Ar fi…
Am uneori sufletul plin de fleacuri care-mi zâmbesc… mi se face dor atunci de toate cele care cândva mi-au înseninat zilele, chiar dacă începuseră ploioase ca asta de astăzi.
Și prinsă-n vârtejul de amintiri m-am trezit întrebându-mă ce-ar fi dacă în loc să plouă așa trist și monoton ar ninge…
Ar fi ca în iarna amintirilor tale… ne-am coborî cu schiurile de pe acoperiș, râzând și chiuind ca nebunii în timp ce oamenii serioși ar săpa tunele prin zăpadă încercând să-și croiască drum spre viețile lor serioase.
Și când am trece pe lângă ei s-ar uita la noi mirați cumva, dar mai ales indignați… nu atât la mine, fiindcă aș fi copil, cât la tine, gândindu-se probabil că, de vreme ce ești tată de copii, s-ar impune să fii serios… Dar tu ai zâmbi și dintele ălă ușor ciobit, care abia s-ar vedea de sub mustața neagră, ți-ar da un aer fermecător.
Ar fi ca-n iernile când veneai pe aleea de lângă bloc, într-o mână (stânga) cu geanta aia diplomat care cumva, niciodată nu am înțeles cum, scotea scântei când se atingea de scurta ta de piele.
Ți-ai lăsa geanta lângă roata unei mașini și cu mâinile goale, fără mănuși, te-ai amesteca în bulgăreala noastră fără griji… Ne-am da apoi cu sania în fundația blocului care se construia vis-a-vis de al nostru și în care făcuserăm un strașnic derdeluș…
Ar fi ca-n povești, tată, dacă ai fi aici. Și dacă ar ninge….
Dar nu mai ești… și mai și plouă.