criptoactive în general), menționăm că în general o cheie publică, oferă posibilitatea deținătorului acesteia de a vizualiza conținutul tuturor datelor stocate (blocuri de date înlănțuite cronologic care pot, de exemplu, să reprezinte tranzacții cu diferite active efectuate în blockchain), fără însă a permite modificarea acestora. Spre deosebire de acestea, o cheie privată, permite posesorului ei inițierea unei operațiuni de înscriere de noi date în lanțul de date (de exemplu efectuarea unei tranzacții cu diferite active pe care acesta le deține și pe care le poate tranzacționa în blockchain)^[39]. Cu alte cuvinte, o cheie publică poate fi asimilată cu adresa unui utilizator, aceasta fiind o informație publică pentru ceilalți utilizatori, iar cheia privată este o informație care permite doar deținătorului ei inițierea unor operațiuni specifice activității realizate în blockchain, operațiuni prin care acesta poate interacționa cu ceilalți utilizatori ai sistemului.

De exemplu într-un sistem blockchain în care se pot tranzacționa monede virtuale (criptomonede), dacă un utilizator trebuie să primească, pe baza unei convenții prealabile, un anumit număr de unități de monedă virtuală, de la un alt utilizator, atunci îi comunică acestuia din urmă cheia sa publică (adresa). Accesarea contului celui care transferă monedele virtuale se face de către acesta utilizând cheile sale (publică – ce reprezintă adresa unde se află monedele virtuale; și respectiv privată – care îi dă drept de dispoziție asupra acestora), iar inițierea operațiunii de transfer se face cu utilizarea cheii publice a destinatarului tranzacției. Aceste cheile sunt păstrate în portofele electronice^[40](aceste portofele electronice sunt utilizate și de către aplicațiile bancare mobile clasice, particularizate pe dispozitivele mobile ale clienților băncii respective, prin intermediul acestora, putându-se efectua diferite operațiuni între conturile/cardurile clientului, sau operațiuni de plată la diverși comercianți, folosind doar dispozitivul mobil pe care rulează aplicația) .

Din perspectiva eficienței acestor sisteme distribuite (de tip blockchain) – a costurilor de implementare și exploatare, garantarea securității datelor, viteza de efectuare a tranzacțiilor, a transparenței operațiunilor etc. -, prin comparație cu un sistem clasic centralizat – sistem ce presupune existența unei entități centrale, cu rol de gestionare a întregului fluxul de tranzacționare (de exemplu o instituție financiară) -, părerile sunt încă împărțite. Cu toate acestea, având în vedere creșterea volumului de tranzacționare prin sisteme care funcționează pe baza tehnologiei registrelor distribuite, considerăm că aceasta prezintă unele avantaje importante prin comparație cu sistemele clasice^[41].

Contractele inteligente în blockchain

Revenind la contractele inteligente, reamintim că potrivit celui care a definit acest concept, un astfel de contract, deși se circumscrie până la un punct noțiunii clasice, în sensul că presupune efectuarea unor prestații pe baza unui acord de voințe între două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic, în sensul prevederilor art. 1166 Cod civil, acesta diferă esențial de contractul clasic, în ceea ce privește mecanismul care asigură verificarea condițiilor sale de validitate, în sensul prevederilor art. 1179 Cod civil^[42], mecanismul care verifică respectarea clauzelor contractuale convenite de părți la încheierea contractului, precum și mecanismul care asigură executarea prestațiilor.

În marea majoritate a cazurilor, toate aceste mecanisme prezintă o mai mică importanță deoarece în general, părțile de bună credință fiind, respectă atât condițiile pentru încheierea validă a contractului, cât și clauzele asumate, executându-și obligațiile potrivit înțelegerii. O mai mare importanță prezintă însă aceste mecanisme în situațiile în care între părți apar neînțelegeri cu privire la toate aceste aspecte referitoare la condițiile de încheiere validă a contractului, la clauzele convenite, ori cu privire la prestațiile pe care părțile trebuie să le execute. Indiferent de natura litigiului apărut între părți în astfel de situații, în cazul contractelor clasice au fost dezvoltate în decursul timpului diferite mecanisme extrinseci care asigură tranșarea litigiului apărut, mecanisme la care pot apela părțile interesate. Amintim aici mecanismul asigurat de instituția mediatorului^[43], mecanismele judiciare^[44], ori cele de executare silită^[45]. Specific tuturor acestor mecanisme clasice de rezolvare a litigiilor dintre părțile unui contract clasic este intervenția unei autorități externe la care părțile pot apela și care odată învestită cu litigiul adus în discuție, este competentă potrivit normelor legale, să efectueze anumite proceduri (administrative, judiciare sau non-judiciare, de executare silită etc.) prin care se încearcă stingerea litigiul, fără însă ca aceste proceduri să garanteze, în toate situațiile, executarea contractului, întocmai cum părțile au convenit inițial.

Spre deosebire de contractele clasice, în cazul contractelor inteligente implementate prin tehnologia registrelor distribuite (DLT), toate aceste mecanisme care asigură respectarea condițiilor de validitate, respectarea clauzelor convenite de părți, precum și executarea efectivă a prestațiilor asumate, devin intrinseci, fiind înglobate în chiar mijloacele care asigură desfășurarea activității cu privire la care părțile au contractat.

Cu alte cuvinte, digitalizarea într-o tot mai mare măsură a tuturor domeniilor de activitate a creat, în opinia noastră, premisele înglobării în chiar sistemul informatic prin care a fost implementată activitatea respectivă (de exemplu activitatea specifică unei instituții bancare, a unei instituții din domeniul cadastral, a unei unități medicale etc.), a unor acorduri de voință a celor care au tangență într-un fel sau altul cu acea activitate, a condițiilor în care persoanele respective au înțeles să concretizeze acel acord, precum și a prestațiile de care vor beneficia fiecare dintre părți, la momentul îndeplinirii acestor condiții. Atât acordurile de voințe și condițiile în care părțile au convenit asupra acestora, cât și prestațiile ce se vor efectua vor fi transpuse în format digital^[46] și vor fi parte din mecanismul care asigură efectiv desfășurarea activității respective.

Pentru a aduce mai în concret discuția, amintim cu titlu de exemplu, mecanismul direct debit^[47] implementat de instituțiile financiare, prin care în sistemul informatic al băncii respective pot fi transpuse digital acordul de voință al părților (clientul unui serviciu de utilitate publică, furnizorul acelui serviciu și unitatea bancară), condițiile convenite de aceste părți (la o anumită dată din lună, imediat după emiterea facturii de către furnizorul de servicii, atunci când întinderea creanței depășește un anumit prag etc.), precum și prestația avută în vedere (debitarea contului beneficiarului serviciului respectiv concomitent cu creditarea contului furnizorului acelui serviciu, cu o sumă reprezentând valoarea creanței; debitarea din contul beneficiarului, ori a furnizorului – potrivit convenției – cu suma reprezentând comisionul perceput de unitatea bancară pentru acest serviciu) etc. Odată încheiată convenția între părți, contractul este transpus în sistemul informatic al băncii, urmând ca acesta să preia întreg mecanismul de verificare a clauzelor convenite (termenul convenit – data din lună convenită pentru efectuarea tranzacției; realizarea condiției suspensive – emitere a facturii etc.), precum și efectuarea prestației (transferarea sumei reprezentând contravaloarea facturii emise din contul beneficiarului în cel al furnizorului). Astfel de servicii au fost implementate, în unele cazuri, direct în sistemele informatice ale furnizorilor de utilități, fără a fi implicate unități bancare^[48].

Tot în această categorie pot fi încadrate și numeroasele aplicații informatice ale unor comercianți care prin natura activității lor se adresează unui număr mare de clienți, aplicații prin care aceștia din urmă sunt recompensați automat, conform unor reguli anterior stabilite, bazate în principal pe criterii de marketing (acordarea unor facilități de preț la depășirea unui prag valoric al produselor cumpărate; acordarea de puncte acumulate pe cardurile proprietar emise de comerciant, puncte care pot fi apoi valorificate în diferite moduri de către client etc.).

Dacă analizăm toate aceste sisteme, din perspectiva definiției contractelor inteligente (astfel cum aceasta rezultă din studiul publicat de Nick Szabo în 1997^[49]), s-ar putea concluziona (raportat în principal la condiția încorporării în sistemul informatic care deservește activitatea vizată, a clauzelor și a prestațiilor convenite de părți, precum și a executării acestor prestații), în sensul că aceste acorduri de voință convenite de părți pot fi încadrate în categoria contractelor inteligente.

Cu toate acestea, la o analiză mai atentă, observăm că toate aceste mecanisme de executare automată, prin intermediul unor platforme informatice, a unor obligații contractuale nu reprezintă decât o formă de implementare a unui contract clasic într-un sistem informatic, implementare care facilitează doar executarea automată, fără intervenția directă a factorului uman, a unor prestații convenite anterior de către părți (prestații care pot fi executate succesiv sau uno ictu, conform termenelor ori condițiilor agreate).

Criteriul esențial prin care, în opinia noastră, ar trebui să se facă distincția dintre un contract clasic și unui inteligent, îl reprezintă modalitatea prin care părțile interacționează între ele. Pe de o parte, această interacțiune începe cu încheierea valabilă a contractului (verificarea condițiilor de validitate), urmează apoi stabilirea și interpretarea clauzelor convenite (condiții, termene, natura prestațiilor etc.), urmând apoi executarea efectivă prestațiilor asumate. Pe de altă parte, părțile contractante pot interacționa și în situațiile în care între ele apar neînțelegeri sau litigii (de orice fel) legate de convenția încheiată.

Dacă aplicăm acest criteriu sistemelor exemplificate anterior, este lesne de înțeles că atât la încheierea contractului, la stabilirea și interpretarea clauzelor, cât și la soluționarea oricărui litigiu ce poate apărea între părțile contractate (furnizorul de servicii, client, comerciant, bancă etc.) părțile vor interacționa similar situația unui contract clasic (negociere directă între părți, apelarea la servicii de mediere, pe cale judiciară, prin executare silită etc.). Aceasta deoarece, pe de o parte, convenția ce face obiectul discuțiilor nu este altceva decât o materializare a voinței părților de a executa automat prestațiile convenite prin intermediul unui sistem informatic, iar pe de altă parte, părțile contractante sunt entități cu identitate cunoscută în sensul celor prevăzute de art. 25 Cod civil^[50], ceea ce înseamnă că se supun legislației civile, pot să-și exercite drepturile și sunt ținute să-și îndeplinească obligațiile potrivit acestor norme.

În opinia noastră, de esența contractelor inteligente este, aplicând același criteriu, atât caracterul anonim (sau pseudo-anonim) al părților, cât și (sau mai ales) lipsa unei autorității externe cu rol de verificare a condițiilor de validitate sau eficacitate a contractului, ori de gestionare a eventualelor litigii care pot apărea între părți cu privire la interpretarea clauzelor agreate ori la executarea prestațiilor.

Cu alte cuvinte, considerăm că pentru a ne afla în prezența unui real contract inteligent, este necesar nu doar ca prestațiile convenite să fie executate automat prin intermediul unui sistem informatic (chiar dacă acest sistem este în măsură să interpreteze clauzele convenite de părți), ci trebuie să fie îndeplinită și condiția ca acordul de voințe a părților, în sensul prevederilor art. 1166 Cod civil, sau orice alte diferende ulterioare, cu privire la convenția încheiată, să nu se realizeze sau să se rezolve printr-o interacțiune directă între părți, ori prin intermediul unei autorități centrale exterioare.

Prin urmare, având în vedere caracteristicile definitorii ale sistemelor de tip DLT (imuabilitatea și caracterul distribuit – la care am făcut referire anterior), considerăm că se poate vorbi de contracte inteligente doar în cazurile în care acestea sunt implementate^[51] și funcționează într-un astfel de sistem. distribuit.

În literatura de specialitate^[52] s-a exprimat opinia în sensul că prin eliminarea oricărui factor uman extern în derularea unui contract (înțeles în sensul art. 1166 Cod civil, adică de constituire, modificare sau stingere a unui raport juridic civil), pe de o parte s-ar elimina costurile suplimentare pe care le-ar presupune o astfel de intervenție (costuri inerente atât încheierii valabile a contractului, cât și cele inerente în cazul apariției unor litigii între părți), iar pe de altă parte, ar crește nivelul de încredere a părților contractante, prin eliminarea oricăror suspiciuni cu privire la competența și buna credință a autorității externe chemate să intervină pentru încheierea convențiilor ori pentru aplanarea eventualelor legate de acestea.

Așadar, încercând să definim conceptul de contract inteligent prin raportare la definiția legală a contractului astfel cum aceasta rezultă din interpretarea prevederilor art. 1166 Cod civil, putem admite că un contract inteligent este o secvență de program informatic, memorată într-o bază de date de tip blockchain, care se va executa la momentul la care sunt îndeplinite anumite condiții, sau la împlinirea unui anumit termen, anterior stabilite de utilizatorii bazei de date, și care are ca rezultat constituirea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil, potrivit acordului de voințe dintre doi sau mai mulți utilizatori.

Deoarece proiectele de tip blockchain (DLT) dezvoltate până în prezent, vizează într-o mare măsură activități de tranzacționare a criptomonedelor (monedelor virtuale)^[53], este oarecum firesc ca și proiectele care au implementat conceptul de contract inteligent să aibă o strânsă legătură cu tranzacționarea acestor criptoactive^[54]. Cu toate acestea, asistăm în ultima vreme la utilizarea tot mai frecventă și a altor genuri de aplicații care pot fi circumscrise noțiunii de contract inteligent, aplicații subsecvente celor care gestionează jurnalizarea în blockchain a altor tipuri de activități.

Pot astfel fi încadrate în categoria contractelor inteligente diverse aplicații care rulează într-o rețea informatică distribuită de tip DLT cum ar fi: contractul încheiat între doi utilizatori prin care unul dintre vinde, iar celălalt cumpără o anumită cantitate de monedă virtuală, la momentul la care se ajunge la o anumită paritate a acestei monede cu o monedă fiduciară convenită; un contract prin care un utilizator convertește o anumită cantitate de monedă virtuală într-o monedă fiduciară, la momentul la care între cele două monede se stabilește o anumită paritate; un contract prin care se schimbă monede virtuale diferite între doi utilizatori, la momentul la care aceștia acumulează o anumită cantitate din cele două monede și între acestea se stabilește o anumită paritate etc.

Astfel de exemple pot fi imaginate practic în orice domeniu de activitate cu condiția ca, aceasta să fie implementată pe un sistem de tip DLT. Se poate, de exemplu, imagina un contract inteligent încheiat între un utilizator al unei baze de date de tip cadastral (de carte funciară) care funcționează în blockchain, contract prin care, proprietarul tabular al unui imobil, înstrăinează imobilul primului utilizator care transferă în contul său suma solicitată ca preț. Pentru încheierea și executarea acestui gen de contract, utilizatorul vânzător face cunoscută în rețea cheia sa publică (adresa/contul său), datele de identificare ale imobilului precum și suma solicitată cu titlu de preț. La momentul la care oricare dintre utilizatorii rețelei efectuează operațiunea de transfer a sumei solicitate în contul vânzătorului, secvența de program ce conține toate aceste clauze contractuale se va declanșa, iar rezultatul programului va fi înscrierea în cartea funciară a imobilului ce a făcut obiectul contractului, datele de identificare ale cumpărătorului, în calitate de nou proprietar. Toate aceste operațiuni vor fi stocate într-un nou bloc de date care după validare de către celelalte noduri din rețea (ca urmare a parcurgerii algoritmului de consens), va fi înscris în baza de date DLT, fiind înlănțuit prin mecanismul de hashing cu blocul de date anterior, schimbarea proprietarului imobilului fiind astfel jurnalizată.

Elementele de bază ale acestui mecanism sunt, pe de o parte, sistemul informatic ce funcționează în regim blockchain (pe care se desfășoară o anumită activitate fără nicio intervenție a unei autorități centrale, sau externe), iar pe de altă parte, posibilitatea înglobării în chiar blocurile de date stocate în DLT a unor secvențe de program informatic, ce pot fi rulate automat la momentul la care sunt îndeplinite anumite condiții anterior convenite, și care au ca rezultat o anumită prestație.

Acest mecanism pare să rezolve, cel puțin la prima vedere, problemele referitoare la executarea contractului, deoarece prestațiile se execută automat de către secvența de program informatic, la îndeplinirea condițiilor convenite, nefiind astfel necesară intervenția niciunei autorități externe.

Cu toate acestea, raportându-ne la normele legale generale care reglementează în materia contractului (clasic), ca izvor al obligațiilor civile^[55], respectiv la prevederile Codului civil, considerăm că în legătură cu aceste contracte inteligente, în practică ar putea fi identificate serioase probleme referitoare la celelalte instituții de drept cu privire la care legiuitorul a considerat necesar a reglementa, respectiv cu privire la încheierea valabilă a contractului, la nulitatea acestuia, la interpretarea contractului, la instituția reprezentării, ori la cesiunea unui astfel de contract, dar mai ales cu privire la efectele pe care astfel de contracte le produc în lumea reală.

Pentru o imagine cât mai clară asupra naturii și dimensiunilor acestor probleme considerăm că este util a face câteva scurte considerații asupra modalităților prin care părțile contractante, ce intră în raportul obligațional al cărui izvor este un contract inteligent, interacționează de la momentul încheierii contractului și până la stingerea raportului juridic prin executarea prestațiilor.