Cuprinsul și rezumatele articolelor apărute în Revista DREPTUL nr. 8/2022

STUDII – DISCUȚII – COMENTARII

ANTHONY MURPHY: Despre dreptul de trecere în Codul civil român

Rezumat: Amenajarea juridică a raporturilor de vecinătate este cârmuită de ideea de comunitate. Un exemplu devenit clasic îl constituie dreptul de trecere, care pare să creeze o breșă în sacra inviolabilitate a proprietății private în misiunea sa de a asigura acces adecvat la calea publică unui fond înfundat. Lucrarea de față examinează modul în care Codul civil român din 2009 a reușit să concilieze ireconciliabilul, i.e., temeiul individualist al proprietății private și aroma colectivistă a relațiilor de vecinătate. Metodologic, acest studiu debutează cu o scurtă cercetare istorică și comparată a dreptului de trecere din perspectiva legislațiilor înrudite (i.e., Codul civil francez și Codul civil din Québec), examinează terminologia utilizată de legiuitor și analizează regimul juridic al acestei instituții. Autorul susține că acest echilibru fragil își are cheia de boltă în natura juridică a dreptului de trecere: negându-i statutul unui drept real (ius in re), legiuitorul a fundamentat acest drept sui generis ca limită legală adusă exercițiului dreptului de proprietate privată. În consecință, dreptul de trecere este exclusiv o creație a legii, astfel încât numai modul său de exercitare poate fi stabilit prin contract, folosință continuă sau hotărâre judecătorească. În acest sens, autorul subliniază incoerența semantică a formulelor utilizate în doctrină, de natură să confunde nașterea dreptului de trecere, de sorginte eminamente legală, cu stabilirea manierei concrete de utilizare, lăsată de legiuitor în seama voinței părților sau, după caz, a judecătorului chemat să soluționeze eventualul litigiu. În plus, autorul arată că înscrierea în cartea funciară poate avea în vedere un drept de trecere numai sub forma notării, și în niciun caz prin intabulare sau înscriere provizorie, care au ca obiect numai un drept tabular, or acesta din urmă este în toate cazurile un drept real imobiliar.

ANDREEA BURUIANĂ RUSU: Maternitatea de substituție din perspectiva drepturilor succesorale ale copilului astfel conceput

Rezumat: Globalizarea, schimbarea conceptelor privind definirea familiei și apariția de noi tehnici medicale de concepere a copiilor au dus la apariția fenomenului de maternitate de substituție și a problematicii drepturilor succesorale ale copilului născut dintr-o astfel de procedură. La nivel internațional nu se poate identifica niciun temei moral sau juridic comparabil în acest domeniu. Crearea unui cadru juridic comun sau avansarea unei unificări internaționale pe scară largă a dreptului material sau a normelor privind recunoașterea efectelor legilor străine, pare un obiectiv îndepărtat. Problematica drepturilor succesorale ale copilului născut din maternitatea de substituție este una foarte complexă, iar momentan fără protecție legislativă. La nivelul Uniunii Europene se aplică încă din 2012, Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor, însă nu există prevederi cu privire la situația drepturilor succesorale ce derivă dintr-un contract de surogat.

Studiul elaborat are drept obiective analizarea conceptelor generale recunoscute în dreptul internațional, european și național în privința creării unui cadru juridic cât mai bine structurat în ceea ce privește protecția drepturilor succesorale ale copilului născut din maternitatea de substituție, dar și a înțelegerii modului în care funcționează această practică medicală. Un alt obiectiv este analiza deciziilor Curții Europene a Drepturilor Omului, a deciziilor Curții de Justiție a Uniunii Europene, dar și a instanțelor naționale pentru a putea găsi soluții privind modurile în care pot fi protejate drepturile succesorale ale copilului aflat într-o astfel de situație.

MONNA-LISA BELU MAGDO: Contractul de cont bancar curent

Rezumat: În partea introductivă a studiului este analizat cadrul de reglementare a contractului de cont bancar curent anterior și ulterior intrării în vigoare a actualului Cod civil și dispozițiunile legale tranzitorii, în funcție de durata limitată și nelimitată a acestui contract. În tratarea raportului juridic generat de contractul de cont bancar curent, s-a evidențiat faptul că cel puțin una dintre părțile contractante trebuie să fie o instituție de credit și că obligativitatea încheierii contractului de cont bancar curent pentru anumite categorii de persoane fizice sau juridice este condiționată de constrângerile legale privind modul obligatoriu de derulare a încasărilor și plăților impuse de întărirea disciplinei financiare, fără ca aceasta să confere contractului un caracter obligatoriu sau forțat. Legat de conținutul contractului, s-a subliniat caracterul standardizat al acestuia, inclusiv sub aspectul sistemului transferării clauzelor externe sau reglementărilor specifice ce țin de politica fiecărei bănci în clauzele contractuale de trimitere la acestea, de care clientul nu are cunoștință și care adesea inserează clauze abuzive. Din această perspectivă a caracterului de adeziune al contractului, care lipsește clientul de protecție juridică, cadrul modest al reglementării are o contribuție însemnată.

Obiectul contractului de cont curent este tratat sub aspectul obligației instituției de credit de a deschide contul și de a efectua operațiunea de creditare sau debitare a soldului creditor, dar și a dreptului de dispoziție al clientului asupra soldului creditor și a obligației acestuia de a suporta comisioanele și spezele bancare. Au fost analizate și caracterele juridice ale contractului bancar de cont curent, atenția fiind acordată tratării caracterului de adeziune al contractului și aceluia translativ de proprietate, deoarece acesta din urmă poate explicita întregul mecanism al funcțiilor contractului. Exercitarea dreptului de dispoziție al titularului de cont asupra soldului creditor are ca suport contractul de cont bancar curent, prin care instituția de credit efectuează plățile în numele și pe seama titularului de cont, cu respectarea instrucțiunilor cu care acesta a mandatat-o, în conformitate cu legislația și reglementările bancare în materie, inclusiv cu normele interne ale băncii depozitare.

Legat de modalitatea exercitării dreptului de dispoziție asupra soldului creditor, au fost analizate particularitățile exercitării acestui drept de către coindivizari și cotitulari, precum și problema indisponibilizării soldului creditor, condițiile și limitele indisponibilizării, pe calea executării prin poprire. A fost tratată, de asemenea, compensarea soldurilor, condițiile operării acesteia și efectele sale extinse asupra raporturilor juridice dintre titularul contului și instituția de credit.

Dublul caracter oneros al contractului de cont bancar curent a fost analizat și din perspectiva bonificațiilor acordate de instituția de credit pentru sumele aflate în soldul creditor, dar și din perspectiva titularului de cont, ținut de obligația plății comisioanelor și spezelor bancare. Încetarea contractului de cont bancar curent a fost tratată în funcție de durata determinată sau nedeterminată a acestuia și în funcție de existența clauzelor generale sau speciale de încetare a contractului. Procedura denunțării unilaterale a contractului de cont bancar curent a fost asociată comunicării scrise a denunțării și termenului de preaviz legal, convențional ori stabilit potrivit uzanțelor. Efectele încetării contractului sunt însoțite de închiderea contului, de ridicarea de către client a sumelor rămase în soldul creditor sau depozitarea lor într-un cont colector până la predarea lor clientului. Termenul de prescripție pentru restituirea sumelor din cont este acela de 5 ani, iar momentul de la care începe să curgă este prevăzut de art. 2140 C. civ, distinct după cum denunțarea contractului a intervenit din inițiativa titularului de cont sau a instituției de credit.

NONI-EMIL IORDACHE: Protecția juridică a copilului în calitatea sa de „consumator vulnerabil”

Rezumat: Grație statutului său social, activității sale, relațiilor sociale pe care le dezvoltă, interesului pentru tehnologie etc., copilul a dobândit o anumită legitimitate pentru a putea face recomandări cu privire la achiziția unui bun sau a unui serviciu. Bineînțeles, profesioniștii sunt conștienți de socializarea inversă care are loc în cadrul relațiilor de familie și au început să dezvolte produse care sunt destinate copiilor sau care, prin intermediul copiilor, pot ajunge în sânul familiilor, deși nu îi privesc pe copii. Scopul prezentului studiu este acela de a arăta că orice copil este un consumator vulnerabil, deși are la dispoziție multiple metode de informare. Copilul nu este capabil de funcții cognitive complexe. A fi consumator nu înseamnă doar dobândirea de abilități și rutine tehnice, ci și o conștientizare a nevoilor reale și a valorilor, lucru care nu se poate întâmpla decât odată cu dezvoltarea fiecărui individ. Vulnerabilitatea specifică copilului este o chestiune de așezare socială a aptitudinilor și a resurselor care protejează fiecare individ și comportă aspecte extrinseci și parțial intrinseci. Prin analiza cadrului legal european și al celui național privind protecția consumatorilor, am încercat să identificăm o definiție clară a consumatorului vulnerabil, precum și coordonatele pe se bazează conceptul de „consumator vulnerabil”.

IOANA-ANAMARIA FILOTE-IOVU: Principiul disponibilității și abuzul de drept procesual

Rezumat: În acest studiu, autoarea își propune să evidențieze o serie de manifestări ale principiului disponibilității în procesului civil care au fost sancționate pentru săvârșirea abuzului de drept procesual. Din analiza practicii judiciare, identificăm o multitudine de situații în care dreptul persoanei de a introduce o cerere pe rolul instanțelor de judecată este exercitat în alte scopuri decât cel în vederea căruia a fost recunoscut de lege, aspect ce a fost sancționat prin aplicarea unei amenzi judiciare. Dreptul de a sesiza instanța și formularea căilor de atac trebuie exercitate cu bună-credință, conform scopului edictat de dispozițiile legale, iar nu să se urmărească producerea unui rezultat vătămător părții adverse. În virtutea principiului disponibilității, orice persoană are dreptul să sesizeze instanța de judecată, însă,  acest drept procesual, firesc într-un stat de drept, nu este absolut, ci trebuie exercitat în condițiile stabilite de lege, sub controlul instanței de judecată, și mai ales, cu bună-credință. Autorul subliniază că abuzul de drept procesual este sancționat de normele procesuale, care prevăd că partea care își exercită abuziv drepturile, răspunde pentru prejudiciile materiale și morale cauzate, putând fi obligată la plata unei amenzi judiciare.

RADU-MIHAI NECULA: Privire critică asupra unor opinii exprimate în doctrină referitor la răspunderea internațională a statului pentru nerespectarea obligațiilor asumate prin Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, adoptată la New York, la 10 iunie 1958

Rezumat: Statul român nu și-a asumat prin Convenția de la New York adoptată la 10 iunie 1958 decât obligația de a  recunoaște și a asigura executarea hotărârilor arbitrale străine în situația în care sentința arbitrală străină este pronunțată pe teritoriul unui stat semnatar al convenției, iar litigiul care a fost soluționat prin respectiva hotărâre arbitrală străină poate fi calificat ca fiind comercial de către legislația națională. Apreciem că statul român și-a respectat aceasta obligație prin ratificarea Convenției de la New York, prin Decretul nr. 186/1961, și subliniem, în acest context, că respectiva Convenție nu este obligatorie pentru statul român decât cu privire la sentințele arbitrale străine care intră în domeniul de aplicare a acesteia.

Astfel, pentru sentințele arbitrale străine care nu intră în domeniul de aplicare a Convenției de la New York, statul român nu este ținut de nicio obligație convențională, acesta având libertatea de a reglementa dispoziții legale diferite de cele convenționale cu privire la recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine.  În consecință, existența unor dispozițiile legale interne, cuprinse în Codul de procedură civilă, diferite de prevederile cuprinse în Convenția de la New York, cu privire la recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, nu este de natură a atrage, în nicio situație, răspunderea internațională a statului român, întrucât, așa cum am reținut în prezentul studiu, statul român și-a respectat obligațiile convenționale asumate prin încheierea Convenției de la New York, chiar prevederile Convenției menționate (art. 7.1) permițând existența unor prevederi naționale diferite de reglementările convenționale, doar într-o astfel de ipoteză existând posibilitatea invocării de către persoana interesată a prevederilor naționale mai favorabile (dacă prevederile normative ar fi identice, în nicio ipoteză nu s-ar mai putea pune problema aplicării unor prevederi legale mai favorabile).

ANTON TRĂILESCU: Unele aspecte privind procedura aplicabilă litigiilor în legătură cu contractele de achiziție publică

Rezumat: Prezentul studiu are ca obiective decelarea tipologiei litigiilor care pot apărea cu ocazia încheierii, executării și încetării contractelor de achiziție publică, precum și a specificului procedurii aplicabile acestor litigii. În acest scop, premisa demersului nostru o reprezintă distincția între litigiile privind atribuirea, încheierea și nulitatea contractelor în cauză, care se circumscriu categoriei contenciosului administrativ, pe de o parte, și litigiile privind executarea și încetarea acestor contracte, care aparțin sferei litigiilor civile, pe de altă parte. Concluzia studiului  este aceea că procedura aplicabilă fiecăreia dintre aceste categorii de litigii are un caracter mixt (de drept public și de drept privat) în care ponderea regulilor speciale diferă în funcție de natura litigiilor la care ne referim.

VLAD NEAGOE, CIPRIAN DOMINTE: Accidentul de muncă – dreptul angajatorului de a nu fi pedepsit de două ori pentru aceeași faptă – ne bis in idem –

Rezumat: Pe fondul întrepătrunderii formelor de răspundere juridică pentru aceeași faptă ilicită, fie că este vorba de răspunderea penală, administrativă, contravențională sau disciplinară, în conjuncție cu jurisprudența instanțelor europene atribuind caracter penal unor acuzații dincolo de calificarea juridică a faptei în dreptul intern, se poate ajunge la o dublă responsabilitate penală, punându-se astfel problema cumulului acestor răspunderi prin prisma respectării dreptului de a nu fi pedepsit de două ori (ne bis in idem).

Deși nicio materie nu poate face excepție, chestiunea se ridică cu precădere în domeniile în care există diverse forme de răspundere în dreptul intern și diferite autorități cu competențe de supraveghere și sancționare, cum sunt evaziunea fiscală, ordinea publică, infracțiunile silvice sau contra mediului ori, în sfârșit, protecția muncii, cea care interesează aici.

Astfel, în domeniul securității și sănătății în muncă, răspunderea angajatorului în cazul accidentelor de muncă poate fi exemplificativă pentru asemenea situații, în condițiile în care acesta este pasibil atât de o răspundere penală antrenată de organele judiciare, cât și de o răspundere contravențională stabilită de organele speciale de inspecție a muncii, urmând ca demersul nostru să abordeze această temă în contextul jurisprudenței actuale a instanțelor europene (cum sunt cauza A și B c. Norvegiei, Marea Cameră a C.E.D.O. sau cauzele C.J.U.E., Luca Menci, Garlsson Real Estate SA și Enzo Di Puma, Consob).

GIANINA VERA POROȘNICU, EMIL FORST: Consumul de alcool la volan – între contravenție și infracțiune

Rezumat: Studiul abordează dintr-o perspectivă interdisciplinară problematica generată de consumul de alcool la volan. Planurile din care această problemă este privită sunt, deopotrivă, cel juridic și cel psihologic dar analiza este fundamentată și pe date statistice. Aceste date sunt valorificate în sensul observării particularităților pe care fenomenul îl are, prin referire la categoriile de vârstă care se regăsesc cel mai des în statisticile cunoscute, dar sunt și comparate cu modul în care problematica este reglementată în legislația altor state. Toate aceste elemente sunt de natură să ducă la concluzia că legislația națională care reglementează sancțiuni sau limite ale consumului de alcool în contextul conducerii unui vehicul pe drumurile publice necesită îmbunătățiri semnificative.

PRACTICĂ JUDECĂTOREASCĂ REZUMATĂ ȘI COMENTATĂ

Imobil aflat în coproprietatea devălmașă a soților. Antecontract de vânzare-cumpărare. Lipsa acordului expres al soțului coproprietar în vederea vânzării bunului. Neîndeplinirea condițiilor pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, cu notă de Viorel Terzea (fără rezumat)

Succintă analiză a valențelor art. 694 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cu notă de Constantin Claudiu Ulariu, Marta-Claudia Cliza (fără rezumat)

Acțiune arbitrală având ca obiect plata cheltuielilor de arbitrare dintr-un dosar arbitral anterior și a cheltuielilor de judecată din acțiunea în anulare, cu notă de Ramona Cîrlig (fără rezumat)

Dispunerea raportului de constatare tehnico-științifică fără îndeplinirea condițiilor legale. Nulitatea relativă și excluderea mijlocului de probă în camera preliminară, cu notă de Adrian Șandru, Dorel Herinean (fără rezumat)