Cuprinsul și rezumatele articolelor apărute în Revista DREPTUL nr. 2/2021

EDITORIAL

MIRCEA DUȚU: Premise normativ-conceptuale ale unui drept al climei (fără rezumat)

Rezumat: Proclamarea oficială a urgenței climatice (la nivel internațional, european și în diferite state) a impulsionat preocupările și eforturile de reglementare și de adoptare de politici publice vizând atenuarea încălzirii globale și adaptare la schimbările climatice. Inițiat în numele principiului precauției – incertitudinea științifică privind cauzele antropice nejustificând ignorarea fenomenului, ci impunând luarea de măsuri progresive și proporționate – în urmă cu 30 de ani, procesul de dezvoltare a dreptului climei cunoaște deja trei etape succesive și progresive, configurate în jurul a trei acte internaționale majore. Convenția-cadru privind schimbările climatice (1992) a generat o normativitate cu caracter general, orientativă și neobligatorie; Protocolul adițional de la Kyoto (1997), cu o forță juridică superioară, a prevăzut ținte precise și perioade determinate de atingere a lor și Acordul de la Paris (2015) marcând faza angajamentelor voluntare și instrumentelor mai adecvate și variate de punere în aplicare. Caracterizat printr-o dependență și întrepătrundere majoră cu datele științei, dreptul climei se inspiră dintr-o serie de concepte fundamentale (interesul general al umanității, tranziție ecologică, drepturile generațiilor viitoare, abordare globală) și este dominat de o serie de principii generale (precauției, răspunderii comune, dar diferențiate, dreptul la climă stabilă), afirmându-se prin excelență ca un drept al prezentului și mai ales al viitorului.

Asumarea Pactului verde ca nouă strategie de creștere a UE (2019), a legii Uniunii pentru climă (2020) și revenirea S.U.A. în Acordul de la Paris (2021) relansează cadrul multilateral de negocieri și reglementare internațională în materie, deschizând ample perspective de afirmare a noului regim juridic și ineditei discipline științifice.

STUDII – DISCUȚII – COMENTARII

LIVIU POP: Răspunderea civilă pentru inconvenientele anormale de vecinătate

Rezumat: Studiul de față debutează cu analiza textelor art. 630 C.civ., unde se află sediul legal al materiei, urmată de câteva considerații privind originea răspunderii civile pentru inconvenientele anormale de vecinătate sub imperiul vechiului Cod civil. În continuare, autorul apreciază că, în prezent, din economia textelor art. 630 C.civ., rezultă că răspunderea civilă în discuție este de două feluri: reparatorie și preventivă. În continuare, este circumscris domeniul de aplicare a acestei răspunderi. În acest scop, pe de-o parte, este stabilită sfera persoanelor între care poate fi angajată iar, pe de altă parte, sunt determinate și calificate inconvenientele de vecinătate care o pot genera.

Un spațiu important și amplu este acordat analizei condițiilor care trebuie să fie întrunite pentru existența acestei răspunderi, precum și decelării fundamentului său teoretic. Astfel, în varianta reparatorie, existența și angajarea răspunderii civile necesită întrunirea cumulată a trei condiții; două dintre ele sunt condițiile generale ale oricărei răspunderi civile reparatorii – prejudiciul și raportul de cauzalitate– și una specială sau particulară, care este inconvenientul anormal de vecinătate cauzat victimei, direct sau indirect, personal sau prin altul, de către proprietarul sau proprietarii unuia dintre imobilele învecinate. Așadar, se poate lesne constata că vinovăția sau culpa, dovedită sau prezumată, a proprietarului vecin sau a altor persoane, care exercită, peste sau dincolo de limitele sale normale, atributele dreptului de proprietate, nu este o condiție necesară a angajării acestei răspunderi civile reparatorii. Pe cale de consecință, este rezolvată legislativ și problema fundamentului teoretic al răspunderii, în sensul că ne aflăm în prezența unei răspunderi civile obiective, fără vinovăția persoanei răspunzătoare sau a altor persoane, potrivit art. 630 alin. (1) C.civ.

Referitor la cealaltă variantă a acestei răspunderi, respectiv răspunderea civilă preventivă, autorul constată că ea se angajează sau se poate angaja fără condiția existenței unui prejudiciu cert. Art. 630 alin. (3) C.civ. prevede expres că, în acest caz, prejudiciul este suficient să fie iminent sau foarte probabil; acesta este motivul pentru care autorul studiului de față susține cu temei că fundamentul răspunderii în această variantă este principiul precauției, care de altfel constituie fundamentul oricărei răspunderi preventive. Într-o definiție concentrată, principiul precauției constă în obligația imperativă a unor persoane, aflate în anumite situații, de a face tot ceea ce este necesar pentru a reduce sau chiar de a evita riscurile producerii de prejudicii injuste pentru alții; la principiul precauției poate fi adăugată și ideea de echitate.

În continuare sunt abordate clar și suficient de cuprinzător efectele acestei răspunderi civile, atât în cazul răspunderii reparatorii, cât și în varianta sa preventivă. Studiul se încheie cu încercarea reușită de descifrare a raporturilor și corelației dintre această ipoteză de răspundere, considerată autonomă, și răspunderea civilă extracontractuală de drept comun, în toate ipotezele sale, reglementată în art. 1357–1380 C.civ. român.

ȘERBAN DIACONESCU: Relația dintre răspunderea civilă delictuală și drepturile subiective nepatrimoniale

Rezumat: Nu orice atingere adusă drepturilor nepatrimoniale constituie o încălcare ilicită a acestora, de natură să atragă aplicarea regulilor răspunderii civile delictuale. Atunci când exercitarea anumitor drepturi nepatrimoniale, în special libertatea de exprimare, intră în conflict cu exercițiul altor drepturi nepatrimoniale, pentru a determina dacă modul de exercitare al unui drept este conform cu limitele legale sau, dimpotrivă, este exercitat în mod excesiv sau nerezonabil, sau chiar cu intenția de a vătăma, trebuie făcută o analiză de proporționalitate: în ce măsură există un interes preponderent public sau privat care să justifice exercițiul unui drept și în ce măsură acel interes preponderent poate justifica o astfel de afectare a dreptului nepatrimonial al unei persoane. În astfel de situații pot exista și atingeri aduse drepturilor personalității care nu sunt săvârșite cu vinovăție. Însă, reglementarea specială de protecție a drepturilor nepatrimoniale nu ar trebui să fie utilizată exclusiv pentru a determina dacă în speță există sau nu o faptă ilicită, pentru a determina dacă sunt întrunite sau nu condițiile răspunderii civile delictuale. Considerăm că noua reglementare poate fi utilă nu numai pentru alegerea sancțiunii adecvate, cu prioritate repararea prejudiciului prin mijloace nepatrimoniale, ci chiar pentru aplicarea unor măsuri privind restabilirea dreptului nepatrimonial atins, în ipoteze în care nu sunt întrunite toate condițiile răspunderii civile delictuale. Mecanismul răspunderii civile delictuale trebuie considerat complementar, eventual chiar subsidiar în raport cu sancțiunile specifice prevăzute de legiuitor pentru atingerile aduse drepturilor nepatrimoniale. Reglementarea drepturilor personalității, ca drepturi subiective civile cu mijloace de protecție specifice urmărește, în planul dreptului privat, să ofere mecanisme adecvate, concrete pentru protejarea subiecților de drept. În esență, răspunderea civilă delictuală nu absoarbe drepturile subiective civile ale personalității.

FLORIN LUDUȘAN, RALUCA HAȚEGAN-ROZSNYAI: Manifestări anticipative ale consimțământului în materia contractului de vânzare-cumpărare

Rezumat: Fără îndoială, cel mai frecvent contract utilizat în practică este contractul de vânzare-cumpărare, prin intermediul acestuia realizându-se înstrăinarea și dobândirea dreptului de proprietate și a altor drepturi reale, conturând instrumentul esențial prin care se realizează circulația juridică a bunurilor. Consimțământul dă expresie și materializare voinței libere a individului de a contracta și de a pre-contracta, de a-și asuma o serie de drepturi și obligații, de a intra în raporturi juridice. În acest context, întâlnite cu o frecvență deosebită în realitatea social-economică actuală – acordurile preparatorii, ca manifestări anticipative ale consimțământului în materia contractului de vânzare-cumpărare, comportă aceeași rigurozitate a condițiilor necesare existenței valabile a consimțământului.

În toate cazurile, ceea ce reunește toate aceste figuri juridice în tiparele unei singure instituții juridice este scopul principal urmărit de părți sau măcar de una dintre ele, acela de a intra, în viitor, într-un raport juridic contractual care să dea satisfacție deplină interesului manifestat. Drept consecință, expresia acordului de voințe determinată prin consimțământ cunoaște o dublă exteriorizare, mai întâi prin forma premergătoare – antecontractul- și ulterior prin contractul propriu-zis. Aceste două momente diferite, perioada dintre acestea și modul în care ele sunt legate juridicește reflectă unele particularități și problematici demne de analizat în spectrul larg al relațiilor juridice dintre persoane.

IOAN LEȘ: Excesul de putere al Curții Constituționale: neconstituționalitatea dispozițiilor art. 524 alin. (3) C.pr.civ. referitoare la competența de soluționare a contestației privind tergiversarea procesului

Rezumat: Noul Cod de procedură civilă, sub impulsul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, a instituit pentru prima dată, în dreptul românesc, un mijloc procedural destinat să constituie un remediu eficient la tendințele nejustificate de întârziere a judecăților: contestația privind tergiversarea procesului. Abordarea de față a fost prilejuită de o recentă decizie de neconstituționalitate referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 524 alin. (3) C. proc. civ. În introducerea acestui studiu, autorul face o delimitare generală a contestației de alte mijloace procedurale, precizând că ea nu poate fi calificată nici ca o cale de atac și nici ca o acțiune civilă sau ca o procedură specială. Autorul subliniază caracterul de incident procedural al contestației și de mijloc destinat a înlătura orice obstrucție în soluționarea cauzelor civile într-un termen optim și previzibil.

Controlul de constituționalitate înfăptuit de Curte vizează un aspect foarte concret al competenței de soluționare a contestației. Prin decizia analizată instanța de control constituțional a apreciat că soluționarea contestației de completul sesizat cu soluționarea acțiunii principale este de natură să afecteze imparțialitatea obiectivă a instanței. În cadrul demersului de față autorul consideră judicioasă o atare abordare a instanței de control constituțional, însă exprimă rezerve cu privire la soluția de atribuire a competenței de soluționare a contestației instanței superioare. În justificarea acestui punct de vedere, autorul remarcă existența și altor mijloace procedurale asemănătoare și a căror soluționare este dată, totuși, în competența unui complet al instanței abilitate să judece și acțiunea principală. Pe de altă parte, soluționarea contestației de către instanța superioară nu este de natură să ofere celeritate în rezolvarea acesteia.

O obiecție extrem de importantă este și aceea că instanța de control constituțional „oferă” forului legislativ singura soluție evocată anterior, iar nu și pe aceea, mai eficientă, de soluționare a acesteia de către un alt complet al instanței sesizat cu acțiunea principală. Și nu în ultimul rând, se remarcă și faptul că instanța de control constituțional impune în mod eronat soluționarea contestației într-un singur grad de jurisdicție. Or, suprimarea unui grad sau a unei trepte de jurisdicție este atributul exclusiv al forului legislativ, iar nu a unei alte autorități, indiferent de locul și poziția ei în cadrul mecanismelor statale.

CLAUDIA ROȘU, FLORINA POPA, CĂTĂLIN LUNGĂNAȘU: Considerații pe marginea Deciziei nr. 14/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, referitoare la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 472 și art. 491 din Codul de procedură civilă

Rezumat: Studiul analizează modul în care Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționare recursului în interesul legii s-a pronunțat asupra interpretării și aplicării unitare a prevederilor art. 472, art. 473 și art. 491 C. proc. civ., în sensul în care obiectul apelului sau recursului incident, respectiv provocat, poate privi o parte din hotărârea primei instanțe sau a instanței de apel care nu a fost atacată cu apel sau recurs principal. În opinia instanței supreme s-a considerat că dispozițiile art. 491 alin. (1), art. 472 alin. (2) și art. 473 C. proc. civ. nu condiționează formularea apelului/recursului incident sau provocat de invocarea unor motive de apel/recurs care să vizeze doar dispozițiile hotărârii atacate ce au fost criticate prin apelul/recursul principal, apreciindu-se că motivele apelului/recursului incident sau provocat pot tinde la casarea hotărârii atacate sub orice aspect care prezintă interes pentru intimatul ce declară apel/recurs incident sau provocat. Argumentul principal pentru adoptarea acestei interpretări îl reprezintă premisa reglementării apelului/recursului incident.

Soluția instanței supremei va fi aplicată până la data modificării, abrogării sau constatării neconstituționalității dispozițiilor legale care au făcut obiectul interpretării. Autorii prezintă în acest studiu un punct de vedere argumentat științific cu privire la problema de drept asupra căreia s-a pronunțat instanța supremă.

MARIUS BĂLAN: Valențe constituționale ale demnității umane

Rezumat: Considerat indiscutabil ca o cheie de boltă în oricare arhitectură constituțională bazată pe respect față de drepturile și libertățile fundamentale, conceptul de demnitate umană prezintă anumite dificultăți în ceea ce privește consecințele juridice efective ale consacrării sale în dreptul pozitiv. El poate rămâne simplu obiect de cult al unei adorații pur retorice în discursul constituțional sau poate fi depreciat, prin instrumentalizare, în vederea unor obiective banale sau de mică importanță. În plus, nu trebuie subestimat nici rolul pe care demnitatea umană îl joacă în sistemul intelectual al actualei religii civile seculare. Acest articol evidențiază pe scurt aceste probleme, cu ilustrări din practica unor instanțe constituționale (Curtea Constituțională Federală a Germaniei și Curtea Constituțională a României) și din dezbaterile din literatura de specialitate.

ADRIAN-CONSTANTIN TATAR, ROXANA TUDORIȚA BABAN: Din nou despre decizii neconstituționale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție – chestiuni problematice ale Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 13/2017, pronunțată în recurs în interesul legii, referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală

Rezumat: The authors criticize the decision of the High Court of Cassation and Justice No. 13/2017 pronounced on appeal in the interest of the law, which had as its object the interpretation and application of the provisions art. No. 469, paragraph 3 of the criminal procedure code which is called the Judgment of the request for reopening the criminal process. The Constitutional Court decided that the decision of the High Court of Cassation and Justice No. 13/2017 violates the right to a fair trial and the right to defense of the person.

DREPT COMPARAT

RUXANDRA VIȘOIU: Considerații de drept comparat privind regimul juridic al mărcilor – S.U.A. versus România

Rezumat: Chiar dacă în activitatea noastră de zi cu zi lucrăm în principal în dreptul român (sau, cel mult, drept european), suntem susținători fermi ai nevoii de a ne lărgi orizonturile și a înțelege sistemele legale străine pentru a ne îmbogăți cunoștințele, dar și pentru a crește ca profesioniști în drept; în special, când ne referim la țări precum SUA, o putere economică importantă, cu un sistem de drept solid, din care putem noi înșine să ne tragem inspirația.

Acest tip de „inspirație juridică” ne ajută mult să înțelegem alte sisteme de drept și să colaborăm în cazuri precum punerea în executare a hotărârilor legale străine, aplicarea legii străine în dosare locale, ajutarea societăților să își dezvolte afacerile și în alte părți decât țara de origine – inclusiv România. În plus, dreptul român a fost îmbunătățit în mod substanțial de-a lungul timpului având ca sursă de inspirație prevederilor legale din alte țări.

Dreptul mărcilor – nevoia de a explora și compara sistemele de drept român și american a rezultat în primul rând, din nevoie practică, dar și din dorința de cunoaștere. Deși la o primă vedere pare foarte diferit, sistemul mărcilor din SUA este foarte asemănător cu cel român. Există aspectele care ar putea fi îmbunătățite, dacă am găsi o modalitate de includere a acestora în propriul nostru sistem de drept. Între reglementarea mărcilor în sistemul de drept românesc și cel american există unele asemănări, dar și deosebiri și am încercat evidențierea și a unora și a altora dintre acestea.

Primo Angeli, expert în branduri, menționa: „O marcă importantă este adecvată, dinamică, distinctivă, memorabilă și unică.” Astfel fiind, indiferent dacă o numim marcă sau trademark, nu suntem atât de diferiți pe cât am crede.

PRACTICĂ JUDECĂTOREASCĂ REZUMATĂ ȘI COMENTATĂ

Rezilierea contractului urmată de păstrarea prestațiilor executate până la momentul rezilierii. Neîndeplinirea condițiilor pentru a interveni îmbogățirea fără justă cauză, cu notă de Viorel Terzea (fără rezumat)

Hărțuirea. Relația cu ultrajul judiciar. Limitele judecății. Scopul comiterii faptei, cu notă de Adrian Șandru, Dorel Her