Cerere privind daune morale și daune materiale reprezentând despăgubiri garantate de pârâtă ca urmare a falimentului. Respingerea cererii de plată ca fiind tardivă (NCPC, L. nr. 213/2015, L. nr. 503/2004)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SCAF) nr. 2834/2020

NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 496 alin. (1), art. 634, art. 664 alin. (4); L. nr. 213/2015: art. 14; L. nr. 503/2004: art. 22

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt și de drept relevante

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamantul A. a solicitat anularea Deciziei nr. 10232/20.10.2017 emisă de pârâtul Fondului de Garantare a Asiguraților și obligarea pârâtei la plata sumei de 2.000 euro cu titlu de daune morale și 1.098,66 RON daune materiale reprezentând despăgubiri garantate de pârâtă ca urmare a falimentului S.C. B. S.A.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/20.09.2017, reclamantul a solicitat plata din disponibilitățile F.G.A. a sumelor la care B. S.A. a fost obligată prin sentința nr. 11428/11.06.2015 a Judecătoriei Sector 1 București, definitivă prin decizia nr. 1964/2016 a Tribunalului București.

Prin decizia nr. 10232/20.10.2017, F.G.A. a respins cererea de plată ca fiind tardivă, constatând că a fost depusă cu depășirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, ce a fost calculat începând cu data de 17.03.2017, când a devenit definitivă încheierea Tribunalului Sibiu de deschidere a procedurii falimentului față de S.C. B. S.A.

Prin sentința recurată s-a respins acțiunea formulată de reclamant prin care a solicitat anularea deciziei sus-menționate, reținându-se legalitatea acesteia.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale privind data nașterii dreptului său de creanță, precum și la documentele doveditoare ale crențelor de asigurări ce tebuie anexate cererii de plată adresată FGA, critici pe care instanța de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate.

Astfel, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: „În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi”.

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că:

„Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări”.

Înalta Curte constată că prin încheierea nr. 132 pronunțată la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă s-a dispus deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A., hotărârea devenind definitivă la data de 17.03.2017.

Astfel, în raport de prevederile legale antereferite, instanța de control judiciar reține că de la data de 17.03.2017 începe să curgă termenul de 90 zile, pentru creanțele născute anterior rămânerii definitive a acestei hotărâri.

Din examinarea criticilor formulate de reclamant și a apărărilor din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte, împărtășind opinia primei instanțe, reține că problema de drept controversată în speță este aceea dacă dreptul de creanța s-a născut la data pronunțării deciziei civile (02.06.2016) sau la data comunicării deciziei civile, interpretarea dată de recurent dispozițiilor legale invocate fiind eronată.

Astfel, potrivit art. 634 din C. proc. civ., sunt hotărâri definitive hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului, hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, neatacate cu recurs, hotărârile date în primă instanță, care nu au fost atacate cu apel, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs, hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii, orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs. Hotărârile prevăzute la alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunțării.

În urma coroborării acestor dispoziții legale rezultă că decizia civilă este definitivă și poate fi pusă în executare de la momentul pronunțării sale, iar nu de la comunicarea acesteia.

Înalta Curte, în acord cu opinia judecătorului fondului, constată că ceea ce prezintă relevanță în cauză, în acest context, este data rămânerii definitive a hotărârii civile reprezentând titlul de creanță al reclamantului, iar cum sentința civilă nr. 11428/11.06.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București a rămas definitivă la data de 02.06.2016 prin Decizia nr. 1964/2016 a Tribunalului București, aceasta reprezintă data la care s-a născut dreptul de creanță al reclamantului, fiind anterioară datei la care a rămas definitivă încheierea prin care s-a deschis procedura falimentului societății de asigurare B.

Totodată, împrejurarea că decizia civilă nr. 1964/2016 a fost redactată și comunicată la o dată ulterioară nu prezintă relevanță din perspectiva nașterii dreptului de creanță, în condițiile în care soluția este definitivă de la data pronunțării (02.06.2016) și nu de la data comunicării acesteia (17.07.2017), astfel cum s-a arătat anterior.

Prin urmare, în mod legal s-a reținut prin decizia atacată că termenul până la care reclamanții ar fi trebuit să depună cererea de plata către FGA s-a împlinit la un interval de 90 de zile, calculate începând cu data de 17.03.2017, la care a devenit definitivă încheierea Tribunalului Sibiu de deschidere a procedurii falimentului față de B. S.A.

Având în vedere că reclamantul a depus la pârâtul FGA cererea de plată prevăzută de dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma 16/2015 a ASF la data de 13.09.2017 – data poștei – după expirarea termenului legal de 90 de zile – soluția de respingere a acesteia ca tardivă este legală.

În fine, constată Înalta Curte că prin formularea cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, recurentul-reclamant nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea dispozițiilor art. 20 alin. (1) teza finală din Norma 16/2015 a ASF cu privire la documentele ce trebuie anexate cererii de plată, precum și ale art. 664 alin. (4) C. proc. civ. cu privire la înscrisurile care se atașează cererii de executare silită, invocate într-o interpretare proprie a reclamantului în memoriul de recurs nu pot fi reținute, soluția definitivă pronunțată într-o cauză aflată pe rolul instanțelor de judecată putând fi dovedită cu certificatul referitor la soluțiile pronunțate de instanță, în care se va face mențiunea dacă hotărârea respectivă este rămasă definitivă sau irevocabilă, în ce mod, arătându-se și data de când aceasta a rămas definitivă sau irevocabilă, certificat eliberat în condițiile prevăzute de art. 160 alin. (7) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești din 17.12.2015 (publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 970/28.12.2015), cu modificările și completările ulterioare, textul de lege sus indicat din Norma 16/2015 a ASF referindu-se tocmai la cazul imposibilității de prezentare a actelor/înscrisurilor doveditoare în copie legalizată, respectiv declarația pe proprie răspundere în sensul susținerii acestor documente justificative cu privire la care autoritatea administrativă abilitată să statueze și să concretizeze dreptul subiectiv pretins de reclamant are obligația legală de a găsi toate mijloacele necesare soluționării cererilor și de a exercita dreptul de apreciere privitor la procedura de soluționare a cererilor în cadrul legii.

Or, termenele pentru exercițiul drepturilor subiective ale părților au ca scop stimularea activității procesuale a acestora prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față.

Prin urmare, constatând că Decizia nr. 10232/20.10.2017 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care s-a respins contestația formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.