Hotărârea CEDO din 13 decembrie 2022 în Cauza O. şi alţii împotriva României (Cererea nr. 16.732/15)

Hotărârea CEDO din 13 decembrie 2022 în Cauza O. și alții împotriva României (Cererea nr. 16.732/15)

În M. Of. nr. 871 din 28 septembrie 2023 s-a publicat Hotărârea CEDO din 13 decembrie 2022 în Cauza O. și alții împotriva României (Cererea nr. 16.732/15).

Vă prezentăm, în continuare, dispozițiile respectivei hotărâri.

1. Cererea are ca obiect, în temeiul art. 6 din Convenție și al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, respingerea, ca urmare a aplicării retroactive a unei modificări legislative introduse în cursul procedurii, a acțiunii civile introduse de reclamanți împotriva statului și a Municipiului București, prin care aceștia au solicitat să se constate că au devenit proprietarii unui teren prin împlinirea termenului de prescripție achizitivă.

2. La 30 iunie 2010, prima reclamantă, doamna Tudora Oprea, și soțul său, Constantin Oprea, au formulat o acțiune civilă prin care au solicitat să se constate împlinirea termenului de prescripție achizitivă cu privire la un teren de 819 m²situat în București, compus din două parcele, dintre care una cu o suprafață de 253 m²pe care construiseră un imobil și pentru care plăteau impozit pe clădiri. Aceștia au explicat că au achiziționat acest ultim teren pe baza unui act sub semnătură privată, încheiat cu un terț în 1964, și că, din acel moment, au ocupat și cel de-al doilea teren, alăturat celui dintâi, pe care l-au curățat și au amenajat o grădină de legume. Aceștia au susținut că se aflau în posesia întregii suprafețe de teren în mod neîntrerupt, netulburat și sub nume de proprietar din anul 1964, întemeindu-și acțiunea pe dispoziții ale Codului civil în temeiul cărora prescripția achizitivă pentru bunuri imobile era de 30 de ani.

3. Printr-o sentință civilă din 6 noiembrie 2013, Judecătoria Sectorului 3 București a respins acțiunea reclamanților. Deși a constatat că din probele de la dosar reieșea că persoanele în cauză posedau terenul revendicat neîntrerupt, de cel puțin 40 de ani, instanța a reținut că fostul proprietar al terenului nu fusese identificat și a considerat că acesta decedase și nu avea moștenitori. Prin urmare, aceasta a aplicat art. 26 alin. (1) din Legea nr. 18/1991– în versiunea sa rezultată ca urmare a modificării aduse prin Legea nr. 158/2010, care a intrat în vigoare la 22 iulie 2010 – în temeiul căruia terenurile situate în intravilanul localităților, rămase la dispoziția autorităților administrației publice locale, de la persoane care au decedat fără moștenitori, trec în proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale. În consecință, aceasta a considerat că, în temeiul acestor noi dispoziții, terenurile în cauză făceau parte din proprietatea publică a localităților și, prin urmare, nu puteau fi obiecte de proprietate privată, ci erau scoase afară din comerț și nu puteau fi dobândite prin prescripție achizitivă.

4. Prima reclamantă și soțul său au formulat recurs împotriva acestei sentințe civile. Aceștia au afirmat, printre altele, că modificarea legislativă care a condus la respingerea acțiunii lor intrase în vigoare la 22 iulie 2010, adică ulterior introducerii acțiunii lor la 30 iunie 2010, și au susținut, printre altele, că, în temeiul principiului constituțional al neretroactivității legii, această modificare legislativă nu era aplicabilă acțiunii lor în justiție. În această privință au invocat, de asemenea, art. 6 din Convenție și, în esență, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

5. Întrucât soțul primei reclamante a decedat în 2014, în cursul procedurii, cei patru copii ai cuplului, domnul George Oprea, doamnele Nuți Niculae și Daniela Oprea și domnul Gabriel Oprea, care sunt, de asemenea, ceilalți patru reclamanți care au introdus prezenta cerere, au continuat procedura în calitatea lor de moștenitori ai tatălui lor defunct. Prin decizia definitivă din 8 septembrie 2014, Tribunalul București a respins acest recurs, considerând că noile dispoziții ale Legii nr. 158/2010 erau aplicabile litigiilor în curs la data intrării în vigoare a acesteia.

6. Decizia tribunalului a fost motivată după cum urmează:

„Prima instanță a analizat probatoriul ce a fost administrat pe parcursul întregii judecăți, în raport de care a reținut în considerente că reclamanții posedă neîntrerupt, de peste 40 de ani, suprafețele de teren de 253 mp și respectiv de 565 mp ce au fost individualizate prin expertiza topo[grafică], și că pe terenul de 253 mp a fost edificată o construcție cu destinație de locuință și construcții anexă specificate în raportul întocmit de expertul tehnic.[…]

Prima instanță a apreciat în mod judicios în sensul că în speță sunt incidente prevederile art. 26 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, acest text având forma actuală ca urmare a modificării aduse prin Legea nr. 158/2010, modificare existentă la momentul pronunțării hotărârii atacate și care la alin. 1 are următorul conținut:

«Terenurile situate în intravilanul localităților, rămase la dispoziția autorităților administrației publice locale, de la persoanele care au decedat și/sau nu au moștenitori, trec în proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea consiliilor locale respective, în baza certificatului de vacanță succesorală eliberat de notarul public.»”

„În continuare, la alineatul 2 al aceluiași articol se prevede că: «Schimbarea regimului juridic al terenurilor prevăzute la alin. (1) din proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale respective în proprietatea privată a acestora, este interzisă și se sancționează cu nulitatea absolută».”

„[În raport] de aceste norme legale, corect s-a concluzionat în sentința recurată în sensul că nu se poate realiza dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra celor două suprafețe de teren arătate în cererea de chemare în judecată introdusă de reclamanți.”

Motivarea Curții:

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenție

7. Constatând că respectivul capăt de cerere formulat de reclamanți în temeiul art. 6 nu este în mod vădit nefondat și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate în sensul art. 35 din Convenție, Curtea îl declarată admisibil.

8. Principiile generale referitoare la caracterul echitabil al procedurii au fost rezumate, printre altele, în Hotărârea Virgil Ionescu împotriva României (nr. 53.037/99, pct. 43-44, 28 iunie 2005). Principiile generale referitoare la aplicarea, în cursul procedurii, a unei legi retroactive au fost rezumate recent în Hotărârea Vegotex International S.A. împotriva Belgiei [(MC), nr. 49.812/09, pct. 92-94, 3 noiembrie 2022].

9. Art. 6 implică, printre altele, în sarcina „instanței” obligația de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și probelor propuse de părțile la o procedură (Dulaurans împotriva Franței, nr. 34.553/97, pct. 33, 21 martie 2000).

10. Curtea observă că, în speță, printr-o hotărâre definitivă din 8 septembrie 2014, Tribunalul București a confirmat respingerea cererii reclamanților, care se întemeia pe art. 26 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 158/2010 din 12 iulie 2010 – și anume la o dată ulterioară datei formulării cererii introductive de instanță (supra, pct. 2-3). Trebuie să se constate că aplicarea imediată a acestei modificări legislative de către instanțele sesizate în speță a avut drept consecință privarea reclamanților de orice posibilitate de a obține câștig de cauză în acțiunea introdusă de aceștia în vederea constatării faptului că au dobândit un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, prin împlinirea termenului de prescripție achizitivă (supra, pct. 6).

11. Cu toate acestea, Curtea consideră că nu este necesar să analizeze problema dacă dispoziția legislativă în cauză a adus atingere caracterului echitabil al procedurii desfășurate de reclamanți, influențând, în cursul procedurii, rezultatul litigiului dintre aceștia și stat și Municipiul București (Vegotex International S.A., citată anterior, pct. 95-123), deoarece, în orice caz, procedura inițiată de reclamanți nu a fost echitabilă pentru motivele expuse mai jos.

12. Guvernul a prezentat Curții, ca exemple de practică internă, hotărâri judecătorești pronunțate de instanțe aflate în circumscripția a diferite curți de apel, acoperind majoritatea hărții judiciare a țării. Or, Curtea constată că practica instanțelor naționale astfel invocată nu susține în mod unanim aplicarea retroactivă, în cazul procedurii în curs, a art. 26 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 158/2010 din 12 iulie 2010. Dimpotrivă, din jurisprudența furnizată în dosar reiese că numeroase instanțe au considerat că această dispoziție legislativă nu era aplicabilă acțiunilor în constatarea prescripției achizitive, care erau pendinte la data intrării sale în vigoare, cu atât mai mult atunci când termenul de 30 de ani, aplicabil în materie de prescripție achizitivă, s-a împlinit cu mult timp înainte de data intrării sale în vigoare, în iulie 2010.

13. În plus, Curtea observă că, în hotărârea sa definitivă, Tribunalul București nu a răspuns la principalul motiv invocat de reclamanți, întemeiat pe aplicarea retroactivă a unei modificări legislative survenite în cursul procedurii inițiate de aceștia (supra, pct. 4). De asemenea, tribunalul nu a explicat motivul pentru care dispoziția legislativă în litigiu, care prevedea în special că terenurile „rămase la dispoziția autorităților administrației publice locale […] trec în proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale […], în baza certificatului de vacanță succesorală eliberat de notarul public”, era aplicabilă litigiului inițiat de reclamanți. În special, hotărârea definitivă din 8 septembrie 2014 nu conține nicio precizare cu privire la impactul pe care l-au avut în speță condițiile impuse de dispoziția legislativă sus-menționată, inclusiv eliberarea în prealabil a unui certificat de vacanță succesorală (supra, pct. 6).

14. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că Tribunalul București nu a efectuat o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și probelor prezentate de părțile la procedură (Dulaurans împotriva Franței, citată anterior, pct. 33, Virgil Ionescu, citată anterior, pct. 44-47).

15. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 din Convenție.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

16. Curtea constată că respectivul capăt de cerere formulat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 se confundă în mare măsură cu cel întemeiat pe art. 6. Având în vedere circumstanțele specifice ale prezentei cauze și raționamentul care a determinat-o să constate încălcarea acestei din urmă dispoziții, Curtea consideră că nu este necesar să examineze separat capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 [a se vedea Dimopulos împotriva Turciei (nr. 37.766/05, pct. 45, 2 aprilie 2019].

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

17. Reclamanții consideră, în principal, că redeschiderea procedurii ar fi cea mai adecvată măsură de reparație pentru prejudiciul material pe care pretind că l-au suferit.

18. Având în vedere natura încălcării constatate, Curtea apreciază că, în principiu, cel mai adecvat mijloc de reparare a acesteia ar fi redeschiderea procedurii (Dimopulos, citată anterior, pct. 49). În această privință, subliniază că, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 10 din Codul de procedură civilă, o hotărâre a Curții în care s-a constatat o încălcare a unei dispoziții din Convenție constituie un motiv specific pentru redeschiderea procedurii.

19. Reclamanții solicită în solidar 5.000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, precum și 6.691 de lei românești (RON) pentru cheltuielile de judecată pe care susțin că le-au efectuat în cadrul procedurii desfășurate în fața instanțelor interne și 5.100 EUR pentru a acoperi onorariile avocatului care i-a reprezentat în cadrul procedurii în fața Curții.

20. Guvernul consideră că o constatare a unei încălcări ar constitui, în sine, o reparație echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral eventual suferit de reclamanți. În ceea ce privește cheltuielile de judecată corespunzătoare procedurii interne, acesta susține că o parte din pretențiile reclamanților, corespunzătoare sumei de 1.285 RON, trebuie să fie respinse ca neîntemeiate.

21. Curtea consideră că reclamanții au suferit un prejudiciu moral ca urmare a adoptării legii în litigiu. Pronunțându-se în echitate, aceasta le acordă în solidar 5.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.

22. Ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, precum și de documentele justificative furnizate de reclamanți, Curtea consideră că este rezonabil să le acorde în solidar suma de 6.500 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în cadrul procedurii interne și în cadrul procedurii desfășurate în fața sa, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pentru această sumă.

Hotărârea Curții: 

1. declară cererea admisibilă;

2. hotărăște că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție;

3. hotărăște că nu este necesar să examineze capătul de cerere formulat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție;

4. hotărăște:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în solidar, în termen de trei luni, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății:

(i)5.000 EUR (cinci mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit (pentru această sumă), cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral;

(ii)6.500 EUR (șase mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit pentru această sumă, cu titlu de cheltuieli de judecată;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale.