Acțiunea în rezoluțiunea vânzării. Condiții și efecte (NCC, NCPC, VCC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 58/2018

NCC: art. 1399 – 1410, art. 1516, art. 1550; VCC: art. 1890; NCPC: art. 496 alin. (1)

În ceea ce privește recursul declarat de recurentul-reclamant Orașul Năvodari – prin primar.

Criticile acestuia nu pot fi reținute.

Astfel, deși acesta pretinde că a indicat ca fiind aplicabile în speță dispozițiile C. civ. de la 1864 cu privire la condiția rezolutorie, în realitate, prin cererea de chemare în judecată a indicat ca temeiuri de drept dispozițiile art. 1516 și 1550 din N.C.C. – Legea nr. 287/2009, temeiuri de drept care trimit la rezoluțiune drept cauză de desființare a contractului, deși N.C.C. are dispoziții distincte privind condiția ca modalitate a obligației civile (art. 1399-1410).

Având în vedere data la care a fost încheiată convenția ce face obiectul cauzei de față, în speță sunt aplicabile dispozițiile C. civ. de la 1864.

Așa după cum, în mod corect, a reținut și instanța de apel, între cele două categorii juridice, respectiv condiția rezolutorie și rezoluțiunea/rezilierea, există distincție, acestea fiind reglementate în mod diferit.

Deși a invocat existența unei condiții rezolutorii, recurentul-reclamant a invocat texte de lege care sunt aplicabile rezoluțiunii contractului, or, sub acest aspect hotărârea primei instanțe nu a fost atacată în apel, iar în recurs recurentul-reclamant pretinde că nu a avut în vedere decât condiția rezolutorie prevăzută în art. 2 alin. (2) din Contractul autentificat din 17 ianuarie 2006 la B.N.P., C., afirmație ce nu corespunde realității.

Chiar dacă s-ar avea în vedere că recurentul-reclamant a invocat doar condiția rezolutorie cuprinsă în contractul ce face obiectul cauzei, în realitate, această condiție rezolutorie nu mai exista la data formulării cererii de chemare în judecată, deoarece, prin actul adițional autentificat sub nr. 2421 din 21 august 2006 la B.N.P., C. s-a convenit eliminarea formei vechi a alin. (2) al art. 2 din contractul inițial și înlocuirea cu un alt conținut care, deși prevede obligația pentru cumpărătoare de a respecta PUD-ul, conform Hotărârii Consiliului Local nr. 195 din 6 octombrie 2005, precum și încadrarea în termenele de executare prevăzute în autorizația de construire din 22 aprilie 2005, aceste clauze nu se află sub imperiul unei condiții rezolutorii, cum era în formularea anterioară a acestui articol din contract.

Mai mult, din actele existente la dosarul cauzei rezultă că recurentul-reclamant s-a înscris la masa credală cu suma cuvenită pentru vânzarea respectivului teren, ba chiar a fost de acord cu vânzarea acestuia în cadrului planului de reorganizare și, ulterior, în procedura falimentului, astfel că admiterea cererii din cauza de față ar echivala cu o dublă reparare a eventualului prejudiciu suferit de recurentul-pârât, dar întoarcerea imobilului respectiv în patrimoniul recurentului-reclamant nici nu ar mai fi posibilă, deoarece, în cadrul procedurii insolvenței deschise împotriva recurentului-pârât din cauza de față, acest imobil a fost adjudecat, în mod legal, de o altă persoană juridică.

În ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă SC A. SRL Constanța – prin lichidator judiciar SC B. SPRL Constanța.

Criticile formulate de aceasta nu pot fi reținute.

Astfel, după cum a reținut și instanța de apel, acțiunea vânzătorului în rezoluțiunea contractului este o acțiune reală prin care se tinde la redobândirea dreptului real de proprietate asupra bunului vândut, această acțiune nu se supune regulii de prescriptibilitate prevăzut de art. 1 și nici termenului general de prescripție stabilit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, ci, după cum prevăd dispozițiile art. 21 din același decret, se supun regulii de prescriptibilitate prevăzute de C. civ.

Potrivit art. 1890 C. civ. – 1864, toate acțiunile atât reale cât și personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care nu a defipt un termen de prescripție, se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel care invocă să fie obligat a produce vreun titlu și fără să i se poate opune reaua-credință.

În doctrină și jurisprudență s-a consacrat imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul de proprietate, însă în cazul acțiunii în rezoluțiunea vânzării a fost recunoscut termenul prevăzut de art. 1890 C. civ. – 1864, adică termenul de 30 de ani.

Nu pot fi reținute criticile recurentei-pârâte nici în ce privește pretinsa nemotivare, de către instanța de apel, sub aspectul neîndeplinirii condițiilor pentru admisibilitatea rezoluțiunii contractului, deoarece, așa după cum, în mod corect, a reținut instanța de apel, recurentul-reclamant nu a criticat hotărârea primei instanțe sub acest aspect, ci doar sub aspectul neluării în seamă a condiției rezolutorii.

Critica vizând analiza obligației principale prin forma inițială a art. 2 alin. (2) din contract, este întemeiată, însă ea a fost avută în vedere în cazul analizei recursului declarat de recurentul-reclamant la parag. 57.

Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

Sursa informației: www.scj.ro.