Acordul de Restructurare, noul instrument de prevenire a insolvenței, în curs de a fi introdus prin ultimele modificări ale Legii nr. 85/2014

Acordul de Restructurare, noul instrument de prevenire a insolventei, va fi pus la dispoziția companiilor aflate într-o stare de dificultate, în vederea depășirii acesteia și a evitării insolvenței, într-un cadru ordonat și reglementat de Legea nr. 85/2014.

România este în curs de a finaliza procedurile de legiferare, prin modificările care au fost aduse recent Legii nr. 85/2014, având ca scop revizuirea cadrelor de prevenire a insolvenței și introducerea unui nou instrument de restructurare preventivă pentru companiile aflate în dificultate,  respectiv așa numitul Acord de Restructurare.

La baza Proiectului de Lege, inițiat de către Ministerul Justiției, și aprobat recent în Parlamentul României (fiind în curs de promulgare de către Președinte), s-a aflat Directiva Europeană în domeniul Restructurării și Insolvenței nr. 2019/ 1023, al cărui scop principal l-a reprezentat „nivelarea” diferențelor legislative dintre statele membre UE cu privire la gama de proceduri de prevenire a insolvenței disponibile debitorilor aflați în dificultate financiară, pentru a-și putea restructura afacerile și a evita o eventuală procedură de insolvență, de o manieră mult mai eficientă și cu șanse mai ridicate de reușită decât cu instrumentele existente.

Acordul de restructurare, care ar urma să fie procedura de prevenire a insolvenței cu cel mai înalt grad de confidențialitate, este un instrument de mult așteptat, atât de către comunitatea de practicieni, cât și de debitorii și creditorii care ar dori să-și poată restructura, într-un cadru organizat, dar în afara unei proceduri de insolvență, obligațiile care amenință stabilitatea financiară a unei societăți debitoare cu șanse reale de redresare.

Astfel, deși până în prezent, în România, insolvența a reprezentat principala modalitate de reorganizare, totuși aceasta este o procedură de salvare a debitorilor de ultimă instanță, eminamente judiciară și care, în general, este distrugătoare de valoare, având un grad semnificativ mai redus de recuperare a creanțelor și costuri de administrare mai mari (corelate în mod direct cu nivelul de complexitate mai ridicat al acesteia).

Origine

Directiva Europeană în domeniul restructurării a încercat să adreseze cel puțin două elemente neunitare observate în practică și în cadrele de restructurare de la nivelul țărilor membre, respectiv anumite diferențe care conduceau la nedoritul fenomen de „forum shopping” (i.e. căutarea jurisdicției mai favorabile de către părțile implicate în procedură).

Primul a fost acela că s-a constatat că unele state fie nu au implementate în legislația națională anumite proceduri eficiente de restructurare preventivă, fie deși acestea existau, sub diferite forme, erau foarte „formaliste” și cu un grad redus de eficiență și utilizare.

Al doilea a fost diferența între relativa „ineficiență” a procedurilor de restructurare de la nivelul Europei continentale, față de eficiența mai ridicată și funcționalitatea cadrului de restructurare preventivă din legislația Regatului Unit (UK), cum ar fi așa numita „Scheme of Arrangement”.

Aceasta reprezintă un cadru de restructurare, atât financiară cât și operațională, care permite companiilor care au acumulat un volum al datoriilor ce ar putea deveni o amenințare la adresa capacității de rambursare a acestora și a continuării normale a activității, să prezinte creditorilor un Plan de Restructurare, în afara unei proceduri de insolvență.

Într-un astfel de cadru de restructurare, o majoritate reprezentativă (ex: în cazul UK, 75% din valoare creanțelor cu drept de vot, structurate pe clase de creditori), trebuie să aprobe un Plan de restructurare. Pentru a se evita situațiile în care un creditor sau un grup restrâns de creditori ar încerca să țină “ostatică” o astfel de procedură de restructurare viabilă, Planul de restructurare poate să fie validat chiar în cazul în care creditorii dintr-o anumită clasă votează „împotrivă”, însă Planul le oferă o alternativă mai bună decât următorul scenariu de evoluție/ impact advers, care ar putea fi inclusiv ajungerea în insolvență/ faliment (dar fără a se limita doar la acestea). Un astfel de mecanism, prin care un Plan viabil ar putea fi impus unor creditori disidenți/ ostili și, chiar mai mult, unei clase întregi (în măsura în care votul unei astfel de clase este influențat decisiv de poziția acestora), provine din dreptul anglo-saxon, bazat pe „common law”, și este denumit „cross-class cram down” (CCCD).

În acest context, Directiva impune implementarea, în legislațiile naționale ale statelor membre, a unor cadre de restructurare preventivă pentru acele companii aflate în dificultate financiară și pentru care se urmărește evitarea insolvenței și menținerea în zona de companii viabile, în măsura în care acest lucru este posibil (…).

Materialul integral este disponibil aici.