Istoricul prezumției de nevinovăție

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Originea prezumției de nevinovăție – Antichitatea

Un examen al istoricului prezumției de nevinovăție este realizat în anul 1895, pe cale pretoriană, de Curtea Supremă a S.U.A., în cauza Coffin v. U.S.A.^[1]. Astfel, după ce Curtea notează că prezumția este omniprezentă în manualele de drept și recurentă în retorica jurisprudențială, se arată, citându-l pe Greenleaf^[2], că urme ale acestui concept sunt identificate în Deuteronom, a cincea carte a Legii divine ebraice, Tora^[3].

Analizând conținutul acestei scripturi, observăm că, în debutul ei, în capitolul I, Moise se adresează judecătorilor israeliți în felul următor: „Să ascultați pe frații voștri și să judecați drept pricina ce ar avea un om atât cu fratele lui, cât și cu cel străin. Să nu părtiniți la judecată, ci să ascultați și pe cel mare și pe cel mic”^[4]. Este un îndemn care, dincolo de valența sa religioasă, constituie o normă juridică a cărei expresie tehnică se identifică cu exigența contemporană de imparțialitate a instanței. A fi imparțial înseamnă, în esență, a decide liber de orice prejudecăți, a aplica aceeași unitate de măsură persoanelor, indiferent de poziția lor socială, orientarea sexuală, politică, ideologică, apartenența religioasă etc. După cum vom demonstra infra, imparțialitatea instanței este o garanție a principiului prezumției de nevinovăție, căci, în definitiv, nu se poate vorbi de o veritabilă prezumare a vinovăției decât dacă magistratul judecător este unul nepărtinitor. Imperativul imparțialității se regăsește, într-o formulare puțin diferită și cu o conotație mai degrabă religioasă decât juridică, și în cadrul capitolului 24, paragr. 17, unde se poruncește astfel: „Să nu judeci strâmb pe străin, pe orfan și pe văduvă, și văduvei să nu-i iei haina zălog”^[5]; este un apel la echidistanță, o modalitate de a sublinia nevoia aplicării unui tratament egal oamenilor indiferent de caracteristicile lor identitare. Consecința religioasă a nesocotirii acestui îndemn este înscrisă în capitolul 27, paragr. 19, și se identifică cu blestemarea celui vinovat^[6]. Iată deci o primă dovadă, chiar dacă timidă, a recunoașterii prezumției de nevinovăție încă din secolul XIII î.H.

O altă mărturie, mai puternică de această dată, a recunoașterii prezumției de nevinovăție încă din vremea lui Moise, o constituie porunca din capitolul 17, paragr. 6, conform căreia „Cel osândit la moarte să moară după spusele a doi sau trei martori; iar pe spusa unui singur martor să nu fie osândit nimeni la moarte”^[7]. Acuzatul nu poate fi condamnat la moarte oricum, ci numai în baza depozițiilor a cel puțin doi sau trei martori; o singură depoziție este insuficientă pentru condamnarea la moarte. Porunca este reluată, mai general, în capitolul 19, paragr. 15, unde se arată următoarele: „Nu ajunge numai un martor pentru a vădi pe cineva de vreo vină sau de vreo nelegiuire sau de vreun păcat de care s-ar fi făcut vinovat, ci orice pricină să se dovedească prin spusa a doi sau trei martori”^[8]. Două reguli se deduc din conținutul acestor porunci: i. acuzația trebuie dovedită, nu se presupune, și ii. condamnarea poate fi dispusă numai dacă se atinge un anumit nivel al probațiunii – două sau trei depoziții favorabile acuzării. Într-o paradigmă simplistă, cele două reguli întruchipează ceea ce doctrina modernă cunoaște sub denumirea de prezumție de nevinovăție și standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Dreptatea, ca valoare supremă a cetății, dreptul la un judecător și principiul proporționalității pedepsei sunt liniile directoare ale tranșării neînțelegerilor din țara lui Israel. Că este așa rezultă din paragr. 1 și 2 ale capitolului 25 al Deuteronomului, unde se poruncesc următoarele: „1. De va fi neînțelegere între oameni, să fie aduși la judecată și să fie judecați; celui drept să i se dea dreptate, iar cel vinovat să se osândească. 2. Dacă celui vinovat i se va cuveni bătaie, să poruncească judecătorii să fie pus jos și să fie bătut înaintea lor, după măsura vinovăției lui”^[9]. Vinovăția persoanei este deci o problemă a cărei lămurire trebuie deferită unui judecător, care va stabili dacă ea există sau nu. Puterea de decizie este alocată unui terț, străin de pricină, care va trebui să hotărască drept, fără prejudecăți, dacă, cui și ce pedeapsă i se cuvine.

Se întrevăd astfel sâmburii unui sistem judiciar centrat axiologic în jurul dreptății, în care prezumția de nevinovăție, deși nu este consacrată expres, poate fi dedusă din ansamblul comandamentelor religioase. Achiesăm astfel la concluzia lui Greenleaf, citată de Curtea Supremă a S.U.A., conform căreia rădăcinile acestui concept se întind până în vremea lui Moise.

Mai departe, Curtea Supremă a S.U.A.^[10], citându-l pe același Greenleaf, care, la rândul său, îl citează pe Josephus Mascardus^[11], atribuie prezumției de nevinovăție un rol sporit în modalitatea de creare și aplicare a dreptului în cetatea Spartei și a Atenei, rod al legiuirilor promulgate de Licurg și Solon.

Deși recunoașterea și aplicarea principiului prezumției de nevinovăție în orașele-state ale Greciei Antice sunt discutabile, nu același lucru se poate spune despre legătura dintre acest principiu și dreptul roman. Pentru a sublinia afinitatea dintre dreptul roman și prezumția de nevinovăție, Curtea Supremă a S.U.A. redă, exemplificativ, mai multe pasaje din Codul și Digestele lui Iustinian, după cum urmează: „învinuiții ar trebui să cunoască că nu este necesară recunoașterea acuzațiilor decât dacă acestea sunt dovedite de martori credibili ori de documente concludente sau de dovezi circumstanțiale care constituie probe indubitabile ale vinovăției”^[12], „Traian i-a scris lui Iulius Frontonus că nicio persoană nu ar trebui condamnată în absența sa, întrucât este mai bine să lăsăm nepedepsită săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană vinovată decât să pedepsim un nevinovat”, „în toate cazurile în care există un dubiu, cea mai puțin gravă versiune a faptelor ar trebui să prevaleze”, „în cauzele penale, ar trebui reținută cea mai puțin gravă versiune a faptelor” și „în caz de îndoială, nu este mai puțin drept decât este sigur să fie adoptată cea mai puțin gravă versiune a faptelor”^[13]. Se poate observa o preocupare semnificativă a juriștilor romani pentru ceea ce numim astăzi a fi garanțiile unui proces penal echitabil: impunerea unui prag probatoriu ridicat pentru orice soluție de condamnare, dreptul de a lua parte la proces, regula in dubio pro reo. Din nou, prezumția de nevinovăție nu este expres menționată, însă sunt puse pe tapet extensii ale acesteia, precum regula in dubio pro reo, de unde rezultă că juriștii acelor vremuri admiteau, cel puțin implicit, existența acestei reguli juridice.

Deosebit de sugestivă pentru a releva importanța prezumției de nevinovăție în dreptul roman este anecdota relatată de către istoricul roman Ammianus Marcellinus, autorul unei monografii dedicate istoriei Imperiului Roman^[14]. Potrivit acestuia, Numerus, guvernator al provinciei Gallia Narbonensis, era judecat de către împăratul roman Iulian și, contrar obișnuinței, procesul era unul public. Numerus a negat acuzația ce i-a fost adusă, iar probele administrate împotriva sa erau insuficiente pentru a-i dovedi vinovăția. Anticipând deznodământul procesului – achitarea acuzatului, Delphidius, oponentul guvernatorului Numerus, a susținut următoarele: „O, ilustre Cezar, dacă a nega este suficient, ce se va alege de vinovăție?”. În replică, împăratul Iulian a menționat: „Dacă ar fi suficient să acuzi, ce s-ar alege de nevinovați?”. Retorica împăratului Iulian, înzestrată fiind cu atributul de jurisdictio, este emblematică pentru felul în care juriștii acelor vremuri înțelegeau procesul penal: formularea unei acuzații nu însemna, automat, și condamnarea persoanei; nevinovații trebuiau protejați de acuzațiile formulate în mod abuziv, și cum altfel se putea realiza acest lucru dacă nu punând în sarcina acuzării efortul probator al dovedirii elementelor acuzației. Rezultă că, deși nescris, principiul respectării prezumției de nevinovăție era agreat jurisprudențial la cel mai înalt nivel de jurisdicție din dreptul roman, ceea ce îi conferă o autoritate mai mult decât necesară pentru a fi asociat cu această perioadă istorică.

Se poate reține, concluziv, că, prin conținutul său, nu și prin denumirea sa, prezumția de nevinovăție era întâlnită la fel de bine în vremea lui Moise, în Grecia Antică și în Imperiul Roman.

^[1] U. S. Reports: Coffin v. United States.

^[2] Este vorba, cel mai probabil, de Simon Greenleaf, jurist american, unul dintre principalii fondatori ai Harvard Law School.

^[3] Pentateuhul, dacă ne raportăm la denumirea greacă a scripturii.

^[4] Deuteronomul 16 și 17, sursă disponibilă online la adresa http://www.bibliaortodoxa.ro/vechiul-testament/17/Deuteronomul.

^[5] Ibidem.

^[6] Ibidem.

^[7] Ibidem.

^[8] Ibidem.

^[9] Ibidem.

^[10] U. S. Reports: Coffin v. United States, p. 454.

^[11] De probationibus, 1607, carte disponibilă electronic în formatul Google Books.

^[12] În același sens, a se vedea J. B. Thayer, A Preliminary Treatise on Evidence at the Common Law, Little, Brown and Company, Boston, 1898, p. 558, disponibilă pe http:// www.minnesotalegalhistoryproject.org/assets/Thayer%20Preliminary%20Treatise%20(1898).pdf.

^[13] Traducerile ne aparțin și reflectă mai degrabă spiritul textelor decât litera lor.

^[14] Intitulată Rerum Gestarum Libri XXXI, monografia este disponibilă, în format Kindle, pe https://www.amazon.com/Rerum-Gestarum-Res-gestae-Latin/dp/3849671763.

^[15] O. Predescu, N. M. Vlădoiu, Drept european și internațional al drepturilor omului, Editura Hamangiu, București, 2014, p. 5.