Clauză contractuală abuzivă care nu a fost negociată direct cu consumatorul. Recurs respins ca nefondat (NCPC, L. nr. 193/2000)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 2186/2020

L. nr. 193/2000: art. 4 alin. (1), art. 5; NCPC: art. 453 alin. (1), art. 488 alin. (1) pct. 8

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Prin dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 legiuitorul instituie prezumția că o clauză contractuală nu a fost negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

În cuprinsul alin. (3) al aceluiași articol există două precizări: aceea că negocierea anumitor aspecte ale contractului nu exclude aplicarea prevederilor legii pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant, respectiv aceea că dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că, în materia protecției consumatorilor, clauzele standard preformulate sunt prezumate a nu fi negociate până la dovedirea contrariului de către profesionist, simpla semnare a contractului neavând aptitudinea să contrazică o atare prezumție.

Obligația instituită de art. 5 din Legea nr. 193/2000 vizează remiterea de către profesionist, la cererea oricărei persoane interesate, a unui exemplar de pe contractul pe care îl propune, scopul acestei obligații fiind de a informa consumatorul cu privire la conținutul contractului preformulat.

Or, simpla remitere către consumator a unui exemplar al contractului pe care îl propune profesionistul nu echivalează cu dovedirea caracterului negociat al clauzelor din contractul preformulat.

Așadar, contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel a reținut corect că banca era obligată să facă dovada caracterului negociat al clauzelor contestate de reclamant.

Este mai presus de orice îndoială că ne aflăm în prezența unui contract de credit ce reprezintă pentru bancă un „produs”, unul dintre „produsele” pe care aceasta le „comercializează” în exercitarea obiectului său de activitate.

Acest „produs” este unul cu un conținut prestabilit (și, nici nu ar putea fi altfel, pentru că nu se poate imagina că banca inițiază de fiecare dată o procedură de elaborare, în acord cu fiecare client în parte, a câte unui contract distinct), așa încât este în sarcina pârâtei să dovedească faptul că, cel puțin sub aspectul clauzelor defăimate ca fiind abuzive, acestea au fost negociate direct cu consumatorul.

Or, banca pârâtă nu a făcut dovada negocierii cu împrumutatul a clauzelor referitoare la comisionul de acordare și administrare, iar simpla acceptare, prin semnătura pusă pe contract, a acestei clauze nefiind suficientă.

Înalta Curte reține că, în speță, în mod corect instanțele de fond au reținut că nu s-a făcut dovada negocierii efective a clauzelor defăimate de reclamant ca fiind abuzive, sarcina probei revenind chiar recurentei-pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, care nu a putut indica în concret mijlocul de dovadă din care să reiasă neîndoielnic faptul au fost negociate clauzele reclamate.

Din perspectiva pretinsei încălcări a menționatelor dispoziții legale instanța supremă constată că în mod corect instanțele de fond au reținut că cele stipulate la art. 5.1 lit. b) și art. 5.1 lit. c) din contractul dedus judecății, nu au fost negociate de părțile în litigiu, că modul de redactare a acestora nu este unul ușor inteligibil și că sunt apte să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor acestora, în detrimentul intimatului-reclamant și contrar cerințelor bunei-credințe.

Cu referire la condiția „dezechilibrului” semnificativ ivit între prestațiile părților, se reține că, potrivit unei jurisprudențe constante a C.J.U.E., Directiva 93/13 obligă statele membre să prevadă un mecanism care să asigure că orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pentru aprecierea eventualului său caracter abuziv.

În acest cadru, instanța națională trebuie să stabilească, ținând cont de criteriile prevăzute la art. 3 alin. (1) și art. 5 din Directiva 93/13 dacă, având în vedere împrejurările proprii ale speței, o astfel de clauză îndeplinește criteriile bunei-credințe, echilibrului și transparenței prevăzute de această Directivă (Invitel, C-472/10, RWE Vertrieb, C-92/11).

În speță, dezechilibrul la care se referă legislația privind protecția consumatorilor derivă din impunerea de către bancă a unui comision nenegociat, care nu se reflectă într-o contraprestație măsurabilă din partea creditorului, în beneficiul consumatorului.

În fine, sub aspectul condiției relei-credințe a comerciantului, C.J.U.E. a reținut, în cauza Constructora Principado S.A. (C 226/12) că, „pentru a ști dacă dezechilibrul este creat în contradicție cu cerința de bună-credință este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuție în urma unei negocieri individuale”.

Or, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte apreciază că nu existau premise ca banca pârâtă să considere că reclamantul ar fi acceptat, în urma unei negocieri efective, clauzele contractuale prin care s-a instituit un comision aferent unui serviciu care, în fapt, se prestează în interesul propriu al împrumutătorului.

Aceasta, în condițiile în care verificările efectuate de bancă pentru acordarea împrumutului nu constituie un serviciu solicitat de clienți, ci un serviciu pe care aceasta îl desfășoară din oficiu, în scopul cercetării bonității clienților – concluziile verificărilor stând la baza deciziei proprii de încheiere sau nu a contractului.

Mai mult, dacă justificarea acestui comision o reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentației de credit – astfel cum susține pârâta recurentă – atunci valoarea lui trebuie să rămână aceeași pentru fiecare tip de „produs” din portofoliul de credite al băncii, neexistând nicio rațiune pentru care el să difere de la un contract la altul, exclusiv în funcție de valoarea creditului acordat consumatorului.

Aceasta, întrucât se poate prezuma (iar pârâta nu a dovedit contrariul), că fiecare tip de credit presupune un număr specific de operațiuni efectuate de funcționarii băncii, precum și antrenarea unor resurse echivalente, iar în atare situație, contraprestația băncii apare ca fiind aceeași, indiferent de valoarea împrumutului, în condițiile în care contractul este unul preformulat, acordarea creditului presupunând efectuarea acelorași verificări, întocmirea aceleiași documentații și, în general, urmarea acelorași pași.

De altfel, nici chiar banca pârâtă nu a arătat presupusele motive care justifică stabilirea comisionului de acordare prin raportare la valoarea creditului limitându-se la a afirma că acesta a fost trecut în contract și a fost acceptat în mod expres de reclamant.

O astfel de apărare, însă, nu este de natură să înlăture, de plano, caracterul abuziv al clauzei prin care acest comision a fost instituit, prin ipoteză, clauzele supuse analizei instanțelor judecătorești în condițiile Legii nr. 193/2000 fiind acceptate de consumatori.

Ceea ce contează, în economia speței, este împrejurarea că această clauză stabilește în sarcina reclamantului o prestație care nu are un contraechivalent (sau, în cel mai bun caz, un contraechivalent măsurabil, potrivit unor criterii obiective), în contraprestația băncii.

Or, o atare împrejurare, coroborată cu caracterul prestabilit și nenegociat al clauzei, determină un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.

În ceea ce privește comisionul de administrare nu pot fi reținute criticile recurentei-pârâte, având în vedere că, în principiu, prețul total al creditului, care include și costurile funcționării serviciilor din cadrul băncii, trebuie să se regăsească în dobânda percepută.

Perceperea separată a unui comision nu este interzisă, dar trebuie să corespundă unui serviciu oferit de către bancă care să poată fi identificat în contract, iar consumatorul trebuie să cunoască motivul pentru care i se percepe acel comision și trebuie să aibă reprezentarea contraprestației băncii pentru acel comision.

În condițiile în care în contract nu s-a oferit nici o explicație pentru perceperea comisionului de administrare și nu s-a prevăzut baza de calcul la care se aplică procentul de 0,15 %, corect a reținut instanța de apel că această clauză nu respectă exigențele bunei-credințe, că inserarea acestui comision vatămă interesele patrimoniale ale reclamantului și că prin includerea acestui comision în contract s-a urmărit în realitate obținerea unui avantaj disproporționat față de prestația efectuată de intimata-pârâtă, stabilirea comisionului în discuție reprezentând o modalitate de percepere a unei dobânzi mai mari decât cea menționată cu acest titlu în contract în detrimentul reclamantului.

Comisioanele care, prin chiar denumirea lor, induc ideea unor servicii suplimentare prestate de către instituția de credit, altele decât împrumutarea sumei de bani, intră sub incidența tezei a doua a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE doar în ipoteza în care se invocă, în privința acestora, caracterul nejustificat al prețului față de serviciile prestate, respectiv proporționalitatea dintre aceste servicii și cuantumul comisionului perceput ca echivalent, iar instanța de apel a făcut o analiză judicioasă din această perspectivă.

Având în vedere că recurenta-pârâtă nu a răsturnat prezumția relativă instituită de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, rezultă că instanța de apel a reținut în mod corect că este îndeplinită condiția caracterului nenegociat al clauzelor contestate.

Pentru aceste considerente, constatând că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.A

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte S.C. D. S.A. în declanșarea litigiului de față, în raport de cererea formulată de intimații – reclamanți A. și B., urmează a se aplica dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și a obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 2.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.

Sursa informației: www.scj.ro.