Cerere de apel în vederea neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru admiterea solicitării privind recunoaşterea hotărârii străine. Recurs respins ca nefondat (NCPC, Constituţia României)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 389/2021

NCPC: art. 4, art. 22 alin. (2), art. 249, art. 453 alin. (1), art. 476 alin. (1), art. 488 alin. (1) pct. 5, art. 496 alin. (1), art. 1100; Constituția României: art. 148

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

1. Asupra criticii întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 37 alin. (2) și art. 23 din Regulamentul (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003, Înalta Curte reține următoarele:

Circumscris acestui motiv de recurs, recurenta a susținut că în mod greșit a stabilit instanța de apel că avea obligația de a proba susținerile intimatului din cererea de apel, referitoare la încălcarea dreptului la apărare, din perspectiva nelegalei sale citări în procesul derulat în fața instanței spaniole, prin depunerea înscrisurilor doveditoare prevăzute de art. 37 din Regulamentul (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003.

Invocând lipsa de rol activ a instanței de apel, care nu a acordat un termen pentru lămurirea situației de fapt, recurenta a criticat decizia prin faptul că nu s-a dat eficiență prevederilor art. 38 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003.

Aceste critici nu sunt fondate.

Înalta Curte constată că, prin art. 22 alin. (2) C. proc. civ., a fost consacrat rolul activ al judecătorului în procesul civil, conform căruia acesta are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, în scopul pronunțării unei hotărâri judecătorești temeinice și legale. Alin. 7 al aceluiași articol obligă instanța de judecată, în situațiile în care legea îi rezervă judecătorului putere de apreciere, să țină seama de toate circumstanțele cauzei, de principiile generale ale dreptului, urmând să soluționeze litigiul conform regulilor de drept aplicabile.

Rolul activ al judecătorului nu trebuie însă să afecteze dreptul de disponibilitate al părților, ci să se armonizeze cu inițiativa acestora, în scopul stabilirii adevărului. Astfel, judecătorul este ținut de cadrul procesual trasat de către părți, sub aspectul obiectului, al cauzei și al părților, trebuind să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii.

Curtea de apel, ca primă instanță de control judiciar, respectând principiul instituit prin art. 22 C. proc. civ. și analizând cauza în fapt și în drept, potrivit art. 476 alin. (1) din același cod, a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea corectă a normelor legale incidente de către instanța de fond, în raport de care a constatat că cererea dedusă judecății nu poate fi soluționată din perspectiva Convenției de la Haga din 1961 și nici a normelor procedurale interne în materia recunoașterii hotărârilor străine, ci conform Regulamentului (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003, care se aplică prioritar, conform art. 4 C. proc. civ.

Determinând astfel actul normativ aplicabil, Curtea a procedat la examinarea cauzei din perspectiva aspectelor reclamate de intimat prin cererea de apel, respectiv neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru admiterea solicitării privind recunoașterea hotărârii străine, pentru nelegala sa citare în procesul finalizat prin hotărârea în discuție.

Așa cum reiese din practicaua deciziei recurate, în vederea soluționării judicioase a cauzei, instanța de apel a încuviințat proba cu înscrisurile solicitate de părți (cele anexate cererii de apel pentru apelantul-intimat și cele aflate deja la dosar, pentru recurentă).

Examinând apelul din perspectiva probatoriului astfel încuviințat și a normelor legale incidente (Regulamentul (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003), Curtea a constatat că motivele invocate de intimat în apel sunt fondate, întrucât recurenta nu a făcut dovada îndeplinirii tuturor condițiilor necesare pentru a se putea dispune recunoașterea hotărârii pronunțate de instanța spaniolă, astfel cum se prevede prin art. 37 din Regulament.

Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentei, că instanța de apel nu a inversat sarcina probei, prin stabilirea în sarcina acesteia a obligației de a dovedi împrejurările reclamate de intimat prin cererea de apel.

Aceasta întrucât, astfel cum corect a apreciat și Curtea, obligația de a proba îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru admiterea cererii de recunoaștere a unei hotărâri străine revine, potrivit art. 37 și 39 din Regulamentul (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003, persoanei care formulează o solicitare în acest sens.

Dispoziții similare se regăsesc și art. 249 C. proc. civ., conform căruia „sarcina probei” revine celui care face o susținere în cursul procesului, proba reprezentând mijlocul juridic prin care se stabilește existența unui act sau fapt juridic, precum și a dreptului subiectiv și obligației civile aferente.

Or, în cauză, titularul acțiunii prin care se solicită recunoașterea hotărârii străine este recurenta, în sarcina sa subzistând obligația de a proba temeinicia cererii sale, anume îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru admiterea acesteia, iar nu a intimatului, care nu poate fi obligat să facă dovada unui fapt negativ.

Față de considerentele expuse, constatând că nu se confirmă încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., a principiului rolului activ al judecătorului și nici existența unei vătămări a intereselor recurentei, care să atragă nulitatea deciziei recurate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

2. Analizând critica fondată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată și urmează a o respinge, pentru următoarele considerente:

Prevalându-se de acest caz de casare, recurenta a invocat pronunțarea de către instanța de apel a unei hotărâri contradictorii, din perspectiva faptului că, pe de o parte a reținut incidența în cauză a prevederilor Regulamentului (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003, iar pe de altă parte, a făcut referire la normele codului de procedură pentru a argumenta considerentele și soluția pronunțată.

Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentei, că decizia supusă analizei nu cuprinde motive contradictorii.

Luând în considerare materia în care a fost pronunțată hotărârea străină a cărei recunoaștere se solicită (matrimonială și în răspundere părintească) și faptul că aceasta a fost pronunțată de un stat membru al Uniunii Europene și pornind de la aplicabilitatea directă a normelor obligatorii ale dreptului european în ordinea juridică internă, Curtea, conform art. 4 C. proc. civ., a procedat la identificarea normelor legale aplicabile cauzei, stabilind că nu sunt incidente dispozițiile Titlului III al C. proc. civ., astfel cum statuase instanța de fond, ci procedura recunoașterii hotărârii reglementate în legislația europeană prin Regulamentul (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003.

Fiind determinat astfel actul normativ aplicabil situației de fapt deduse judecății, Curtea a precizat că, potrivit art. 21 din Regulamentului (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003, hotărârile pronunțate într-un stat comunitar se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură.

Faptul că instanța de apel a făcut referire, în partea finală a deciziei, la art. 1100 C. proc. civ. nu atrage existența unor motive contradictorii ale deciziei, întrucât Curtea nu și-a fundamentat considerentele și soluția pe acest text legal, ci l-a invocat numai în sprijinul ipotezei prevăzute de art. 37 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003, prin care se menționează documentele pe care partea care solicită sau contestă recunoașterea unei hotărâri judecătorești ori solicită încuviințarea executării trebuie să le prezinte.

3. Asupra criticii subsumate motivului de recurs încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta a reclamat încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, susținând incidența în cauză a prevederilor Convenției de Haga, iar nu a Regulamentul (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003, se constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă a avut ca obiect recunoașterea, pe teritoriul României, a sentinței nr. 543 din 14 octombrie 2016, pronunțate de Tribunalul de Primă Instanță nr. 16 Malaga, Spania, în dosarul nr. x/2015, având ca obiect desfacerea căsătoriei dintre aceasta și pârâtul B., precum și exercitarea autorității părintești și stabilirea unei alocații în favoarea fiicei lor minore.

Pornind de la aplicabilitatea directă a regulamentelor europene în ordinea juridică internă, curtea de apel, verificând aplicarea corectă a legii de către instanța de fond, a apreciat că în mod greșit cererea a fost analizată prin prisma prevederilor Convenției de la Haga din 1961, prin ignorarea normelor europene obligatorii.

Această analiză a fost efectuată de instanța de apel în considerarea art. 4 C. proc. civ., care stipulează că, în materiile reglementate de cod, „normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părților”.

Concluzia Curții de Apel este corectă prin raportare la prevederile art. 249 din Tratatul de constituire a Comunității Europene, întrucât, de la data aderării României la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007), s-a stabilit că regulamentele comunitare devin direct aplicabile în dreptul intern al României, fără a fi transpuse în legislația națională, cu excepția situațiilor în care, pentru aplicarea lor, se impune adoptarea anumitor măsuri de ordin tehnic și/sau administrativ.

Prevederi similare se regăsesc și art. 148 din Constituția României, potrivit cărora „prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.

Așadar, reglementările normative anterior enunțate înlătură de aplicare prevederile Convenției de la Haga asupra competenței, legii aplicabile, recunoașterii, executării și cooperării privind răspunderea părintească și măsurile de protecție a copiilor, adoptate la 19 octombrie 1996.

Verificând decizia prin prisma modalității de aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, Regulamentul (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat că este incident motivul de refuz al recunoașterii hotărârilor judecătorești în materia matrimonială și a răspunderii părintești prevăzut de art. 23 lit. c) din Regulament, întrucât la dosar nu au fost depuse dovezile menționate de art. 37 din care să rezultă că pârâtul a fost înștiințat despre desfășurarea procesului în Spania sau dovada comunicării actului de sesizare către acesta.

Dispozițiile art. 37 din Regulamentul (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003 reglementează condițiile formale pe care trebuie să le îndeplinească cererea de recunoaștere și de încuviințare a hotărârilor străine, impunându-se atașarea la aceasta a unei copii a hotărârii care să întrunească toate condițiile necesare în vederea stabilirii autenticității sale și a certificatul menționat la art. 39, iar în cazul în care recunoașterea vizează o hotărâre pronunțată în lipsă, cum este cazul în speță, partea care formulează o astfel de solicitare trebuie să prezinte originalul sau o copie certificată pentru conformitate a documentului care stabilește că actul de sesizare a instanței sau un act echivalent a fost notificat sau comunicat părții care nu s-a prezentat sau orice document care arată că pârâtul a acceptat hotărârea în mod neechivoc.

Astfel cum corect a constatat instanța de apel, în cauză nu sunt întrunite aceste condiții, întrucât recurenta nu a depus dovezile enumerate în articolul menționat, obligație ce se impunea în raport de dispozițiile legale și de situația particulară a speței în care intimatul nu a fost prezent la judecata finalizată prin hotărârea a cărei recunoaștere se solicită, fiind declarat „legal citat, în lipsă”, iar conform anexei 1 la certificatul prevăzut la art. 39 privind hotărârile în materie matrimonială (depus în apel, după pronunțarea hotărârii), acesta a figurat în proces cu adresă necunoscută.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 23 și 37 din Regulament (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003, motiv pentru care va respinge, ca nefondat, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Susținerea recurentei potrivit căreia curtea a ignorat faptul că aceasta și-a schimbat cartea de identitate în baza hotărârii a cărei recunoaștere se solicită, prin raportare la dispozițiile Convenției de la Haga, nu prezintă relevanță în cauză, instanța de judecată fiind învestită în mod legal în condițiile Regulamentului (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003 pentru pronunțarea unei hotărâri de exequator.

Concluzionând, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 2120 din 8 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

Potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”.

În aplicarea acestor norme legale, Înalta Curte o va obliga pe recurenta-reclamantă A. la plata către intimatul B. a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței seria x nr. x din 12 februarie 2021, emisă Cabinet de Avocat D.

Sursa informației: www.scj.ro.