Hotărârea CEDO din 3 octombrie 2017 în Cauza D.M.D. împotriva României

6 iun. 2019
Vizualizari: 2367
Hotărârea CEDO din 3 octombrie 2017 în Cauza D.M.D. împotriva României

 

Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copiilor interzice pedepsele fizice: art. 33, 89, 94, 95, 98-103

VCPP: art. 14, art. 17

În M. Of. nr. . 431 din 31 mai 2019, s-a publicat Hotărârea CEDO din 3 octombrie 2017 în Cauza D.M.D. împotriva României (Cerere nr. 23.022/13).

Vă prezentăm, în continuare, dispozițiile respectivei hotărâri:

 (…)

II. Dreptul intern relevant

 21. Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copiilor interzice pedepsele fizice, după cum urmează:

Art. 33

„(1) Copilul are dreptul la respectarea personalității și individualității sale și nu poate fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante.

(2) Măsurile de disciplinare a copilului nu pot fi stabilite decât în acord cu demnitatea copilului, nefiind permise sub niciun motiv pedepsele fizice ori acelea care se află în legătură cu dezvoltarea fizică, psihică sau care afectează starea emoțională a copilului.”

Art. 89

„1) Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva abuzului, neglijării, exploatării, traficului, migrației ilegale, răpirii, violenței, pornografiei prin internet, precum și a oricăror forme de violență, indiferent de mediul în care acesta se află: familie, instituții de învățământ, medicale […]”

Art. 94

„(1) Prin abuz asupra copilului se înțelege orice acțiune voluntară a unei persoane care se află într-o relație de răspundere, încredere sau de autoritate față de acesta, prin care sunt periclitate viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului, și se clasifică drept abuz fizic, emoțional, psihologic, sexual și economic.”

Art. 95

„Sunt interzise săvârșirea oricărui act de violență, precum și privarea copilului de drepturile sale de natură să pună în pericol viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului, atât în familie […]”

22. Art. 98 – 103 din lege prevăd că direcția generală de asistență socială și protecția copilului are obligația de a verifica orice informații privind sesizările de abuz și că organele de poliție au obligația să sprijine reprezentanții direcției în vederea efectuării acestor verificări. Direcția generală de asistență socială și protecția copilului poate sesiza instanța judecătorească, solicitând emiterea unei ordonanțe președințiale privind măsuri provizorii menite să asigure că minorul nu (mai) este supus unor abuzuri.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

23. În temeiul prevederilor art. 14 din C. proc. pen., în vigoare la momentul respectiv, victima unei infracțiuni avea dreptul să obțină despăgubiri pentru repararea daunelor morale sau materiale de la persoana responsabilă, în cadrul procesului penal.

24. În temeiul prevederilor art. 17 din C. proc. pen., în vigoare la momentul respectiv, în cazul în care victima unei infracțiuni nu avea capacitate juridică deplină (precum, de exemplu, minorul), instanța avea obligația să se pronunțe din oficiu cu privire la acordarea de despăgubiri pentru repararea pagubei. Art. 17 avea următorul conținut:

„(1) Acțiunea civilă se pornește și se exercită și din oficiu, când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă.

(2) În acest scop, organul de urmărire penală sau instanța de judecată va cere persoanei vătămate ca, prin reprezentantul său legal, …. să prezinte situația cu privire la întinderea pagubei materiale și a daunelor morale, precum și date cu privire la faptele prin care acestea au fost pricinuite.

(3) Instanța este obligată să se pronunțe din oficiu asupra reparării pagubei și a daunelor morale, chiar dacă persoana vătămată nu este constituită parte civilă.”

 

III. Standardele internaționale relevante în ceea ce privește abuzurile în familie împotriva copiilor

A. Consiliul Europei

25. Consiliul Europei luptă împotriva violenței în familie care afectează copiii, prin diferite convenții și mecanisme de punere în aplicare, precum și prin desfășurarea de campanii pe scară largă. În special, drepturile copilului sunt abordate în mod expres în mai multe articole din Carta socială europeană, îndeosebi art. 7 (dreptul copiilor și al tinerilor la protecție) și art. 17 (dreptul copiilor și al adolescenților la protecție socială, juridică și economică). Comitetul european pentru drepturile sociale, care monitorizează respectarea Cartei sociale europene, a luat notă de existența unui larg consens, atât la nivel european, cât și internațional, cu privire la faptul că aplicarea de pedepse corporale copiilor ar trebui să fie interzisă de lege în mod expres și exhaustiv [decizie pe fond: Asociația pentru protecția tuturor copiilor (APPROACH) SRL împotriva Franței, Plângerea nr. 92/2013, 12 septembrie 2014].

(…)

B. Națiunile Unite

30. Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, adoptată și deschisă spre semnare, ratificare și aderare prin Rezoluția Adunării Generale nr. 44/25 din 20 noiembrie 1989, recunoaște, de asemenea, dreptul copiilor de a fi protejați împotriva abuzurilor domestice și îndeamnă statele să instituie procedurile și mecanismele adecvate pentru a aborda acest aspect (art. 19):

Art. 19.

„1. Statele părți vor lua toate măsurile legislative, administrative, sociale și educaționale adecvate în vederea protejării copilului împotriva oricăror forme de violență, vătămare sau abuz, fizic sau mental, de neglijare sau de tratament neglijant, de rele tratamente sau de exploatare, inclusiv abuz sexual, în timpul cât se află în îngrijirea părinților sau a unuia dintre ei, a tutorelui ori tutorilor sau a oricărei persoane căreia i-a fost încredințat.

2. Aceste măsuri de protecție vor cuprinde, după caz, proceduri eficiente pentru stabilirea de programe sociale care să asigure sprijinul necesar copilului și celor cărora le-a fost încredințat, precum și alte forme de prevenire și de identificare, sesizare, declinare, anchetare, abordare și urmărire a cazurilor de rele tratamente aplicate copilului, descrise mai sus, și, dacă este necesar, a procedurilor de implicare judiciară.”

C. Uniunea Europeană

35. Directiva Uniunii Europene privind victimele criminalității (2012/29/UE) reiterează faptul că interesul superior al copilului trebuie să fie o chestiune de importanță primordială și îndeamnă statele să pună în aplicare o abordare orientată spre copii, luând în considerare în mod corespunzător vârsta, nivelul de maturitate, opiniile, nevoile și preocupările acestora. Aceasta reglementează dreptul la despăgubiri după cum urmează:

Articolul 4

Dreptul de a primi informații încă de la primul contact cu o autoritate competentă

„(1) Statele membre se vor asigura că victimele primesc următoarele informații, de îndată, încă de la primul contact cu o autoritate competentă, pentru a permite acestora să își exercite drepturile prevăzute de prezenta directivă:

[…]

(e) modul și condițiile în care pot primi despăgubiri;

[…]”

Articolul 16

Dreptul la o decizie în cadrul procedurilor penale privind despăgubirile din partea autorului infracțiunii

„(1) Statele membre se vor asigura că, în cursul procedurilor penale, victimele au dreptul de a obține o decizie privind despăgubirile din partea autorului infracțiunii, într-un termen rezonabil, cu excepția cazului în care în dreptul intern se prevede că o astfel de decizie se adoptă în cadrul altor proceduri judiciare.

(2) Statele membre vor promova măsurile necesare pentru a-i încuraja pe autorii infracțiunilor să despăgubească în mod corespunzător victimele.”

(…)

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenție

36. Reclamantul s-a plâns că autoritățile (poliția, parchetul și instanțele) nu și-au îndeplinit obligația de a investiga prompt și efectiv acuzațiile de rele tratamente la care a fost supus, în ciuda probelor furnizate acestora. El a invocat art. 3 din Convenție, care prevede:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

(…)

B. Cu privire la fond

2. Motivarea Curții

a) Principii generale

40. Principiile relevante privind obligația pozitivă a statului inerentă art. 3 din Convenție, de a cerceta cazurile de rele tratamente, iar în special pe cele care privesc acte de violență în familie săvârșite de persoane fizice, sunt expuse în hotărârea în Cauza M.C. și A.C. împotriva României (nr. 12.060/12, 12 aprilie 2016), ale cărei puncte 107 – 112 au următorul conținut:

„107. Curtea reamintește de la bun început că relele tratamente trebuie să atingă un prag minim de severitate pentru a intra sub incidența art. 3. Evaluarea acestui minim este relativă: ea depinde de toate circumstanțele cauzei, cum ar fi natura și contextul tratamentului, durata sa, efectele sale fizice și psihice și, în unele cazuri, sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei [de exemplu, Bouyid împotriva Belgiei (MC), nr. 23.380/09, pct. 86, CEDO 2015; M. și M. împotriva Croației, nr. 10.161/13, pct. 131, 3 septembrie 2015; A. împotriva Regatului Unit, 23 septembrie 1998, pct. 20, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VI; Costello-Roberts împotriva Regatului Unit, 25 martie 1993, pct. 30, seria A nr. 247-C].

108. Tratamentul a fost considerat de Curte ca fiind «degradant» – și, prin urmare, ca intrând în domeniul de aplicare al interdicției prevăzute la art. 3 din Convenție – în cazul în care produce victimelor sentimente de frică, angoasă și inferioritate [de exemplu, Irlanda împotriva Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, pct. 167, seria A, nr. 25, și Stanev împotriva Bulgariei (MC), nr. 36.760/06, pct. 203, CEDO 2012], în cazul în care umilește sau înjosește un individ [umilință în propriii ochi ai victimei, a se vedea Raninen împotriva Finlandei, 16 decembrie 1997, pct. 32, Culegere 1997-VIII, și/sau în ochii altor oameni, a se vedea Gutsanovi împotriva Bulgariei, nr. 34.529/10, pct. 136, CEDO 2013 (extrase)], indiferent dacă acesta a fost sau nu scopul [a se vedea Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26.772/95, pct. 120, CEDO 2000-IV], în cazul în care distruge rezistența fizică sau morală a persoanei sau o face să acționeze împotriva voinței sau conștiinței sale [a se vedea Jalloh împotriva Germaniei (MC), nr. 54.810/00, pct. 68, CEDO 2006-IX] sau în cazul în care demonstrează lipsă de respect față de sau diminuează demnitatea umană [a se vedea Svinarenko și Slyadnev împotriva Rusiei (MC), nr. 32.541/08 și 43.441/08, pct. 118 și 138, 17 iulie 2014).

109. Obligația înaltelor părți contractante, în temeiul art. 1 din Convenție, de a asigura tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în Convenție, coroborată cu art. 3, impune statelor să ia măsuri destinate să asigure că persoanele aflate sub jurisdicția lor nu sunt supuse relelor tratamente, inclusiv relelor tratamente administrate de persoane fizice [a se vedea M.C. împotriva Bulgariei, nr. 39.272/98, pct. 149, CEDO 2003-XII, confirmată mai recent în O’Keeffe împotriva Irlandei (MC), nr. 35.810/09, pct. 144, CEDO 2014 (extrase)].

110. Mai mult, absența unei răspunderi directe a statului pentru acte de violență atât de grave încât să angajeze art. 3 din Convenție nu scutește statul de obligațiile care îi revin în temeiul acestei prevederi. În astfel de cazuri, art. 3 impune ca autoritățile să efectueze o urmărire penală oficială efectivă a pretinselor rele tratamente, chiar dacă aceste tratamente au fost aplicate de persoane fizice (a se vedea M.C., citată anterior, pct. 151, C.A.S. și C.S. împotriva României, nr. 26.692/05, pct. 69, 20 martie 2012; și Denis Vasiliev împotriva Rusiei, nr. 32.704/04, pct. 98 – 99, 17 decembrie 2009).

111. Chiar dacă domeniul obligațiilor pozitive ale statului ar putea diferi între cazurile în care tratamentul contrar art. 3 a fost aplicat prin implicarea agenților statului și cazurile în care violența este aplicată de persoane fizice, cerințele unei urmăriri penale oficiale sunt similare. Pentru ca ancheta să fie considerată «efectivă» trebuie, în principiu, să fie de natură să conducă la stabilirea faptelor cauzei și la identificarea și pedepsirea persoanelor răspunzătoare. Aceasta nu reprezintă o obligație în ceea ce privește rezultatele care trebuie obținute, ci în ceea ce privește mijloacele care urmează să fie folosite. Autoritățile ar fi trebuit să ia măsurile rezonabile disponibile pentru a asigura strângerea probelor cu privire la incident, inclusiv, printre altele, depozițiile martorilor oculari, probele medico-legale și altele. Orice nereguli ale anchetei care afectează posibilitatea de a stabili cauza vătămării sau identitatea persoanelor răspunzătoare riscă să contravină acestei norme, iar cerința privind promptitudinea și termenul rezonabil este implicită în acest context. În cazurile prevăzute la art. 2 și art. 3 din Convenție, în care eficacitatea urmăririi penale oficiale a fost în discuție, Curtea a luat adesea în considerare dacă autoritățile au reacționat prompt la plângerile de la momentul respectiv. S-a acordat atenție momentului începerii cercetărilor, întârzierilor în luarea declarațiilor și duratei necesare anchetei inițiale (a se vedea Bouyid, citată anterior, pct. 119 – 123, Mocanu și alții, citată anterior, pct. 322, Identoba și alții, citată anterior, pct. 66; Begheluri și alții, citată anterior, pct. 99, Denis Vasiliev, citată anterior, pct. 100, cu referințe ulterioare și Stoica împotriva României, nr. 42.722/02, pct. 67, 4 martie 2008). Un răspuns prompt din partea autorităților, constând în anchetarea acuzațiilor de rele tratamente, poate fi considerat în general ca fiind esențial pentru a menține încrederea publicului în respectarea statului de drept și pentru a preveni orice aparentă complicitate la acte contrare legii sau orice aparentă toleranță față de acestea. Tolerarea de către autorități a unor astfel de acte nu poate decât să submineze încrederea publicului în principiul legalității și în menținerea de către stat a preeminenței dreptului (a se vedea Membrii Congregației din Gldani a Martorilor lui Iehova și alții împotriva Georgiei, nr. 71.156/01, pct. 97, 3 mai 2007).

112. În plus, în cazul în care ancheta oficială a condus la instituirea unor proceduri în fața instanțelor naționale, procedura în ansamblu, inclusiv faza de judecată, trebuie să îndeplinească cerințele art. 3 din Convenție. În această privință, Curtea a hotărât deja că mecanismele de protecție disponibile în temeiul dreptului intern ar trebui să funcționeze în practică într-un mod care să permită examinarea fondului unei anumite cauze într-un termen rezonabil de timp (a se vedea, de exemplu, W. împotriva Sloveniei, nr. 24.125/06, pct. 65, 23 ianuarie 2014).”

113. În ceea ce privește copiii și alte persoane vulnerabile, Curtea a hotărât următoarele, în Cauza M. și M. împotriva Croației [nr. 10.161/13, pct. 136, CEDO 2015 (extrase); a se vedea și, mutatis mutandis, C.A.S. și C.S. împotriva României, nr. 26.692/05, pct. 68 – 70 și 82, 20 martie 2012, și Z și alții împotriva Regatului Unit, (MC), nr. 29.392/95, pct. 73, CEDO 2001-V]:

„136. Curtea reiterează în continuare că art. 1 din Convenție, coroborat cu art. 3, impune statelor obligațiile pozitive de a se asigura că persoanele aflate sub jurisdicția lor sunt protejate împotriva oricăror forme de rele tratamente interzise în temeiul art. 3, inclusiv în cazul în care un astfel de tratament este administrat de către persoane fizice. În special copiii și alte persoane vulnerabile au dreptul la protecție din partea statului, sub forma descurajării eficiente a unor astfel de încălcări grave ale integrității persoanei (a se vedea, de exemplu, A. împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 22, și Opuz împotriva Turciei, nr. 33.401/02, pct. 159, CEDO 2009, precum și recomandarea Consiliului Europei referitoare la strategiile naționale integrate pentru protecția copiilor împotriva violenței, citată la punctul 103 de mai sus). Curtea a recunoscut, de asemenea, vulnerabilitatea deosebită a victimelor violenței în familie și necesitatea implicării active a statului în protecția acestora (a se vedea Bevacqua și S. împotriva Bulgariei, nr. 71.127/01, pct. 65, 12 iunie 2008, și Opuz, citată anterior, pct. 132). Aceste obligații pozitive, care adesea se suprapun, constau în: a) obligația de a preveni relele tratamente despre care autoritățile aveau cunoștință sau ar fi trebuit să aibă cunoștință (a se vedea, de exemplu, Đordevic împotriva Croației, nr. 41.526/10, pct. 138 – 139, CEDO 2012) și b) obligația (procedurală) de a efectua o anchetă oficială eficace în cazul în care o persoană formulează o plângere întemeiată de rele tratamente (a se vedea, de exemplu, Dimitar Shopov împotriva Bulgariei, nr. 17.253/07, pct. 47, 16 aprilie 2013).”

 

b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

42. Revenind la faptele din prezenta cauză, Curtea constată că autoritățile au luat cunoștință de situația reclamantului la 27 februarie 2004, atunci când mama reclamantului (C.I.) a apelat linia telefonică de urgență a direcției generale de asistență socială și protecția copilului pentru a sesiza abuzurile (a se vedea supra, pct. 5). Cu toate acestea, nu există nimic care să indice că s-ar fi luat măsuri concrete pentru a verifica informațiile sau pentru a le transmite poliției în vederea cercetării lor ori pentru a proteja în vreun fel victimele de pretinsele abuzuri, în ciuda obligației legale în acest sens (a se vedea supra, pct. 22). În plus, autoritățile nu au luat nicio măsură în ceea ce privește primele patru plângeri penale formulate de C.I. împotriva lui D.D., în perioada martie – iunie 2004 (a se vedea supra, pct. 6).

43. În ceea ce privește procesul penal, Curtea subliniază că acesta a început la 1 iulie 2004 (a se vedea supra, pct. 6) și s-a încheiat la 1 noiembrie 2012 (a se vedea supra, pct. 20). Astfel, acesta a durat opt ani și patru luni, pentru trei grade de jurisdicție. În plus, urmărirea penală a durat până la 27 decembrie 2007, adică aproape trei ani și șase luni, perioadă în care aparent nu s-au luat prea multe măsuri, în afară de audierea a șase martori și evaluarea unor rapoarte (a se vedea supra, pct. 6 – 8). Guvernul nu a fost în măsură să precizeze vreun act de cercetare care să fi fost efectuat, în afara celor menționate anterior, și nici eventuale dificultăți speciale întâmpinate de poliție și de procuror în cursul urmăririi penale (a se vedea supra, pct. 39). Cu atât mai mult, chiar instanțele naționale au recunoscut că au existat perioade semnificative de inactivitate cauzate de organele de urmărire penală și de Institutul Național de Medicină Legală (a se vedea supra, pct. 15). În aceste condiții, este dificil de justificat durata semnificativă a acestei etape a procesului penal. Suplimentar, procedura în fața instanțelor a fost dominată de casări repetate ale hotărârilor, cauzate de omisiuni ale instanțelor inferioare (a se vedea supra, pct. 9 in fine și 12). Reclamantului nu i se poate imputa amânarea excesivă a procedurilor și nu se poate considera că acesta a abuzat de drepturile sale procesuale.

44. Curtea consideră că, în sine, durata urmăririi penale și a procesului în fața instanțelor a fost excesivă, în conformitate cu standardele Curții prevăzute de art. 6. Cu toate acestea, scopul analizei sale în temeiul art. 3 este diferit. Astfel cum s-a subliniat în jurisprudența sa, chiar dacă din perspectiva art. 2 cerința promptitudinii nu ar trebui să fie analizată în mod izolat și independent de alți parametri, a căror coroborare este cea care conferă unei anchete caracter eficient (a se vedea, mutatis mutandis, Sarbyanova Pashaliyska și Pashaliyska împotriva Bulgariei, nr. 3.524/14, pct. 41, 12 ianuarie 2017).

45. Suplimentar, Curtea observă că, la finalul procesului din prezenta cauză, se poate considera că autoritățile au îndeplinit obiectivul esențial urmărit în cadrul anchetei, în măsura în care D.D., persoana responsabilă de abuzuri, a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea (a se vedea supra, pct. 18).

46. Cu toate acestea, Curtea consideră că o serie de deficiențe au fost evidente în cadrul procesului și au subminat eficiența de ansamblu a anchetei.

47. În primul rând, Curtea reține că, deși instanțele naționale au luat în calcul durata excesivă a procesului, acordându-i lui D.D. o reparație, prin reducerea pedepsei sale cu închisoarea (a se vedea supra, pct. 18), acestea nu i-au acordat însuși reclamantului nicio reparație comparabilă. Cu toate acestea, și acesta a suferit consecințele duratei excesive a procesului la care era parte și a fost victima abuzurilor în familie care au făcut obiectul anchetei.

48. Mai mult, Curtea subliniază că reclamantul nu a primit nicio despăgubire pentru abuzurile suferite (a se face comparația și deosebirea față de Sarbyanova Pashaliyska și Pashaliyska, citată anterior, pct. 42).

49. Curtea remarcă, de asemenea, că judecătoria l-a achitat pe D.D. în primă instanță, considerând că nu constituie infracțiune „comportamentul nepotrivit, ocazional al acestuia față de reclamant” (a se vedea supra, pct. 9). În același spirit, tribunalul ulterior se pare că a considerat că actele de violență „izolate, întâmplătoare” pot fi tolerate în sfera familiei (a se vedea supra, pct. 13). Curtea nu înțelege cum se încadrează această afirmație în dispozițiile relevante ale dreptului intern, care interzic în termeni absoluți pedepsele corporale aplicate în familie (a se vedea supra, pct. 21). Mai mult, Curtea constată că însuși Consiliul Europei recunoaște că interesul superior al copiilor, care include, fără îndoială, respectarea drepturilor și demnității acestora, reprezintă piatra de temelie a protecției acordate copiilor împotriva pedepselor corporale (a se vedea supra, pct. 25-29).

50. De asemenea, trebuie remarcat faptul că demnitatea constituie preocuparea esențială a Convenției Organizației Națiunilor Unite din 1989 cu privire la drepturile copilului (a se vedea supra, pct. 30). Această valoare este în concordanță atât cu evoluția legislației internaționale privind drepturile omului, cât și cu dezvoltarea perspectivei psihologice din jurisprudență. Respectarea demnității copiilor este consonantă cu asigurarea elementelor importante pentru creșterea acestora ca membri cu drepturi depline ai comunității. Asigurarea unei demnități de bază copiilor înseamnă că nu poate exista niciun compromis în ceea ce privește condamnarea violenței împotriva lor, indiferent dacă aceasta este acceptată ca „tradiție” sau deghizată ca „disciplinare”. Unicitatea copiilor – potențialul și vulnerabilitatea lor, dependența lor de adulți – face imperativ ca aceștia să beneficieze de mai multă, nu de mai puțină, protecție împotriva violenței, aceasta din urmă fiind în mod invariabil degradantă [a se vedea Observația generală nr. 13 (2011), citată la pct. 32 de mai sus].

51. Astfel, este clar că respectarea demnității copilului nu poate fi asigurată dacă instanțele naționale ar accepta orice formă de justificare a actelor de rele tratamente, inclusiv a pedepselor corporale, interzise în temeiul art. 3. În acest context, Curtea consideră că statele membre ar trebui să depună eforturi pentru a proteja în mod expres și exhaustiv demnitatea copiilor, care, la rândul său, cere în practică un cadru juridic adecvat care să asigure protejarea copiilor împotriva violenței în familie, care intră sub incidența art. 3 și care să includă: a) o descurajare eficientă a unor astfel de încălcări grave ale integrității personale; b) măsuri rezonabile pentru a preveni relele tratamente de care autoritățile au avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință; și c) anchete oficiale eficiente în cazurile în care o persoană formulează o plângere întemeiată de rele tratamente [a se vedea M. și M. împotriva Croației, citată anterior, pct. 136, și Söderman împotriva Suediei (MC), nr. 5.786/08, pct. 80 și 81, CEDO 2013].

52. Pentru aceste motive, ținând seama de ceea ce era în joc pentru reclamant în cadrul procesului, de durata și de ritmul procesului, de diferența de tratament între reclamant și autorul infracțiunii în raport cu această durată, precum și de modul în care instanțele naționale au abordat problema abuzului în familie, Curtea concluzionează că ancheta privind acuzațiile de rele tratamente a fost ineficace, deoarece a durat prea mult și a fost viciată de o serie de deficiențe grave. Rezultă că autoritățile interne nu și-au îndeplinit obligațiile procedurale care le reveneau în temeiul art. 3 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, W. împotriva Sloveniei, nr. 24.125/06, pct. 66 – 70, 23 ianuarie 2014; P.M. împotriva Bulgariei, nr. 49.669/07, pct. 65 – 66, 24 ianuarie 2012; și M.C. și A.C., citată anterior, pct. 120 – 125).

53. În consecință, a existat o încălcare a art. 3 din Convenție, sub aspect procedural.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție

54. Reclamantul s-a plâns, de asemenea, cu privire la durata procesului penal împotriva lui D.D., precum și cu privire la faptul că instanțele nu i-au acordat despăgubiri. El a invocat art. 6 din Convenție, care prevede că:

„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil […] de către o instanță […] care va hotărî […] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil […].”

55. Curtea subliniază că acest capăt de cerere are două componente. În primul rând, reclamantul s-a plâns de pretinsul caracter inechitabil al procesului și, implicit, de lipsa accesului la o instanță. În al doilea rând, reclamantul s-a plâns de durata procesului penal împotriva tatălui său. Curtea va examina separat aceste aspecte.

A. Cu privire la echitatea procesului

b) Motivarea Curții

(i) Principii generale

61. Curtea face referire la principiile generale exprimate în jurisprudența sa, în special în hotărârea în Cauza Bochan împotriva Ucrainei (nr. 2) [(MC), nr. 22.251/08, CEDO 2015], în care a explicat în ce condiții aprecierea faptelor unei anumite cauze de către o instanță națională poate fi considerată „arbitrară”. Punctul 62 din această hotărâre are următorul conținut:

„62. Astfel, în Cauza Dulaurans, Curtea a constatat o încălcare a dreptului la un proces echitabil, întrucât singurul motiv pentru care Curtea de Casație franceză a ajuns la pronunțarea deciziei atacate, de a respinge ca inadmisibil recursul formulat de reclamant, a fost rezultatul unei «erreur manifeste d’appréciation» (eroare evidentă de apreciere) (a se vedea Dulaurans, citată anterior). Raționamentul de la baza noțiunii de erreur manifeste d’appréciation (un concept din dreptul administrativ francez), astfel cum este utilizată în contextul art. 6 § 1 din Convenție, este fără îndoială că, în cazul în care eroarea de drept sau de fapt săvârșită de instanța națională este atât de evidentă încât se poate caracteriza ca fiind o «eroare manifestă» – cu alte cuvinte, este o eroare pe care nicio instanță rezonabilă nu ar fi putut să o facă vreodată -, aceasta ar putea fi de natură să aducă atingere caracterului echitabil al procesului. În Khamidov, caracterul nerezonabil al concluziei instanțelor naționale cu privire la fapte era «atât de frapant și palpabil de la prima vedere», încât Curtea a hotărât că procesul în legătură cu plângerea trebui să fie privit ca «vădit arbitrar» (a se vedea Khamidov, citată anterior, pct. 174). În Andelkovic, Curtea a constatat că arbitrarul deciziei instanței naționale, care, în esență, nu a avut niciun temei juridic în dreptul intern și nu includea nicio legătură a faptelor stabilite cu legislația aplicabilă și rezultatul procesului, a constituit o «denegare de justiție» (a se vedea Andelkovic, citată anterior, pct. 27).”

(ii) Aplicarea la cauza de față

63. Curtea constată de la început că prezenta cauză are ca obiect un litigiu (contestation în textul în limba franceză) privind un „drept” despre care se poate considera, cel puțin din motive care ar putea fi întemeiate, că este recunoscut în dreptul intern (a se vedea Bochan, pct. 42; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Andelkovic împotriva Serbiei, nr. 1.401/08, pct. 25, 9 aprilie 2013). Legislația națională prevedea dreptul de a primi despăgubiri (a se vedea supra, pct. 23), iar plângerea formulată de reclamant în fața curții de apel constituia un litigiu real și serios (a se vedea supra, pct. 17). Procesul a fost în mod direct decisiv pentru dreptul în cauză și decizia pronunțată de curtea de apel a reprezentat soluția definitivă pe acest subiect (a se vedea, supra, pct. 19 și, respectiv, 20).

63. În plus, Curtea observă că, în conformitate cu dreptul aplicabil, instanțele aveau obligația să se pronunțe cu privire la problema acordării unor despăgubiri chiar și fără o cerere formalizată în acest sens din partea reclamantului, care era minor și, prin urmare, o persoană lipsită de capacitate de exercițiu la momentul respectiv. Mai mult, atât instanțele, cât și procurorul aveau obligația să ceară victimei în mod activ informații cu privire la întinderea daunelor suferite (a se vedea supra, pct. 24). Legea asigura astfel o protecție sporită persoanelor vulnerabile, precum reclamantul, plasând în sarcina autorităților responsabilitatea extinsă de a juca un rol activ în această privință (a se vedea, mutatis mutandis, Lamarche împotriva României, nr. 21.472/03, pct. 34, 16 septembrie 2008). Din acest motiv și în lumina obiectului anchetei, procesul a depășit stadiul de un simplu litigiu între persoane fizice și a angajat răspunderea statului din perspectiva art. 6 § 1 din Convenție.

64. În acest sens, Curtea consideră că prezenta cauză trebuie să fie examinată din perspectiva obligației instanțelor de a asigura drepturile reclamantului în circumstanțele concrete și excepționale ale cauzei. Măsura în care reclamantul a solicitat sau nu în mod expres acordarea de despăgubiri este irelevantă, deoarece instanțele aveau obligația de a examina din oficiu subiectul daunelor.

65. În special, în pofida prevederilor exprese ale art. 17 din C. proc. pen. (a se vedea supra, pct. 24), numai prima instanță națională care l-a condamnat pe D.D. a examinat problema despăgubirilor (a se vedea supra, pct. 11). În decizia sa din 26 aprilie 2012, pronunțată în ultimul ciclu procesual, tribunalul nu a acordat despăgubiri reclamantului și nu și-a motivat nicicum această soluție (a se vedea supra, pct. 13 și 16).

66. În schimb, curtea de apel nu a examinat fondul criticii adresate de reclamant în ceea ce privește omisiunea instanței inferioare de a acorda despăgubiri (a se vedea supra, pct. 19). Aceasta s-a limitat la a observa că nici reclamantul, nici procurorul nu au cerut despăgubiri instanței inferioare, împiedicând astfel instanța să examineze acest aspect. Procedând astfel, curtea de apel s-a abținut de la examinarea întinderii rolului pe care l-au jucat instanțele naționale sau procurorul în a securiza interesul superior al reclamantului, în special din perspectiva prevederilor art. 17 din C. proc. pen.

67. Mai mult, motivarea curții de apel nu a avut niciun temei juridic (a se vedea, mutatis mutandis, Andelkovic, citată anterior, pct. 27, cu trimiterile suplimentare). În lumina redactării neechivoce a obligației consacrate la art. 17 din C. proc. pen., curtea de apel ar fi trebuit să examineze pe fond dreptul la daune, pentru a decide dacă reclamantul avea sau nu dreptul să primească despăgubiri.

68. În concluzie, Curtea consideră că omisiunea instanțelor naționale de a aplica art. 17 din C. proc. pen. în favoarea reclamantului și, astfel, de a examina dacă ar fi fost necesar să i se acorde despăgubiri a constituit o denegare de justiție [a se vedea, mutatis mutandis, Andelkovic, citată anterior, pct. 27, și Bochan (nr. 2), citată anterior, pct. 64].

69. A fost încălcat, în consecință, art. 6 § 1 din Convenție. Prin urmare, Curtea respinge excepția ridicată de Guvern în ceea ce privește pretinsa neepuizare a căilor de recurs interne.

(…)

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

71. Art. 41 din Convenție prevede:

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

B. Cheltuieli de judecată

77. În conformitate cu jurisprudența sa constantă (a se vedea, în special, Șerban Marinescu împotriva României, nr. 68.842/13, pct. 78 – 80, 15 decembrie 2015, și Drăgan împotriva României, nr. 65.158/09, pct. 99 – 102, 2 februarie 2016), Curtea respinge cererea formulată de APADOR-CH, având în vedere că această asociație nu a reprezentat reclamantul în prezenta procedură. Având în vedere documentele aflate în posesia sa, Curtea consideră echitabil să acorde suma solicitată pentru cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor naționale, și anume 1.326,69 EUR. De asemenea, aceasta consideră că este rezonabil să acorde suma solicitată pentru reprezentarea reclamantului în fața sa, și anume 3.197,50 EUR, mai puțin suma deja primită cu acest titlu sub formă de asistență judiciară (850 EUR), reprezentând suma totală de 2.347,50 EUR, care va fi plătită direct în contul bancar al reprezentantei reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Oleksandr Volkov împotriva Ucrainei, nr. 21.722/11, pct. 219, CEDO 2013).

(…)

C. Dobânzi moratorii

78. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

 

Hotărârea CEDO din 3 octombrie 2017 în Cauza D.M.D. împotriva României was last modified: iunie 14th, 2019 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.