Cercetarea pretenţiilor deduse judecăţii sub aspectul cererilor cu care a fost învestită instanța de apel. Admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi trimitea cauzei spre rejudecare (NCPC, NCC)

17 ian. 2020
1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 283

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 1295/2019

NCPC: art. 6, art. 7, art. 13, art. 14, art. 22, art. 30 alin. (1), art. 245, art. 399 alin. (1), art. 447 alin. (3), art. 488, art. 496; NCC: art. 1345, art. 1662 alin. (2), art. 1719, art. 2529 alin. (2)

ordonanta militara

Prin memoriul de recurs, recurentul A. susține nelegalitatea în parte a deciziei atacate, ca fiind dată cu încălcarea normelor de drept material aplicabile privind îmbogățirea fără justă cauză, conform art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și încălcarea prevederilor art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ., pentru că instanța de apel s-ar fi pronunțat asupra unui lucru care nu a fost cerut, depășind limitele cu care a fost învestită, pronunțând o hotărâre care nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și cu încălcarea dispozițiilor art. 6, 7, 13, 14 și 22 alin. (6) C. proc. civ.

În argumentarea acestor motive de recurs, recurentul susține că hotărârea instanței de apel este nelegală sub aspectul dezlegării capătului principal de cerere și al excepției inadmisibilității invocate de pârât, reținându-se în mod nelegal că intimata a invocat excepția inadmisibilității întregului capăt principal de cerere, deși aceasta în mod expres a invocat inadmisibilitatea acestui capăt de cerere numai din perspectiva secundară a îmbogățirii fără justă cauză, iar nicidecum și față de argumentele principale ale acestui capăt de cerere.

Critica recurentului referitoare la menținerea soluției instanței de fond cu privire la admisibilitatea excepției inadmisibilității în integralitate a primului capăt al cererii introductive, fără ca instanța de apel să aibă în vedere argumentele sale privind desființarea prețului contractului de vânzare-cumpărare forțată stabilit de un terț, ar reprezenta o încălcare a normelor de drept material prevăzute de art. 1345 și următoarele C. civ., se constată că este neîntemeiată urmând a fi respinsă, în considerarea următoarelor argumente:

Astfel, în soluționarea motivului de apel, ce a vizat respingerea capătului principal al acțiunii ca inadmisibil, instanța a avut în vedere că, în soluționarea excepției inadmisibilității primului de capăt de cerere, prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de bani rezultate din diferența dintre valoarea de piață a unui pachet de acțiuni de 4.021.808 deținute de acesta la 25 septembrie 2012 la S.C. B. S.A. și valoarea la care acestea au fost adjudecate, instanța de fond a avut în vedere și a analizat în considerentele hotărârii întreaga situație premisă – executarea silită, desființarea raportului de expertiză evaluatorii, actul de adjudecare și întreaga situație de fapt.

În acest context, se reține că instanța de apel a menținut soluția instanței de fond care a respins primul capăt de cerere, ca inadmisibil, în raport de temeiul juridic invocat de reclamant, după ce a analizat incidența în cauză a dispozițiilor art. 1662 alin. (2) C. civ. invocate în susținerea acestui capăt de cerere de către reclamant, referitoare la determinarea prețului, respectiv a valorii acțiunilor adjudecate, urmare anulării raportului de expertiză-contabilă efectuat în cadrul executării silite, prin Decizia civilă nr. 14/R din 2 martie 2016 a Tribunalului Harghita, raport de expertiză, prin care s-a stabilit valoarea acțiunilor, ca preț de pornire a licitației, cât și incidența în cauză a dispozițiilor art. 1719 C. civ., privind obligația cumpărătorului de a plătii prețul vânzării.

Din cuprinsul procesului-verbal de licitație din 20 septembrie 2012, rezultă că debitorul A. nu a formulat nici un fel de opoziție sau cerere, legată de prețul de pornire a licitației, fiind de acord cu acesta.

Astfel, prețul de adjudecare a pachetului de acțiuni a fost prețul de începere al licitației, reprezentând valoarea acțiunilor stabilită prin raportul de expertiză de evaluare contabilă, creditorul licitând în contul creanței. În baza procesului-verbal de licitație din 20 septembrie 2012, executorul judecătoresc a emis, conform art. 447 alin. (3) C. proc. civ., dovada de adjudecare din 25 septembrie 2012 ce constituie titlu de proprietate S.C. B. S.A., asupra bunurilor vândute, respectiv pachetul de 4.021.808 acțiuni la această societate, adjudecate la prețul de 330.190,40 RON.

Acest act de adjudecare, nu a fost contestat de reclamant, pe calea contestației la executare, sens în care în mod corect instanța de apel a menținut soluția instanței de fond, care a reținut că atâta timp cât reclamantul a avut la îndemână calea de atac specifică reglementată de lege pentru contestarea actelor de executare silită, prezenta acțiune de obligare a adjudecătoarei-pârâte, în temeiul dispozițiilor de drept comun, la plata lipsei diferenței de preț a acțiunilor adjudecate, prin înstrăinare forțată, la un preț derizoriu, nu poate fi primită.

În acest context, Curtea de Apel Târgu Mureș a menținut concluziile instanței de fond care a reținut în mod corect că, deși raportul de expertiză a fost anulat prin hotărâre judecătorească nu înseamnă că vânzarea la licitație a acțiunilor urmărite s-ar fi făcut în lipsa unui preț determinat, atâta timp cât procesul-verbal de licitație din 20 septembrie 2012, deși contestat a fost considerat legal și valabil de instanța de judecată, iar actul de adjudecare nici măcar nu a fost contestat.

Actul de adjudecare, nefiind contestat și desființat, este definitiv și irevocabil cu privire la dreptul de proprietate transmis, cu efect retroactiv din momentul depunerii prețului, el nemaiputând fi anulat, de vreme ce, reclamantul nu a solicitat anularea procesului-verbal de licitație din 20 septembrie 2012, pentru că prețul de pornire ar fi fost derizoriu și disproporționat față de valoarea pachetului de acțiuni scos la vânzare-silită.

Prin urmare, criticile recurentului, potrivit cărora, instanța de fond ar fi soluționat primul capăt de cerere numai din perspectiva pretențiilor sale susținute subsidiar, sunt nefondate, pentru că reclamantul în subsidiaritatea pretențiilor sale s-a folosit de aceleași argumente de fapt și de drept arătate în principal, atunci când a cerut obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând pierderea patrimonială echivalentă cu diferența dintre valoarea reală și corectă a pachetului de acțiuni și cea stabilită în raportul de evaluare, cu care pârâta a realizat o îmbogățire fără just temei, conform art. 1345 C. civ.

Față de împrejurarea că recurentul nu a exercitat calea de atac specială prevăzută de art. 399 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a menținut soluția instanței de fond care a considerat că primul capăt de cerere, întemeiat pe dispozițiile dreptului comun este inadmisibil și din perspectiva susținerilor reclamantului, întemeiate pe dispozițiile art. 1662 C. civ. și anume lipsa prețului, ca element esențial și de valabilitate a contractului de vânzare-forțată.

Într-o altă critică, recurentul susține că alături de dezlegarea netemeinică și nelegală a excepției prin încălcarea normelor de drept material ale art. 1345 și urm. C. civ., prima instanță a omis a mai analiza și celelalte 5 capitole (I – V) din cererea de chemare în judecată care au o cauză juridică distinctă și independentă, întemeiate pe dispozițiile art. 1662 C. civ. coroborate cu art. 1719 C. civ. și art. 448 alin. (1), art. 443 alin. (1) și art. 439 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865.

Cu referire la această critică, ce vizează încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 1345 C. civ., recurentul susține că instanța de apel a menținut soluția instanței de fond privind excepția inadmisibilității capătului principal de cerere, care ar fi fost soluționată numai din perspectiva argumentelor prezentate la capitolul VI al cererii introductive, privind îmbogățirea fără justă cauză, fără să analizeze argumentele principale ale cererii de chemare în judecată cuprinse la capitolele I – V, privind desființarea prețului contractului de vânzare-cumpărare forțată stabilit de un terț, apreciind în acest context, că ar fi învestit instanța cu trei capete de cerere.

Această critică este nefondată, întrucât, așa cum rezultă din petitul cererii introductive de instanță și din precizarea acțiunii din 29 august 2016, reclamantul a investit instanța cu două capete de cerere; un capăt principal, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de bani rezultate din diferența de piață a unui pachet de 4.021.808 acțiuni deținute de reclamant la 25 septembrie 2012 la S.C. B. S.A. și valoarea la care au fost evaluate și adjudecate de pârâtă și un capăt subsidiar, prin care a solicitat desființarea actului de adjudecare, ca fiind lovit de nulitate, repunerea părților în situația anterioară și obligarea pârâtei la plata retroactivă a dividendelor.

Astfel, argumentele prezentate la capitolele I – V, privind desființarea contractului de vânzare-cumpărare forțată stabilit de un terț, din cererea de chemare în judecată, sunt motive de fapt și de drept în susținerea capătului principal de cerere și nu reprezintă o pretenție concretă și distinctă a obiectului cererii de chemare în judecată, asupra cărora instanța de apel să nu se fi pronunțat, ci așa cum însăși recurentul susține în motivele de recurs, aceste argumente constituie cauză juridică a cererii de chemare în judecată, respectiv situația de fapt și de drept pe care și-a întemeiat pretenția concretă, respectiv obiectul acțiunii, așa cum prevăd dispozițiile art. 30 alin. (1) C. proc. civ.

Din această perspectivă, susținerea recurentului, potrivit căreia, instanța de apel nu a analizat argumentele sale privind instituția contractului de vânzare-cumpărare forțată, stabilirea prețului de către un terț, anularea unui astfel de preț, prezentate în susținerea capătului principal de cerere, ceea ce ar însemna în opinia reclamantului că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra acestui capăt de cerere, pentru că excepția inadmisibilității capătului principal de cerere ar fi fost invocată de pârâtă doar din perspectiva argumentelor vizând îmbogățirea fără justă cauză, și că instanța trebuia să cerceteze fondul capătului de cerere, este nefondată.

Această susținere a reprezentat motivul de apel formulat de reclamant împotriva sentinței instanței de fond a fost analizată de instanța de apel, care prin decizia recurată, a constatat că acest motiv de apel este nefondat, întrucât, Tribunalul Harghita a respins ca inadmisibil capătul de cerere principal de cerere, prin raportare la art. 399 C. proc. civ. și art. 1348 C. civ., în condițiile art. 245 C. proc. civ., ce reglementează situația în care instanța, soluționează excepțiile de procedură fără să mai analizeze fondul cererii.

Prin urmare, motivul de recurs invocat de recurent, că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut, ignorând limitele învestirii, este neîntemeiat, întrucât prin decizia atacată instanța de apel a analizat legalitatea și temeinicia hotărârii instanței de fond, din perspectiva soluționării capătului principal de cerere.

Din această perspectivă, se constată că instanța de apel nu a ignorat argumentele reclamantului cuprinse în capetele l – V din cererea introductivă, întrucât prin hotărârea instanței de fond a fost analizată incidența în cauză atât a dispozițiilor art. 1662 C. civ. coroborate cu art. 1719 C. civ., cât și a dispozițiilor art. 448, 443 și 493 C. proc. civ.

În acest context, se constată că instanțele nu au depășit limitele învestirii pronunțându-se asupra obiectului procesului stabilit prin cererea reclamantului a pretenției concrete deduse judecății și apărările pârâtei, cu respectarea dreptului de dispoziție al părților prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, se reține că cele două instanțe și-au respectat obligația de a se pronunța cu privire la ceea ce s-a cerut, ceea ce constituie garanția aplicării principiului disponibilității, așa cum rezultă din prevederile art. 9 alin. (2), cât și din prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. Pe de altă parte, motivul de casare invocat de recurent și întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., privind încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 1345 C. civ., exclude posibilitatea ca în cadrul acestui motiv să se invoce încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de procedură, prevăzute de art. 6, 7, 13, 14 și 22 C. proc. civ.

Referitor la critica recurentului privind nemotivarea deciziei atacate, întrucât motivele cuprinse în considerentele hotărârii nu constituie motive de fapt și de drept în accepțiunea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., este de asemenea nefondată. Prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a analizat soluția instanței de fond, care a respins capătul principal de cerere ca inadmisibil, fără a intra în cercetarea fondului, considerând că prin raportare la dispozițiile art. 399 C. proc. civ. și art. 1348 C. civ., acest capăt de cerere este inadmisibil.

Sub acest aspect, este de reținut că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În acest context, se reține că instanța de fond a verificat aplicarea corectă a dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ. și a considerat că în mod corect instanța de fond soluționând capătul principal al acțiunii, pe excepția inadmisibilității, nu a mai analizat fondul cauzei, conform art. 245 C. proc. civ.

Prin urmare, instanța de apel și-a motivat hotărârea dată, cu respectarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., astfel încât nu există aspecte, în accepțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului, care să justifice calea extraordinară de atac a recursului formulat de recurent.

Recursul pârâtei S.C. B. S.A.

Prin memoriul de recurs, recurenta a invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În acest context, se susține aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2523 C. civ. și art. 2529 alin. (2) C. civ. de către instanța de apel, întrucât a considerat că termenul de prescripție în care reclamantul, titularul dreptului poate formula cererea de desființare a actului de adjudecare a început să curgă de la data pronunțării Deciziei nr. 14/R din 2 martie 2016 de către Tribunalul Harghita, prin care s-a anulat raportul de evaluare a acțiunilor, pentru că de la acea dată a aflat cauza în raport cu care solicită desființarea actului de adjudecare.

Totodată, recurenta arată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 2529 alin. (2) C. civ., care se referă la dreptul de acțiune în anularea unui act juridic, a unei terțe persoane, pentru motive de nulitate relativă, pentru care prescripția începe să curgă de la data când această persoană a cunoscut existența unei cauze de nulitate.

Această critică este fondată, având în vedere că, în speță, reclamantul nu este o terță persoană față de actul juridic a cărui anulare se cere, ci parte a actului de adjudecare din 25 septembrie 2012, în calitate de debitor, situație în care, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 2523 C. civ., potrivit cu care dreptul la acțiune al reclamantului a început să curgă de la data când a avut loc licitația publică 20 septembrie 2012 sau de la data emiterii actului de adjudecare 25 septembrie 2012, pentru că de la această dată reclamantul a cunoscut valoarea pachetului său de acțiuni de 330.190,44 RON, reprezentând prețul la care a fost adjudecat.

În același context, se reține că la momentul licitației publice, reclamantul cunoștea prețul la care au fost evaluate acțiunile, încă de la acel moment, întrucât prin contestația la executare ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2012, introdusă la 18 iunie 2012, reclamantul a contestat raportul de evaluare contabilă a pachetului său de acțiuni, tocmai pe motivul că prețul de evaluare ar fi derizoriu, disproporționat față de valoare pachetului de acțiuni.

Din această perspectivă, se constată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 2523 C. civ., considerând că dreptul la acțiune al reclamantului, în ce privește capătul subsidiar al acțiunii, s-a născut la data pronunțării Deciziei nr. 14/R din 2 martie 2016 a Tribunalului Harghita, iar nu de la data la care a avut licitația – 20 septembrie 2012, sau data emiterii actului de adjudecare – 25 septembrie 2012.

Astfel, în raport cu data când s-a născut dreptul la acțiune al reclamantului a început să curgă termenul general de prescripție de 3 ani, context în care, recurenta a apreciat că, în mod nelegal, instanța de apel a anulat în parte sentința instanței de fond, în ceea ce privește admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune al capătului subsidiar de cerere.

Constatând că instanța de apel nu a intrat în cercetarea pretențiilor deduse judecății sub aspectul cererilor cu care a fost învestită, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că se impune admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și trimitea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței nr. 106 din 19 ianuarie 2017 pronunțată de Tribunalul Harghita, secția civilă, cu privire la capătul de cerere având ca obiect nulitatea actului de adjudecare.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) și (2) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei civile nr. 131/A din 12 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, iar recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva aceleiași decizii, va fi admis, casată în parte decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței nr. 106 din 19 ianuarie 2017 pronunțată de Tribunalul Harghita, secția civilă, cu privire la capătul de cerere având ca obiect nulitatea actului de adjudecare, urmând a fi menținute în rest dispozițiile deciziei.

Sursa informației: www.scj.ro.

Cercetarea pretențiilor deduse judecății sub aspectul cererilor cu care a fost învestită instanța de apel. Admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și trimitea cauzei spre rejudecare (NCPC, NCC) was last modified: ianuarie 11th, 2020 by Redacția ProLege
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter