Consimțământul exprimat de inculpat în cursul urmăririi penale, privind recunoașterea vinovăției

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

I. Introducere. Procedura specială a acordului de recunoaștere a vinovăției

Instituția acordului de recunoaștere a vinovăției, ca element de noutate în legislația procesual-penală din România, introdus prin prevederile actualului Cod de procedură penală român^[1] (art. 478–488), reprezintă o procedură specială, întrucât presupune un ansamblu de norme cu caracter complementar și derogatoriu de la procedura obișnuită^[2]. În Expunerea de motive la proiectul noului Cod de procedură penală român^[3] s-a arătat că introducerea dispozițiilor privind acordul de recunoaștere a vinovăției a avut ca scop înlăturarea uneia dintre deficiențele majore ale sistemului judiciar român de la acel moment (2010), și anume durata mare a desfășurării procedurilor judiciare, asigurându-se posibilitatea rezolvării cauzelor penale într-un termen mai scurt și previzibil, prin simplificarea activităților din cadrul urmăririi penale și prin reducerea duratei procesului penal.

Preluată în dreptul continental din sistemul de drept de tip adversial anglo-saxon, instituția acordului de recunoaștere a vinovăției, fiind o expresie a așa-numitei „justiții negociate”^[4], se constituie și într-o excepție de la principiul aflării adevărului real, consacrat ca principiu fundamental al procesului penal în legislațiile de sorginte inchizitorială. Astfel, introducerea în legislație a unor elemente de justiție negociată, specifice concepției adversiale, cum este acordul de recunoaștere a vinovăției, poate conduce la stabilirea de către instanța de judecată a unui adevăr judiciar, ca rezultat al negocierii între acuzare și apărare^[5], care nu corespunde întotdeauna cu adevărul real, obiectiv, pe care, potrivit dreptului continental european, organele judiciare au obligația de a-l căuta.

De altfel, așa cum printr-o exprimare metaforică s-a apreciat în doctrină^[6], conceptul „plea bargaining” din sistemul judiciar american, ca „paradigmă a justiției negociate, a traversat oceanul”, fiind transpus, în modalități diferite, în majoritatea țărilor europene (de la „pattegiamento” – în Italia, „plaider coupable” – în Franța, precum și alte forme simplificate de proceduri, care presupun o tranzacționare și un consens asupra recunoașterii vinovăției – în Elveția și Germania, până la o formă mai atenuată de negociere, și anume „tranzacția penală”/„transaction pénale” – în Belgia).

Cu unele diferențe de ordin terminologic (în sensul folosirii conceptului „plea negotiations” în loc de „plea bargaining” care, prin referirea la termenul „bargaining” cu înțelesul de „afacere” sau „târguială”, este considerat a avea conotații ascunse, chiar negative), și în Australia se semnalează^[7] faptul că, în prezent, din rațiuni de ordin pragmatic, cea mai frecventă cale de finalizare a unui proces penal nu este cea care presupune o confruntare între acuzare și apărare, respectiv stat și inculpat, ci aceea a recunoașterii vinovăției, ca rezultat al unui proces de negociere între acuzare și apărare.

De asemenea, în celelalte țări din Commonwealth (de pildă, în Canada și în Noua Zeelandă), soluționarea cauzelor pe calea justiției negociate a devenit predominantă, constatându-se^[8] faptul că amploarea folosirii procedurilor de recunoaștere a vinovăției a condus la creșterea numărului de condamnări și, implicit, la „o explozie a populației din penitenciare” (la fel ca în Statele Unite și Anglia).

Pe lângă acordul de recunoaștere a vinovăției, o altă instituție care implică aspecte specifice sistemului de drept de tip adversial, în legislația noastră procesual-penală^[9], este procedura în cazul recunoașterii învinuirii. Între cele două instituții există însă diferențe majore: în timp ce acordul de recunoaștere a vinovăției este o procedură specială aplicabilă în faza de urmărire penală, care permite finalizarea procesului penal încă din această fază, procedura în cazul recunoașterii învinuirii este o procedură simplificată (abreviată) de judecată, care presupune limitarea cercetării judecătorești în primă instanță doar la posibilitatea administrării probei cu înscrisuri.

De fapt, dispozițiile privind procedura simplificată de judecată în cazul recunoașterii vinovăției au fost primele elemente de natură adversială, pragmatică (în sensul consecințelor de ordin procesual ale „pledoariei de vinovăție”), introduse  în legislația procesual-penală din România, odată cu modificarea și completarea Codului de procedură penală de la 1968, prin Legea nr. 202/2010 privind accelerarea soluționării proceselor^[10] (așa-numita „mică reformă” care a prefigurat intrarea  în vigoare a noului Cod de procedură penală). Ulterior, noul Cod (Legea nr.  135/2010, intrată în vigoare la 1 februarie 2014) a menținut, cu unele modificări, această instituție a procedurii abreviate de judecată în cazul recunoașterii învinuirii,  cu scopul de a „răspunde nevoii de eficacitate a judecății, contribuind la înlăturarea unor proceduri greoaie și deseori inutile pentru stabilirea adevărului judiciar”^[11].

II. Obiectul și condițiile de fond și de formă ale acordului de recunoaștere a vinovăției

Potrivit legislației procesual-penale din România^[12], obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției constă în recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală; acest acord privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare a acesteia, respectiv felul măsurii educative ori, după caz, soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei.

Așadar, una dintre diferențele esențiale între procedura specială a acordului  de recunoaștere a vinovăției și procedura de judecată în cazul recunoașterii  învinuirii este însuși obiectul acestor instituții, din perspectiva aspectelor  supuse recunoașterii. Astfel, în timp ce aplicarea procedurii speciale a acordului  de recunoaștere a vinovăției presupune recunoașterea de către inculpat a comiterii faptei, precum și acceptarea încadrării juridice stabilite prin actul de inculpare,  obiectul recunoașterii învinuirii (pentru a se putea aplica procedura simplificată de judecată) îl constituie totalitatea faptelor reținute în sarcina inculpatului^[13] prin actul prin care s-a dispus trimiterea în judecată sau, după caz, prin care s-a dispus începerea judecății.

Prin urmare, pentru aplicarea procedurii abreviate de judecată în cazul recunoașterii învinuirii (reglementată în art. 377 C.pr.pen.) nu se cere ca inculpatul să accepte încadrarea juridică dată faptelor prin actul prin care s-a pus în mișcare acțiunea penală, ci doar să recunoască în totalitate faptele (adică situația de fapt) pentru care s-a dispus începerea judecății. Acesta este și motivul pentru care, în cadrul cercetării judecătorești desfășurate potrivit procedurii simplificate de judecată în cazul recunoașterii învinuirii, instanța poate schimba încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare, fie din oficiu, fie la cererea procurorului sau a părților^[14].

De altfel, și în doctrina^[15] întemeiată pe dispozițiile anterioare celor din actualul Cod de procedură penală român s-a arătat că, în contextul în care recunoașterea vizează doar faptele, nu și încadrarea juridică stabilită prin rechizitoriu, schimbarea încadrării juridice poate fi cerută chiar și de către inculpat.

De aceea, considerăm că, în situația în care, ulterior solicitării ca judecata să aibă loc conform procedurii simplificate, inculpatul care a recunoscut învinuirea cere schimbarea încadrării juridice, instanța este obligată să se pronunțe asupra cererii de schimbare a încadrării juridice (prin admiterea sau respingerea motivată a acesteia), și nu să o asimileze unei retrageri a recunoașterii învinuirii.

Observăm, totodată, din interpretarea dispozițiilor art. 479 C.pr.pen., că în legislația noastră, în cazul acordului de recunoaștere a vinovăției, încadrarea juridică a faptei nu poate face obiectul negocierii^[16] ca în sistemele de drept de tip adversial din care este preluată această instituție; doar dacă inculpatul acceptă încadrarea juridică stabilită prin actul de punere în mișcare a acțiunii penale, se va continua procedura printr-o negociere asupra felului și cuantumului pedepsei, precum și a formei de executare a acesteia, respectiv asupra felului măsurii educative ori, după caz, asupra soluției de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei.

Condițiile în care se poate încheia acordul de recunoaștere a vinovăției^[17] sunt următoarele:

– pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea la care se referă acordul și cu privire la care s-a pus în mișcare acțiunea penală să fie amenda sau închisoarea de cel mult 15 ani;

– din probele administrate în cursul urmăririi penale să rezulte suficiente date cu privire la existența faptei și cu privire la vinovăția inculpatului;

– inculpatul să fie asistat de avocat, întrucât asistența juridică este obligatorie la încheierea acordului.

Achiesând la opinia exprimată în literatura juridică^[18], apreciem că inculpatul trebuie să fie asistat de un avocat pe întreaga durată a încheierii acordului, adică și pe durata negocierii, nu numai la momentul semnării acordului.

Ca și condiție de formă, acordul de recunoaștere a vinovăției se încheie în formă scrisă^[19], el urmând a fi trimis instanței, însoțit de dosarul de urmărire penală. În ceea ce privește conținutul^[20], acordul trebuie să cuprindă:

a) data și locul încheierii;

b) numele, prenumele și calitatea celor între care se încheie;

c) date privitoare la persoana inculpatului (datele necesare pentru stabilirea situației personale a inculpatului, care sunt prevăzute a fi obținute la începutul primei audieri din cursul procesului penal);

d) descrierea faptei ce formează obiectul acordului;

e) încadrarea juridică a faptei și pedeapsa prevăzută de lege;

f) probele și mijloacele de probă;

g) declarația expresă a inculpatului prin care recunoaște comiterea faptei și acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală;

h) felul și cuantumul, precum și forma de executare a pedepsei ori soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat;

i) semnăturile procurorului, inculpatului și avocatului.

Constatăm, așadar, complexitatea conținutului acordului de recunoaștere a vinovăției, justificată de faptul că, în situația încheierii unui asemenea acord, nu se mai întocmește un rechizitoriu, ca act de sesizare a instanței, în privința inculpaților care și-au recunoscut vinovăția.

Realizând o comparație între prevederile Codului de procedură penală român și reglementările din Codul de procedură penală francez^[21] în materie, observăm că în legislația franceză nu există dispoziții detaliate privind cuprinsul unui acord de recunoaștere a vinovăției.

Astfel, în legislația procesual-penală din Franța sunt reglementate două forme de justiție negociată sau consensuală: „înfățișarea asupra recunoașterii prealabile a vinovăției”/„la comparution sur reconnaissance préalable de culpabilité”^[22] și „compoziția penală”/„la composition pénale”^[23].