Clasarea cauzei in rem în cazul în care nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Fiecare normă penală incriminatoare cuprinde, alături de precept și sancțiune, în mod abstract, până în momentul încălcării ei, dreptul la acțiune, anume dreptul de a trage la răspundere penală și de a aplica persoanei care a încălcat-o sancțiunea corespunzătoare.

Existența raportului de conflict se verifică în cadrul procesului penal, activitate judiciară ce este împărțită în patru faze, respectiv faza urmăririi penale, împărțită în etapele in rem și in personam, faza camerei preliminare, faza judecății și faza executării hotărârii penale. Cu alte cuvinte, procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale, după cum expres se preciza în Codul de procedură penală anterior. Tragerea la răspundere penală a persoanei vinovate de săvârșirea unei infracțiuni se face prin intermediul acțiunii penale care, atunci când există probe cu privire la existența infracțiunii și a persoanei care a săvârșit-o, este pusă în mișcare și exercitată. Așadar, în momentul în care nu există probe cu privire la existența infracțiunii și a persoanei care a săvârșit-o, acțiunea penală nu mai poate fi pusă în mișcare sau exercitată, iar conflictul de drept penal nu mai poate fi adus înaintea instanței de judecată, procesul penal fiind lipsit astfel de singurul său scop, situație în care, în cursul urmăririi penale, va fi încetat printr-o soluție de clasare.

Desfășurarea procesului penal este în detaliu reglementată prin normele procesual penale din Partea specială a Codului de procedură penală, debutând prin sesizarea organului de urmărire penală prin plângere sau denunț, prin actele încheiate de organele de constatare sau alte organe prevăzute de lege ori în urma sesizării din oficiu. După examinarea sesizării, dacă se găsesc îndeplinite condițiile de admisibilitate, organul de urmărire penală dispune începerea urmării penale cu privire la fapta săvârșită ori a cărei săvârșire se pregătește, procedând la căutarea și strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, identificarea persoanelor care au săvârșit infracțiuni și stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

Când se constată că au fost strânse probele necesare^[1], procurorul dispune clasarea cauzei când nu exercită acțiunea penală ori, după caz, stinge acțiunea penală exercitată, întrucât există unul dintre cazurile care prevăzute în art. 16 alin. (1) C.pr.pen.

În concepția actuală, indiferent de stadiul în care a ajuns cauza penală în faza urmăririi, soluția clasării este supusă plângerii persoanei interesate, inclusiv în fața judecătorului de cameră preliminară. Soluțiile de admitere a plângerii de către judecătorul de cameră preliminară diferă după etapa în care se află urmărirea penală în momentul dispunerii soluției de clasare, respectiv în cazul urmăririi penale în care nu s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale; judecătorul de cameră preliminară admite plângerea, desființează soluția de clasare și trimite motivat cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea penală, iar în cazul urmăririi penale în care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, admite plângerea, desființează soluția de clasare și trimite motivat cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală sau admite plângerea, desființează soluția atacată și dispune începerea judecății, când probele administrate sunt suficiente. Având în vedere că dispozițiile date de judecătorul de cameră preliminară sunt obligatorii, inclusiv în privința punerii în mișcare a acțiunii penale, acesta are practic posibilitatea de a efectua în mod indirect urmărirea penală.

Urmărirea penală mai poate fi redeschisă atunci când procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția constată că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, când infirmă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale, ori atunci când procurorul constată că au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea, când revocă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale. Ambele dispoziții sunt supuse confirmării judecătorului de cameră preliminară, sub sancțiunea nulității, reglementare menită să evite reluarea arbitrară a anchetelor penale.

Pe lângă principiul legalității sau cel al aflării adevărului, procesul penal este supus și principiului ca acesta să se desfășoare într-un termen rezonabil. Dreptul la un proces penal desfășurat într-un termen rezonabil nu este dat doar suspectului sau inculpatului, ci și părții civile, părții responsabile civilmente și persoanei vătămate, fiecare putând solicita judecătorului de drepturi și libertăți accelerarea procedurii. Cu toate acestea, judecătorul de drepturi și libertăți nu va putea da dispoziții organelor de urmărire penală, iar acestea nici nu ar fi ținute să le respecte pe cele date.

În acest context, se poate observa că orice urmărire penală trebuie să se desfășoare într-un termen rezonabil și să se încheie atunci când există un caz de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale sau de exercitare a acesteia, normele procesual penale nefăcând diferență între cazul în care existența faptei nu este dovedită ori făptuitorul nu este descoperit.

Cu toate acestea, în practică s-a conturat opinia potrivit căreia atunci când în cauză nu există cel puțin un suspect, iar existența unei bănuieli rezonabile cu privire la autorul infracțiunii este singurul impediment pentru continuarea urmăririi penale, cauza nu poate fi clasată, soarta acesteia fiind legată de evidența pasivă^[2] sau lăsată în nelucrare. Nu există însă coerență conceptuală printre acești practicieni, pentru că printre cei care susțin nelegalitatea sau netemeinicia unei astfel de soluții sunt și cei care clasează cauza pentru că nu există probe cu privire la persoana indicată în actul de sesizare (deși nu mai există diferența între urmărirea penală începută în baza unui act de sesizare în care este indicată o persoană și cea în baza unui act de sesizare în care nu este indicată o persoană) sau clasează cauza cu privire la un suspect pentru că nu există probe că a săvârșit infracțiunea, fără să dispună și disjungerea cauzei.

Această optică este împărtășită și de cel puțin unii doctrinari contemporani, chiar până la a califica clasarea cauzei fără cel puțin un suspect în temeiul dispoziției din art. 16 alin. (1) lit. c) C.pr.pen. ca rezultatul unei aplicări abuzive a normei^[3], pe când alții dau alternativa introducerii în evidența pasivă^[4]. Aspect interesant, ținând cont, dacă nu de dispozițiile procesual penale, de faptul că în una dintre cele mai importante lucrări în materie^[5] se îmbrățișează în totalitate opinia contrară, iar atribuirea trăsăturii de „nou” Codului de procedură penală actual nu i se cuvine întru totul.

Comparația poate fi însă modul cel mai oportun pentru a verifica care dintre abordări este cea mai aproape de concept sau de normele procesual penale. Așadar, într-o cauză în care din probele obținute reiese cu suficiență că fapta este infracțiune, însă nu poate fi descoperit făptuitorul, în opinia pe care prezentul articol nu o susține, dosarul cauzei va fi introdus în evidența pasivă cu aprobarea procurorului, fără ca persoana interesată să aibă vreo cale de atac, cel puțin expres prevăzută de lege, sau va rămâne în nelucrare până în momentul în care va interveni prescripția răspunderii penale, fapt ce corespunde în totalitate unei clasări de facto. Dacă până la momentul intervenirii prescripției răspunderii penale apar probe noi, urmărirea penală va fi reluată, fără să îi fie însă supusă judecătorului de cameră preliminară spre analiză legalitatea și temeinicia acestei dispoziții. Mai mult, persoana interesată nu are dreptul de a face plângere la judecătorul de cameră preliminară cu privire la decizia ca dosarul să fie introdus în evidența pasivă sau lăsat în nelucrare, ci doar pe acela de a contesta durata procesului, când judecătorul de drepturi și libertăți nu va putea da dispoziții obligatorii organului de urmărire penală, chiar dacă ar identifica ce acte de urmărire penală ar mai putea fi întreprinse pentru aflarea adevărului, ci doar să dispună ca urmărirea penală să fie finalizată într-un anumit termen. Dacă până la intervenirea prescripției răspunderii penale nu apar alte probe, dosarul cauzei poate fi transferat de la organele de urmărire penală la judecătorul de drepturi și libertăți și de la judecătorul de drepturi și libertăți la organele de urmărire penală de atâtea ori cât persoanei interesate i s-ar permite. Dacă pentru infracțiunea urmărită nu poate interveni prescripția răspunderii penale, cauza va ajunge târziu în fața unui judecător de cameră preliminară, ca urmare a pronunțării unei soluții de clasare, probabil pentru un caz precum cel al decesului făptuitorului, când este evident că este puțin probabil ca judecătorul de cameră preliminară să mai identifice acte de urmărire penală care să fie efectuate pentru aflarea adevărului.

În opinia pe care prezentul articol o susține, cauza va fi clasată, persoana interesată va avea dreptul de a formula plângere împotriva acestei soluții, iar în cazul celei întemeiate, judecătorul de cameră preliminară va putea da dispozițiile necesare aflării adevărului, care vor fi obligatorii pentru organele de urmărire penală. Dacă nu se va formula plângere, în cazul în care apar probe noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea, dosarul cauzei va fi înaintat judecătorului de cameră preliminară care va analiza dacă este legală și temeinică redeschiderea urmăririi penale.

În contextul tuturor celor expuse, clasarea în temeiul dispoziției din art. 16 alin. (1) lit. c) C.pr.pen. în momentul în care nu există probe cu privire la persoana care a săvârșit infracțiunea, dacă se apreciază că nu este reclamată de conceptul de proces penal sau de opiniile doctrinei ce a contribuit în mod esențial la dezvoltarea dreptului penal și procesual penal român, trebuie să se aprecieze că este reclamată de arealul de dispoziții procesual penale, care primează în fața celor ierarhic inferioare, de necesitatea aplicării acestora în vederea respectării tuturor drepturilor persoanelor interesate și de necesitatea asigurării aflării adevărului.

* Material extras din Revista Pro Lege nr. 2/2022, editată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

^[1] Nu epuizarea probatoriului, care va atinge după necesitate această condiție.

^[2] Procedură reglementată prin Ordinul comun al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Afacerilor Interne privind înregistrarea și evidența cauzelor penale cu autori neidentificați, înregistrat sub nr. 1094/C/04.08.2009 de către Ministerul Public, iar ulterior, prin ordinul comun, înregistrat sub nr. 12/C/2014.

^[3] I. Kuglay în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 110.

^[4] G. Gr. Theodoru, I.-P. Chiș, Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, București, 2020, p. 228.

^[5] V. Dongoroz (coord.), Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, Editura Academiei Române, Editura All Beck, București, 2003.