Cazurile de întrerupere a cursului justiţiei. Situaţia în care se poate afla o cauză penală, aflată pe rolul unei instanţe judecătoreşti, de imposibilitate a realizării scopului final al procesului penal (NCPP)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 455/2020

NCPP: art. 29 pct. 5 lit. b)

Curtea de Apel Ploiești, prin interpretarea greșită a instituției procedurale „întreruperea cursului justiției”, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție.

De altfel, în concluziile reprezentantului Ministerului Public s-a menționat că, practic, este o situație juridică față de care nu sunt incidente nici reglementările „întreruperii cursului justiției” și nici cele ale „conflictului de competență”.

Este adevărat că legiuitorul român nu a clarificat expresia „întreruperea cursului justiției”, aspect relevat și de doctrina de specialitate, lăsând în sarcina literaturii juridice, dar mai ales a jurisprudenței să identifice cazurile care constituie cazuri de întrerupere a cursului justiției.

Din jurisprudența extrem de restrânsă a instanței supreme – consecință a ideii acceptate unanim că situațiile care echivalează cu „întreruperea cursului justiției” au caracter excepțional, fiind extrem de rar întâlnite în practica judiciară de-a lungul anilor – se poate concluziona că această expresie presupune situația în care se poate afla o cauză penală, aflată pe rolul unei instanțe judecătorești, de imposibilitate a realizării scopului final al procesului penal, ca urmare a inaplicabilității niciuneia dintre prevederile procedurale referitoare la competență, astfel încât nu se poate determina instanța competentă a dispune o soluție legală (de exemplu, dacă Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând că în cauză nu există un conflict negativ de competență, a restituit dosarul spre soluționare instanței civile de apel, iar aceasta a trimis cauza unei instanțe militare fără a respecta prevederile legale privind modul de sesizare al unei instanțe judecătorești, există un caz de întrerupere a cursului justiției, care se soluționează, potrivit art. 29 pct. 5 lit. b) C. proc. pen.. anterior de către Înalta Curte de Casație și Justiție. (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Decizia nr. 5330 din 21 septembrie 2005).

Or, în prezenta cauză cauză penală, pretinsa „întrerupere a cursului justiției” este generată de interpretarea și aplicarea unor dispoziții legale ori regulamentare pe fondul precizărilor apărării cu referire la cazul de contestație invocat, la interpretarea cazurilor de abținere și, mai ales, la efectele unei hotărâri de admitere a declarațiilor de abținere, iar nu o chestiune care ține de „instanța competentă” ori de „competența unei instanțe de a soluționa o cauză penală”, în sensul că, pe baza textelor C. proc. pen. și pe baza textelor ROII nu s-ar putea stabili „completul de judecată” competent din cadrul instanței investite cu soluționarea cauzei.

În sfârșit, potrivit C. proc. pen. nu există „conflict de competență între două completuri de judecată din cadrul aceleiași instanțe/secții a instanței”.

Înalta Curte menționează și un alt aspect care interesează soluționarea cauzei:

Principiul disponibilității, recunoscut deopotrivă în procesul civil, dar și în procesul penal, are aspecte particulare în acest ultim caz.

Principiul disponibilității implică, inerent, alegerea nu numai a căii de atac, a opțiunii pentru una sau alta dintre căile de atac, dar și a opțiunii/alegerii unui cadru legal al cererii (temeiurile de drept invocate), a opțiunii pentru argumentele juridice, de fapt ori de natură probatorie, etc.

Înalta Curte constată că, în final, apărarea a precizat expres care este cazul pe care își întemeiază contestația, astfel că atât „instanța competentă”, potrivit C. proc. pen., cât și „completul competent”, potrivit ROII, se pot determina fără neînțelegeri cu privire la competența de soluționare a cauzei penale, neexistând un vid legislativ din care să rezulte că nu se poate stabili o instanță competentă să judece cauza.

Celelalte aspecte invocate în hotărârile care au „justificat” trimiterea cauzei la Înalta Curte (efectele unor declarații de abținere ori efectele unei încheieri de admitere a declarațiilor de abținere, motivarea efectivă de către condamnată a cazului de contestație, etc.) exced competențelor de examinare ale Înaltei Curți, urmând a fi soluționate prin aplicarea la nivelul instanței/secției instanței a dispozițiilor legale și regulamentare care se referă la soluționarea contestațiilor la executare prin observarea cazului anume invocat de condamnat.

Sursa informației: www.scj.ro.