Cuprinsul și rezumatele articolelor apărute în Revista DREPTUL nr. 1/2019

„DREPTUL” nr. 1/2019

CUPRINS

STUDII-DISCUȚII-COMENTARII

MONNA-LISA BELU MAGDO: Convenția arbitrală

Rezumat: Arbitrajul este o jurisdicție alternativă cu caracter privat la jurisdicția statală, de soluționare a litigiilor civile. Caracterul privat al acestei jurisdicții este marcat de rolul decisiv al autonomiei de voință a părților în organizarea și desfășurarea arbitrajului, în constituirea tribunalului arbitral, în care arbitrii nominalizați de părți nu sunt desemnați de către o autoritate sau instituție publică. Izvorul contractual al arbitrajului se îmbină cu natura sa jurisdicțională conferită prin hotărârea pronunțată, care se bucură de autoritatea lucrului judecat și se execută întocmai oricărei hotărâri pronunțată de o instanță statală. În consecință, arbitrajul are o natură duală, contractuală, prin izvorul său și jurisdicțională, prin hotărârea pronunțată.

În prezentul studiu au fost urmărite mai multe obiective cu privire la subiectul abordat, anume, stabilirea naturii juridice a jurisdicției arbitrale, felurile convenției arbitrale și rolul acesteia, elementele de convergență dintre clauza compromisorie și compromis, cerințele de formă ale convenției arbitrale, limitele acesteia și consecințele și excepțiile de la aceste limite în plan procesual, condițiile de valabilitate ale convenției arbitrale, efectele și eficacitatea acesteia, cauzele de încetare a convenției arbitrale.

Cercetarea întreprinsă în prezentul studiu a urmărit precizarea obiectivelor menționate și implicațiile teoretice și practice cu privire la convenția arbitrală.

Convenția arbitrală care condiționează investirea tribunalului arbitral , exclude soluționarea litigiului din competența jurisdicției statale. Convenția arbitrală încheiată sub forma clauzei compromisorii, înscrisă în contractul principal sau într-o convenție separată, dar care face trimitere la contractul la care se referă, are in vedere litigii eventuale, în timp ce compromisul are în vedere litigii actuale declanșate și tocmai de aceea acesta intervine ulterior încheierii contractului și este mult mai detaliat decât clauza compromisorie. Clauza compromisorie premerge compromisului și poate fi completată cu un compromis. Între cele două forme ale convenției arbitrale există elemente de convergență, dar și de distincție, însă raportat la obligația contractuală la care se referă convenția arbitrală, ambele sunt autonome față de obligația principală.

Existența convenției arbitrale, care prioritizează jurisdicția arbitrală, nu exclude, pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în organizarea și desfășurarea procedurii arbitrale, potrivit prevederilor art. 547 C. pr. civ. intervenția instanței statale în anumite situații, precum cele prevăzute de art. 561, 563, 585, 594 C. pr. civ. etc. Convenția arbitrală trebuie să aibă un caracter clar și neechivoc, fără ca existența caracterului alternativ al clauzei compromisorii să afecteze valabilitatea acesteia, dacă ea semnifică posibilitatea oricăreia dintre părți de a opta între jurisdicția arbitrală și aceea statală.

Existența și valabilitatea acordului arbitral invocat de pârât în cazul în care reclamantul sesizează instanța judecătorească, va conduce la declinarea competenței în favoarea arbitrajului sau la respingerea cererii, ca nefiind de competența jurisdicției statale, în cazul în care acordul arbitral se referă la arbitrajul ad-hoc.

Chiar în condițiile existenței convenției arbitrale instanța sesizată v-a retine spre soluționare litigiul, daca pârâtul nu o invocă, făcându-și apărările de fond, daca convenția arbitrală este lovită de nulitate sau este inoperantă ori dacă tribunalul nu se poate constitui din cauze vădit imputabile pârâtului în arbitraj.

Art. 550 alin. (3) C. pr. civ. instituie principiul de interpretare extinsă a clauzei compromisorii tuturor neînțelegerilor care derivă din contractul sau din raportul juridic la care ea se referă. Această prezumție de arbitralitate, prin extindere, înlătură dificultățile de interpretare a clauzelor obscure sau îndoielnice, găsindu-și adesea eficiența de aplicabilitate în cazul contractelor succesive, care reprezintă o prelungire a contractului în care a fost inserată clauza compromisorie.

Forma scrisă a convenției arbitrale reprezintă o condiție de valabilitate a acesteia. Art. 548 alin. (1) C. pr. civ. instituie un sistem simplificat și flexibil de îndeplinire a cerinței de formă a convenției arbitrale, precum schimbul de corespondență, schimb de acte procedurale, cu condiția de a rezulta din conținutul acestora obiectul litigiului și voința neechivocă a părților de a recurge la arbitraj. Această cerință se consideră îndeplinită și în situația în care o atare convenție scrisă intervine în fața tribunalului arbitral.

Art. 581 C. pr. civ. instituie limitele convenției arbitrale, condiționând participarea terților la procedura arbitrală, în temeiul art. 61-77 C. pr. civ., de acordul acestora din urmă și al tuturor părților. Face excepție de la îndeplinirea acestor condiții, intervenția accesorie. În ipoteza prevăzută de art. 581 C. pr. civ., convenția arbitrală capătă un caracter multipartit . În absența acordului terților și a părților litigante, competența de soluționare a cererii, privind participarea terților, revine instanței de drept comun, deoarece terțul sau terții nu au legitimare procesuală în fața tribunalului arbitral.

Excepțiile de la aceste limite în plan procedural intervin în materia cesiunii de creanță, a cererii reconvenționale, a solidarității active și în cazul solidarității pasive, prevăzută de art. 1446 C. civ.

Condițiile de valabilitate ale convenției arbitrale sunt legate de arbitralitatea litigiului, rațione personae și ratione materie, de caracterul tranzacționabil al litigiului, dar și de condițiile esențiale ale convenției arbitrale ca și contract.

Legat de capacitatea de exercițiu a persoanelor fizice, convenția arbitrală fiind un act de dispoziție, necesită, pentru încheierea acesteia, deplina capacitate de exercițiu, care nu este același lucru cu capacitatea de a sta în justiție.

Statul și autoritățile publice pot încheia convenții arbitrale numai dacă sunt autorizate prin lege sau prin convențiile internaționale la care România este parte.

Regiile autonome, companiile și societățile naționale pot încheia convenții arbitrale în măsura în care acestea pot fi calificate ca persoane juridice de drept public și numai dacă au în obiectul lor de activitate și o activitate economică, în afară de cazul în care legea sau actul lor de organizare prevede altfel.

Specificitatea condițiilor de valabilitate ale convenției arbitrale prezintă consecințe legate de eficacitate convenției arbitrale în planul atribuirii competenței de jurisdicție tribunalului arbitral.

Convenția arbitrală are un caracter contractual, iar momentele diferite de încheiere a celor două forme ale convenției, clauza compromisorie și compromisul, marchează caracterul fiecăruia dintre aceste contracte. Clauza compromisorie este un contract judiciar preponderent atributiv de jurisdicție, în timp ce compromisul este și el un contract judiciar atributiv de competență, dar cu caracter complex prin conținutul său .

Ceea ce trebuie subliniat este că ambele forme ale contractului judiciar se referă la regulile formale ale jurisdicției și nu la fondul litigiului, așa cum este contractul de tranzacție, care este și el un contract judiciar, dar care se referă la fondul litigiului.

MIRELA CARMEN DOBRILĂ: Despre rezoluțiunea contractului de întreținere (inter vivos trust). Caz special de revocare a contractului de întreținere

Rezumat: Studiul urmărește să analizeze particularitățile cazurilor de rezoluține a contractului de întreținere, contract care are o reglementare proprie, expresă, în noul Cod civil (noul C. civ.), cu titlu de noutate. Unele dintre aceste cazuri de rezoluțiune sunt indicate expres în art. 2263 din Noul Cod civil, iar pentru alte cazuri se face trimitere la aplicarea dispozițiilor exprese specifice contractului de rentă viageră. Ca noutate, noul Cod civil (art. 2255) prevede încheierea contractului de întreținere în formă autentică, sub sancțiunea nulității absolute, modificare cu implicații asupra rezoluțiunii contractelor deoarece condițiile de executare vor fi mai clare.

Studiul analizează cazurile de rezoluțiune, care sunt aspectele specifice și efectele rezoluțiunii contractului de întreținere. Analiza cazurilor de rezoluțiune a contractului de întreținere se face prin identificarea unor legături și delimitări față de contractul de rentă viageră. În articol se analizează dacă rezoluțiunea reprezintă o cauză de încetare a contractului sau o sancțiune pentru neexecutarea fără justificare a contractului, ultima soluție fiind cea indicată.

Prin trimiterea la dispozițiile privind rezoluțiunea contractului de rentă viageră, care devin aplicabile contractului de întreținere [adică art. 2256 noul C. civ. face trimitere la art. 2251 alin. (1) noul C. civ. aplicabil în materia contractului de rentă viageră, referitor la rezoluțiunea contractului de rentă viageră la cererea credirentierului], se reține că un prim caz în care se poate cere rezoluțiunea contractului de întreținere se referă la ipoteza în care creditorul întreținerii constituite cu titlu oneros poate cere rezoluțiunea contractului dacă debitorul întreținerii nu depunde garanția promisă în vederea executării obligației sale ori o diminuează. Se limitează dreptul de a cere rezoluțiunea în acest caz doar pentru creditorul întreținerii.

Conform art. 2263 alin. (2) noul C. civ., un alt caz în care se poate cere rezoluțiunea este atunci când comportamentul celeilalte părți face imposibilă executarea contractului în condiții conforme bunelor moravuri. Conform art. 2263 alin. (3) noul C. civ., un alt caz în care se poate cere rezoluțiunea este atunci când se întemeiază pe neexecutarea fără justificare a obligației de întreținere. Atunci când se întemeiază pe una dintre cele două ipoteze, rezoluțiunea nu poate fi pronunțată decât de instanță și orice clauză contrară este considerată nescrisă. În aceste două cazuri de rezoluțiune, debitorul în culpă nu poate obține restituirea prestațiilor de întreținere deja executate. Justificarea este dată de caracterul aleatoriu al obligației de întreținere

Ca noutate, la contractul de întreținere este introdus în noul Cod civil un caz special de revocare. Articolul analizează situația și condițiile care trebuie îndeplinite pentru a putea fi invocat cazul special de revocare a contractului de întreținere: Contractul de întreținere este revocabil în folosul persoanelor cărora creditorul întreținerii le datorează alimente în temeiul legii dacă, prin efectul contractului, el s-a lipsit de mijloacele necesare îndeplinirii obligației de a asigura alimentele.

LACRIMA RODICA BOILĂ: Răspundere civilă delictuală. Prejudiciu cauzat prin încălcarea dreptului la propria imagine

Rezumat: Studiul este consacrat instituției răspunderii civile delictuale, respectiv problemei prejudiciilor reparabile, cu o privire specială asupra ipotezei speciale de răspundere constând în atingerea adusă dreptului la propria imagine, ca drept al personalității umane. Analiza are ca punct de plecare prezentarea unei soluții jurisprudențiale prin care instanța de judecată a acordat despăgubiri civile pentru prejudicile nepatrimoniale cauzate prin săvârșirea unei fapte ilicite constând în lansarea fără acordul reclamantului, pe un site de socializare de largă circulație – Facebook, a unui blog destinat unor dezbateri publice privind activitatea sa profesională, în care a folosit imaginea sa, fără a fi obținut în prealabil un acord.

Ca obiective ale cercetării noastre am stabilit condițiile prejudiciilor reparabile în cadrul răspunderii delictuale, urmată de o analiză a ipotezei speciale de răspundere prin atingerea adusă dreptului la propria imagine, ca drept al personalității. În realizarea studiului, prin rezultatele obținute, am constatat că acest mod de abordare a temei prin prezentarea unui studiu de caz urmat de o analiză doctrinară poate fi un instrument util pentru teoreticieni, dar și practicieni ai dreptului, în realizarea actualității și complexității problematicii, din perspectiva discursului juridic, dar și didactic a aspectelor controversate.

Prin demersul nostru teoretic și practic am urmărit să demonstrăm faptul că reglementarea dreptului la imagine, ca drept subiectiv autonom inclus în sfera drepturilor personalității umane reprezintă un aspect novator, progresist al actualului Cod civil, care se înscrie în tendința modernă a dreptului civil de protecție a ființei umane, cu toate trăsăturile sale bio-psiho-fiziologice, considerate a fi valori indisolubil legate de existența sa fizică, psihică și morală.

IOAN-DOREL ROMOȘAN: Acțiunile de carte funciară. Corelația cu acțiunea în executarea unui antecontract de vânzare-cumpărare

Rezumat: Studiul analizează acțiunile de carte funciară reglementate de Decretul-lege nr. 115/1938, de Legea nr. 7/1996 și de noul Cod civil, condițiile de admisibilitate a acestor acțiuni, trăsăturile și efectele lor, fiind prezentate și diferențele de regimuri juridice.

Astfel, sistemul de publicitate prin cărțile funciare are în conținutul său, pe lângă specificitatea sa, care-i conferă superioritate în raport cu fostul sistem al publicității prin registrele de transcripțiuni-inscripțiuni și acțiuni civile reglementate în scopul de a se da satisfacție acestei superiorități și care sunt menite să faciliteze circuitul juridic civil în cadrul respectivului sistem.

De asemenea, studiul analizează corelarea acestor acțiuni cu acțiunea civilă în executarea unui antecontract de vânzare-cumpărare, identificând specificul corelației în diferite perioade istorice.

Specificitatea acțiunilor de carte funciară este prezentată și din perspectiva aplicării dreptului civil în timp, evocând incidența unei legi temporare în acest domeniu.

Prevederile art. 77 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a noului Cod civil se referă expres la principiul tempus regit actum, iar înscrierile în cartea funciară efectuate în urma unor acte ori fapte juridice încheiate sau, după caz săvârșite sau, produse anterior intrării în vigoare a Cod civil, vor produce efectele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii acestor acte ori, după caz, la data săvârșiri ori producerii acestor fapte, chiar dacă înscrierile sunt efectuate după data intrării în vigoare a Codului civil.

Totodată, prevederile art. 56 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 dispun că, dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se vor aplica numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective și se va face în conformitate cu dispozițiile legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Conform art. 56 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat, în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate față de terți.

Cu privire la prevederile Decretului-lege nr. 115/1938 în materie de acțiuni de carte funciară prin Decizia nr. 21/12.12.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată într-un recurs în interesul legii, s-a decis că „acțiunile de carte funciară (în prestație tabulară și rectificare de carte funciară) având ca obiect înscrierea în cartea funciară a unor drepturi reale imobiliare prevăzute în acte juridice valabil încheiate, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, sunt guvernate de dispozițiile legii vechi, respectiv Decretul-lege nr. 115/1938”.

VERGINIA VEDINAȘ, GINA LIVIOARA GOGA: Observații critice pe marginea Legii nr. 212/2018 pentru modificarea și completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 și a altor acte normative

Rezumat: În acest studiu, autorii exprimă o opinie critică referitoare la conținutul Legii nr. 212/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și a altor acte normative. Modificarea Legii nr. 554/2004 a fost determinată de supraaglomerarea instanțelor de contencios administrativ cu astfel de litigii și, de aici, de nevoia de regândire a prevederilor legii-cadru în materie, mai ales în ceea ce privește competența și unele aspecte procedurale. Din analiza întreprinsă a rezultat însă că între obiectivele asumate de autorul Legii nr. 212/2018 și rezultatul final, respectiv conținutul propriu-zis al acestei noi reglementări, nu este o compatibilitate și o armonie. Multe din dispozițiile noii legi sunt chestiuni de redactare sau de tehnică legislativă, ceea ce nu afectează conținutul actului normativ și nu răspunde pretinsei nevoi de raționalizare a soluționării acestor litigii. În al doilea rând, studiul scoate în evidență lipsa de fundament a unora din soluțiile promovate de Legea nr. 212/2018 și are în vedere, cu precădere, modul în care vor fi soluționate în viitor litigiile care privesc contractele administrative. Astfel, potrivit Legii nr. 212/2018, litigiile care privesc executarea acestor contracte vor fi soluționate de instanțele de drept comun, iar restul litigiilor, care privesc încheierea, modificarea și încetarea contractelor administrative vor fi soluționate de instanțele de contencios administrativ. Autoarele atrag atenția asupra faptului că această nouă reglementare va crea perturbări în practică, putând să apară situații litigioase care, în egală măsură, să vizeze atât o modificare a contractului, cât și o executare a lui. Cum se vor soluționa astfel de cazuri?

Concluzia studiului este că, fără a nega unele aspecte pozitive pe care autoarele le scot, cu obiectivitate, în evidență, noile reglementări introduse prin Legea nr. 212/2018 nu satisfac obiectivele asumate de legiuitor și, mai ales, nevoia unui cadru normativ coerent și corespunzător exigențelor pe care le presupune această importantă instituție a statului de drept care este contenciosul administrativ.

CONSTANTIN SIMA: Reflecții pe marginea noțiunii de tipicitate

Rezumat: Lucrarea își propune să aducă unele lămuriri în ceea ce privește tipicitatea ca trăsătură esențială a infracțiunii, așa cum reiese aceasta din art. 15 din Codul penal.

De altfel, lucrarea începe prin a observa că tipicitatea sau prevederea faptei în legea penală a fost prima dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii identificate de reprezentanții Școlii clasice.

Totodată constată că dacă, inițial, tipicitatea cuprindea numai cerințele de ordin obiectiv ale infracțiunii, în prezent se admite că are un conținut mai larg, incluzând atât elemente obiective și subiective cât și elemente de antijuridicitate. Prin studiul său, autorul aduce unele lămuriri doctrinare cu privire la noțiunea de tipicitate.

DAN LUPAȘCU, MIHAI MAREȘ: Excepția de neconstituționalitate: palid instrument de asigurare a ordinii constituționale? I. Aspecte introductive. Partajarea atribuțiilor în domeniul controlului de constituționalitate a posteriori. Actul de sesizare a Curții Constituționale

Rezumat: The present study addresses a topic surrounded by increasing heated debate in the Romanian legal jurisprudence, namely the legal regime of the exception of unconstitutionality and the impact of such legal instrument on ensuring the constitutional order. The first part of the study explores the citizens’ access to constitutional justice, as designed both in the American model and in the European model. Further, the solution adopted in the Romanian constitutional system, as part of the European model of constitutional justice, is outlined. The analysis subsequently deepens the configuration of the ‘a posteriori’ constitutional review in terms of setting forth the distribution of attributions with respect to this type of review as well as the nature, content, effects, and legal regime of referrals to the Constitutional Court of Romania dealing with exceptions of unconstitutionality.

MIHAI-COSTIN TOADER: Incompatibilitatea unor proceduri. Confirmarea renunțării la urmărire penală și confiscarea specială

Rezumat: Prezentul studiu își propune să dezbată chestiunea momentului în care procurorul ar trebui să sesizeze judecătorul de cameră preliminară în vederea dispunerii măsurii de siguranță a confiscării speciale, procedură prevăzută de dispozițiile art. 5491 Cod de procedură penală, prin raportare la momentul adoptării soluției procesuale de renunțare la urmărire penală, conform art. 318 Cod de procedură penală. Ca urmare a unei practici judiciare neunitare, autorul elaborează câteva teze pentru a decripta sediul materiei, subliniază lipsa de uniformizare a soluțiilor judiciare și oferă un mod de dezlegare al problemei juridice litigioase, care este perfectibil.

ANCA ILEANA DUȘCĂ: Poluarea olfactivă sau miasmele pe căile aerului

Rezumat: Studiul are ca subiect poluarea olfactivă, și urmărește să sublinieze, mai întâi că acest tip de poluare este departe de a fi o simplă jenă pe care oamenii mai sensibili o resimt acut, deoarece mirosurile neplăcute, miasmele sunt dovada unor substanțe chimice cu efecte nefaste asupra organismului uman. Apoi, în articol se arată că deși numărul plângerilor publicului este în continuă creștere, reglementările – naționale, străine, europene – au încă un caracter timid și anemic.

Din cercetările realizate rezultă, în primul rând că poluarea olfactivă ține de tema mai largă a poluării aerului, care în calitatea lui de element esențial vieții (deci și nouă oamenilor!) trebuie să îndeplinească o serie de condiții exprimate prin: temperatură, umiditate, puritate, compoziție chimică. Aceste condiții trebuie să se situeze în limitele de toleranță ale organismului uman și de existență a faunei și florei; din cauza fenomenelor naturale, dar și a activităților umane, în societatea modernă, aerul a suferit modificări majore concretizate fie în schimbarea concentrației unor compuși naturali, fie în pătrunderea unor elemente străine acestui mediu, substanțe radioactive, substanțe chimice rezultate din activități omenești, aerul devenind astfel „groapa de gunoi” pentru toate gazele sau deșeurile gazoase pe care le produc viețuitoarele. Prin urmare, vorbim de un aer poluat, nu doar când se manifestă prezența unor substanțe străine de compoziția naturală a aerului, dar și când cantitatea acestora îl face impropriu îndeplinirii rolurilor sale. Pornind de aici, pentru specialiștii diferitelor domenii, noțiunea de „aer poluat” va avea sensuri diferite; astfel, pentru medic, aerul este poluat când concentrația substanțelor străine atinge niveluri nocive pentru organismul uman, în timp ce pentru tehnologul industrial, preocupat de coroziune, când poluanții ating concentrații care alterează structura și funcționarea instalațiilor. Diversitatea și numărul poluanților care pot contamina atmosfera fac practic imposibil un inventar complet al acestora; totuși trei mari activități ale omului (industria, mijloacele de transport, încălzitul casnic) se află la originea a două tipuri de poluare: poluarea acidă, rezultat al utilizării combustibililor fosili (gaz, cărbune), sesizabilă mai ales în anotimpul rece și poluarea oxidantă, generată de gazul de eșapament și unele activități industriale, manifestă mai ales în perioadele cu soare. Astăzi, poluarea este prezentă pretutindeni, în orașele suprapopulate, de-a lungul șoselelor, unde circulația este intensă, în zonele industriale.

În al doilea rând, poluarea olfactivă este legată de miros, care este analizat diferit de către chimie – care-l vede ca fiind un ansamblu de molecule cu proprietăți specifice care, inhalate de către om, generează o reacție specifică – sau de fiziologie – conform căreia, mirosul este un stimul indus de molecule și anumite mecanisme la nivelul organelor implicate în simțul olfactiv. Vinovate că duc la acutizarea poluării olfactive sunt fermele de animale, abatoarele, tăbăcăriile, rafinăriile, vopsitoriile, depozitele de deșeuri municipale, stațiile de epurare a apei uzate etc., toate acestea sunt surse de emanații rău mirositoare, și toate sunt rezultat al unui mix de cauze – industrializarea, urbanizarea, explozia demografică. Substanțele emise de sursele de emanații rău mirositoare – gaze de origine organică, anorganică și particule – sunt un factor deloc de neglijat în gestionarea stării de bine a unei persoane; astfel, ele ne pot influența sănătatea, prin efecte secundare precum greața, insomnia, disconfortul, dar și dispoziția, afectându-ne chiar și la nivel emoțional. În plus, mirosurile foarte puternice pot duce la iritarea nasului, a ochilor și a gâtului și pot înrăutăți starea persoanelor cu astm și probleme respiratorii.

Referitor la reglementările în materie fie că sunt naționale, străine ori europene, din cercetările realizate rezultă că acestea sunt puține, sumare, și apărute în domenii mai largi decât poluarea olfactivă (cum este cazul Directivei 2010/75/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 noiembrie 2010 privind emisiile industriale – prevenirea și controlul integrat al poluării). Această stare de fapt are mai multe cauze care derivă și din caracteristicile substanțelor, astfel: substanțe care au structuri chimice diferite pot avea mirosuri similare; natura și „tăria” mirosului se pot schimba odată cu diluția substanței în aerul atmosferic; mirosurile mai slabe nu sunt percepute în prezența celor puternice; mirosurile cu aceeași „tărie” se amestecă și pot produce combinații în care unul sau mai multe dintre ele nu pot fi recunoscute; expunerea unui individ la o intensitate constantă a unui miros duce la diminuarea sensibilității olfactive și pierderea senzației neplăcute până în momentul în care mirosul variază în intensitate; obișnuința cu un anumit miros nu va afecta percepția unui miros similar, însă va prejudicia identificarea unor arome apropiate; două sau mai multe substanțe cu mirosuri diferite își pot anula reciproc efectul; mirosurile se deplasează pe direcția vântului, odată cu substanțele care le produc; volatilitatea substanțelor gazoase crește cu mărirea temperaturii, de aceea mirosurile sunt simțite mai rapid și mai puternic la temperaturi ridicate; din cauza conformației genetice, unii oameni nu pot percepe anumite mirosuri, precum cianura – aroma de migdală. Incriminată pentru caracterul dificil al măsurării prin diferite metode fizico-chimice a poluării olfactive este nu doar apariția poluării, chiar și la concentrații foarte mici de substanțe, și în general în cazul interacțiunii cu diferite substanțe, ci și realitatea că efectele poluante ale emisiilor de miros depind foarte mult de sensibilitatea și atitudinea subiectivă a celor implicați

În cât privește situația României, aceasta pare năpădită de gunoaie, de gropi de gunoi, adevărate focare de infecții și surse de poluare olfactivă; și cazurile din jurisprudența internă – sunt, în marea lor majoritate, tot în legătură cu gropile de gunoi. Reglementări referitoare la calitatea aerului sunt cuprinse, cu deosebire, în Legea nr. 104/2011 privind calitatea aerului înconjurător care stabilește limite maxime admise pentru principalii poluanți din aerul ambiental: dioxid de sulf, dioxid de azot, monoxid de carbon, pulberi PM10 etc.; și STAS 12574-87 – Aer din zonele protejate, care reglementează principalii poluanți chimici generatori de miros: amoniac, hidrogen sulfurat, aldehide, mercaptani etc. Reglementări cu puține referiri la afectarea prin mirosuri a mediului găsim în Ordinul nr. 119/2014 pentru aprobarea normelor de igienă și sănătate publică privind mediul de viață al populației – care stabilește distanțele minime de protecție sanitară între teritoriile protejate și o serie de unități care produc disconfort și riscuri asupra sănătății populației; și Legea nr. 278 din 2013 privind emisiile industriale care are ca scop prevenirea și controlul integrat al poluării rezultate din activitățile industriale, stabilind condițiile pentru prevenirea sau, în cazul în care nu este posibil, pentru reducerea emisiilor în aer, apă și sol, precum și pentru prevenirea generării deșeurilor, astfel încât să se atingă un nivel ridicat de protecție a mediului, considerat în întregul său.

Față de constatarea faptului că nu există o reglementare care să aibă în vedere strict poluarea olfactivă, am considerat că de lege ferenda, trebuie adoptată o lege care să aibă ca obiect monitorizarea și măsurarea mirosurilor neplăcute. După cum știm, în țara noastră există laboratoare acreditate pentru măsurarea calității aerului, dar nu există laboratoare acreditate pentru măsurarea mirosurilor industriale, ori calitatea aerului rezultă și din lipsa miasmelor. În plus, o astfel de reglementare ar da instituțiilor cu atribuții în domeniu (ex. Garda Națională de Mediu) posibilitatea de a aplica măsuri eficiente de rezolvare a aspectelor de disconfort olfactiv sesizate continuu de numeroși cetățeni din România.

La implicațiile teoretice și practice ale studiului, precizăm că acesta se adaugă puținelor studii în materie, și apoi, că poate va contribui la apariția unei viitoare și atât de necesare legi care să reglementeze poluarea olfactivă.

MÓNICA LILIANA IBAGÓN IBAGÓN: Fundamentals of project finance applied to private public partnerships in Colombia

Rezumat: PPP-urile (Parteneriatele Publice Private), structurate conform Standardelor de Finanțare a Proiectului, formează un sistem determinat de un complex normativ organizat de subsisteme și de elemente interacționare și interdependente, condiționate de un proces de control și comunicare. Această natură sistematică are un efect asupra configurației juridice a conținutului contractului PPP. S-a demonstrat că finanțarea depinde, pe de o parte, de bugetele care o condiționează și, pe de altă parte, acționează ca un factor determinant al altor elemente ale sistemului; astfel încât să existe o relație strânsă între finanțarea proiectului și provocarea managementului contractual. Corespondența dintre componentele sistemului de finanțare a proiectelor este condiționată reciproc și este determinată de comunicarea dintre părțile sale.

Alegerea acestei teme are la bază următoarea ipoteză: viitorul finanțării contractelor publice este legătura acestora cu capitalul privat. Paradigma unei astfel de legături este reprezentată de contractele PPP structurate pentru a finanța proiecte de infrastructură în Columbia. PPP-urile au fost structurate în mod special pentru furnizarea infrastructurii publice de transport rutier. Acest aspect justifică limitarea tematică. Conform ultimului raport al parteneriatelor public-privat (RUAPP), din totalul proiectelor PPP în derulare, 60% provin din sectorul transporturilor, conduse de Agenția Națională pentru Infrastructură (ANI) și de districtul Bogotá. În vederea structurării acestor PPP-uri au fost încorporate principiile stabilite în Legea nr. 1508 din 2012 privind PPP-urile și au fost aplicate Fundamentele Finanțării Proiectelor.

Articolul este structurat în două părți, prima are în vedere managementul contractual și posibilitatea obținerii unor cofinanțări din mediul privat pentru contractele PPP și cea de-a doua parte analizează conform legislației în vigoare în Columbia care sunt sursele obținerii finanțării.

Studiul descrie structura de finanțare a proiectelor PPP în Columbia. Acesta reprezintă un răspuns la întrebarea cum să se creeze structuri de finanțare care să permită entităților publice să aibă acces la resursele economice de pe piața financiară privată pentru a investi în infrastructura publică. Tratarea sistematică a finanțării contractelor PPP reprezintă elementul de noutate prin raportare la lucrările publice și concesiuni ca tehnici clasice de finanțare a infrastructurii.

PRACTICĂ JUDECĂTOREASCĂ

1. Reflecții critice cu privire la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 52/2018 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 din Codul de procedură civilă, cu comentariu de Adrian-Constantin Tătar, Roxana Tudorița Baban (fără rezumat).

2. Inadmisibilitate. Recurs în cazul cererilor evaluabile în bani. Despre incidența Deciziei Curții Constituționale a României nr. 369 din 30 mai 2017, cu comentariu de Nora Daghie (fără rezumat).

3. Posibilitatea schimbării locului de executare a arestului la domiciliu, cu notă de Remus Ionescu (fără rezumat).