Capacitatea juridică a persoanelor cu dizabilități: drepturile și obligațiile persoanelor cu handicap privite atât la nivel internațional, cât și la nivelul legislației interne

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

O temă socială ce a devenit de interes și pentru mediul juridic, în special pentru procedurile de legiferare și pentru organele responsabile de acestea, este cea a protejării persoanelor cu dizabilități. Prin reglementările la nivel internațional, se instituie obligația autorităților, în sens larg, de a lua măsuri pentru protejarea și promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități. Importate sunt, prin urmare, demnitatea intrinsecă, valoarea și drepturile egale și inalienabile ale omului și lipsa oricăror diferențieri în respectarea deplină a drepturilor și libertăților fundamentale^[1]. La nivel principial, întâlnim particularizate și în această situație, principii generale în materia drepturilor omului, principii precum: asigurarea egalității în fața legii, încetarea discriminării, accesul la justiție, dreptul la viață privată, ș.a.

Poate fi caracterizat ca o necesitate faptul că legea trebuie să vină în ajutorul acestor persoane astfel încât toate persoanele cu handicap să beneficieze de șanse egale, de facilitarea accesului la viața socială și economică și să nu se mai confrunte cu discriminarea. După secole în care persoanele cu handicap s-au confruntat cu excluziunea socială, obiectivele actuale la nivel internațional vizează promovarea, protejarea și asigurarea exercitării depline și în condiții de egalitate a tuturor drepturilor și libertăților fundamentale ale omului de către toate persoanele cu dizabilități.

Pentru început, este necesară delimitarea terminologică a termenilor ce vor defini aspectele legale analizate în cele ce urmează, astfel încât regăsim în legislație sintagmele de „persoană cu dizabilități” sau „persoană cu handicap”, însă este important a avea o privire de ansamblu asupra acestor aspecte.

Astfel, dizabilitatea reprezintă o diminuare propriu-zisă a abilității cauzată de boala de care suferă persoana în cauză, în timp ce handicapul trebuie privit dintr-o perspectivă socială, în ideea în care acesta reprezintă impedimentul pe care persoana îl întâmpină în societate din cauza abilității reduse. Din rațiuni de echitate, pentru aceste persoane trebuie implementate anumite „accesibilități”, astfel încât persoanele cu dizabilități să poată participa la viața socială în continuare, bucurându-se de aceleași facilități ca toate persoanele. Din acest considerent, handicapul devine o chestiune de interes social pe care legiuitorul a considerat, în consecință, să o reglementeze prin norme juridice, acestea fiind oglindirea vieții sociale în actele normative. În Legea nr. 448/ 2006, la art. 2, persoanele cu handicap sunt definite tocmai din această perspectivă socială, în felul următor: „Persoanele cu handicap sunt acele persoane cărora mediul social, neadaptat deficiențelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale și/sau asociate, le împiedică total sau le limitează accesul cu șanse egale la viața societății, necesitând măsuri de protecție în sprijinul integrării și incluziunii sociale”^[2].

Se regăsesc reglementări în acest sens, chiar la nivel macro, Convenția Organizației Națiunilor Unite din 2007 privind drepturile persoanelor cu dizabilități, care a determinat adoptarea actelor legislative atât la nivel european, cât și la nivelul legislației noastre interne, ce au rolul de a proteja și susține persoanele cu dizabilități. Actul a fost ratificat de România în anul 2010, prin Legea nr. 221/2010. Conform acestei Convenții, acestea sunt definite drept „persoane care au incapacități fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale pe termen lung, care, în interacțiune cu diferite obstacole, pot împiedica participarea lor deplină și efectivă la viața socială, în condiții de egalitate cu ceilalți”^[3]. Diferența de nuanță dintre cele două concepte reiese și din cele două definiții precizate.

Analizând aspectul condițiilor de egalitate cu ceilalți, se includ toate drepturile fundamentale ce îi sunt garantate oricărei persoane întrucât o anumită condiție medicală a persoanei nu poate justifica aplicarea unui tratament juridic diferit sau contrar legii. În acest sens, articolul 12 din Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități stipulează în mod expres faptul că aceste persoane se bucură de recunoaștere egală în fața legii.

Astfel, statele părți au obligația de a reafirma că persoanele cu dizabilități au dreptul la recunoașterea, oriunde s-ar afla, a capacității lor juridice și de a adopta măsuri adecvate pentru a asigura accesul la sprijinul de care aceste persoane ar putea avea nevoie în exercitarea capacității lor juridice. Rezultă, în mod evident, o schimbare a opticii poziției acestor persoane în societate, astfel că de la a li se nega capacitatea se face trecerea către punerea la dispoziție a mijloacelor prin care aceste persoane să se bucure de egalitatea în fața legii.

O relevanță deosebită prezintă și distincția între noțiunea de capacitate juridică și cea de capacitate mintală, astfel că, în ceea ce privește capacitatea juridică, aceasta reprezintă posibilitatea persoanei de a avea drepturi subiective și obligații, precum și în aptitudinea juridică a persoanei de a dobândi și exercita, respectiv de a-și asuma și executa drepturi, respectiv obligații, prin încheierea de acte juridice personal și singur. Pe de altă parte, capacitatea fizică sau mentală nu reprezintă în sine o noțiune juridică, obiectivă, ci face referire la un concept factual, o stare de fapt a persoanei care nu trebuie folosită pentru justificarea respingerii capacității juridice.

Această problemă controversată s-a aflat și pe rolul Curții Constituționale care s-a pronunțat – printre altele – asupra acesteia prin Decizia nr. 601/2020^[4]. Prin această decizie, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate invocată în Dosarul nr. 2.244/277/2014 al Tribunalului Buzău – Secția I civilă privind dispozițiile art. 164 alin. (1) Cod Civil.

În primul rând, amintim și faptul că norma constituțională, anume Articolul 50 din Constituția României reglementează în mod expres Protecția persoanelor cu handicap, astfel încât acestea se bucură de protecție specială, iar statul are obligația de a asigura realizarea unei politici naționale de egalitate a șanselor, de prevenire și de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viața comunității, respectând drepturile și îndatoririle ce revin părinților și tutorilor.

Cu relevanță pentru tema abordată este opinia Curții vizând capacitatea juridică a persoanelor cu dizabilități, aceasta fiind esențială pentru acestea astfel încât acestea să aibă în continuare posibilitatea de a lua decizii fundamentale privind sănătatea, educația, munca și viața lor privată. Astfel, capacitatea juridică devine indispensabilă pentru exercitarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale și nu se poate pune problema respectării drepturilor fundamentale ale persoanelor cu dizabilități în ipoteza în care este negată capacitatea juridică a acestor persoane.

De asemenea, în Decizie a fost reiterată necesitatea instituirii măsurilor de protecție proporționale cu gradul de capacitate, adaptate la viața persoanei, dispuse doar atunci când este necesar și cu luarea în considerare a voinței persoanei, măsuri care să garanteze respectarea persoanelor cu dizabilități și să nu invalideze capacitatea acestora. Același raționament se regăsește și în Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități, dar și în Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, de pildă, la articolul 21 fiind interzisă în mod expres discriminarea bazată pe motivul handicapului, iar la articolul 26 fiind stipulată în mod expres „necesitatea integrării persoanelor cu handicap: Uniunea recunoaște și respectă dreptul persoanelor cu handicap de a beneficia de măsuri care să le asigure autonomia, integrarea socială și profesională, precum și participarea la viața comunității^[5]”.

Acestea au fost unele dintre considerentele care au dus la constatarea neconstituționalității dispozițiilor art. 164 alin. (1) din Codul Civil^[6], acestea fiind puternic discrepante față de legislația internațională care susține integrarea persoanelor cu handicap în viața socială, cu toate implicațiile juridice pe care aceasta le presupune. Principial, situațiile sociale, factuale, nu pot fi separate în mod complet de efectele legii, astfel că se impune analiza oportunității unor astfel de prevederi și a concordanței acestora cu legislația internațională în materia drepturilor omului.

În urma Deciziei CCR amintite, legiuitorul a revenit asupra protecției persoanelor cu handicap (și nu numai), prin Legea nr. 140/ 2022 privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale si modificarea și completarea unor acte normative pentru a se alinia dispozițiilor internaționale în materie.

Astfel, prezintă interes pentru această aliniere modificarea art. 25 alin. (2) din Legea nr. 448/ 2006 în felul următor: „în cazul în care persoana cu handicap, indiferent de vârstă, nu se poate îngriji de interesele sale, aceasta beneficiază de protecție juridică sub forma curatelei, a consilierii judiciare sau a tutelei speciale ori a tutelei și de asistență juridică gratuită”. Cu toate acestea, tot prin Legea nr. 140/2022 au fost modificate dispozițiile Codului Civil, astfel încât la art. 164 privitor la condițiile instituirii tutelei speciale, se precizează următoarele:

− (1) prevede că măsura tutelei trebuie aplicată doar în ipoteza în care aceasta este necesară pentru exercitarea capacității civile a persoanei (deci, legiuitorul intenționează păstrarea acesteia pentru participarea persoanei la viața socială și, implicit, juridică);

− iar alin. (5) prevede că instituirea tutelei speciale este posibilă doar atunci când nu poate fi asigurată o protecție adecvată a persoanei ocrotite prin instituirea asistenței pentru încheierea actelor juridice sau a consilierii juridice.

Coroborând dispozițiile legale ante-menționate, observăm tendința legiuitorului român de a se asigura, ca o primă etapă, că acordă sprijinul necesar pentru persoanele cu handicap, înainte de a aplica un regim substitutiv de tipul tutelei. Despre acest sprijin, se regăsește o dispoziție expresă în cadrul Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități, chiar la secțiunea amintită mai sus privind Recunoașterea egală în fața legii se stipulează la pct. 3 și faptul că „Statele părți vor lua toate măsurile adecvate pentru a asigura accesul persoanelor cu dizabilități la sprijinul de care ar putea avea nevoie în exercitarea capacității lor juridice^[7]”.

Aceste măsuri pot avea la bază principii specifice, precum sunt cele enumerate în Legea nr. 448/2006, dintre care pot fi amintite cu titlu de exemplu: egalizarea șanselor, egalitatea de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, solidaritatea socială, libertatea opțiunii, a controlului sau/și a deciziei asupra propriei vieți, a serviciilor și formelor de sprijin de care beneficiază sau alegerea alternativei celei mai puțin restrictive în determinarea sprijinului și asistenței necesare.

În concluzie, este observată și în abordările de legiferare înlocuirea practicilor ce neagă dorințele și preferințele persoanelor cu handicap, practici de tipul deciziilor substituite cu practici ce includ oferirea sprijinului și măsurilor de protecție necesare pentru integrarea socială a persoanelor cu handicap. De asemenea, legislația reflectă realități sociale, iar în cazul de față, dorința pentru asigurarea egalității în fața legii se reflectă în normele legale prezentate, toate având scopul integrării și incluziunii sociale a acestor persoane.