Cuprinsul și rezumatele articolelor apărute în Revista DREPTUL nr. 7/2020

EDITORIAL

OVIDIU PREDESCU: Unele observații referitoare la importanța edificării unui sistem coerent de protecție a drepturilor omului în Europa (fără rezumat)

STUDII-DISCUȚII-COMENTARII

FLORIN LUDUȘAN, RALUCA HAȚEGAN-ROSZNYAI: Considerații pe marginea contractului de vânzare-cumpărare. Capacitatea de a contracta

Rezumat: Contractul de vânzare-cumpărare constituie fără îndoială, în secolul XXI și în peisajul dreptului românesc, cel mai frecvent contract utilizat în practică, având un rol esențial și determinant în organizarea și desfășurarea vieții sociale și economice. Complexitatea, variațiunile și particularitățile acestui contract, începând de la încheierea sa și până la epuizarea tuturor efectelor sale, contribuie la conturarea importanței covârșitoare a vânzării, a „contractului-tip” ce reprezintă cel mai uzitat instrument juridic de transfer al bunurilor.

În acest context, eficacitatea, utilitatea și aplicabilitatea practică a unui contract de vânzare-cumpărare depinde în mod esențial de elementele structurale, „anatomice” ale acestuia, și anume de condițiile esențiale, intrinseci și extrinseci de validitate ce determină nemijlocit efectele vânzării. În funcție de aceste elemente structurale se cercetează și apreciază validitatea oricărui contract, fără de care efectele sale juridice nu se pot produce iar dacă se produc, vor fi desființate cu toate consecințele pe care le antrenează.

Așa se face că formarea valabilă a contractului de vânzare presupune mai mult decât o simplă analiză a mecanismului de realizare a acordului de voință; ea presupune în mod obligatoriu examinarea în detaliu și a elementelor structurale ale contractului care sunt denumite în lege ca fiind „condițiile esențiale pentru validitatea contractului”. Orice litigiu ce ar putea surveni, având ca obiect un contract de vânzare-cumpărare, se va fundamenta prioritar pe analiza îndeplinirii legale a înseși condițiilor de validitate ale acestui contract, care vor determina neechivoc subzistența contractului, precum și întinderea și aplicabilitatea efectelor sale.

Legea a prevăzut în materia contractului de vânzare-cumpărare incapacități de a vinde, respectiv de a cumpăra, care însă trebuie interpretate restrictiv, scopul acestora fiind fie ocrotirea celor supuși acestor interdicții ori a unor terți sau a intereselor publice. Stabilirea scopului fiecărei incapacități prezintă importanță, întrucât în funcție de acesta, sancțiunea va fi cea a nulității relative (dacă incapacitatea a avut ca scop protecția incapabilului) sau a nulității absolute (dacă a fost protejat prin incapacitate un interes public).

MONNA-LISA BELU MAGDO: Buna-credință în negocierea, încheierea și executarea contractului

Rezumat: Studiul își propune analiza bunei și relei-credințe, aflate într-un raport de complementaritate, dar fiecare cu propria sa individualitate, în fazele negocierii, încheierii și executării contractului.

În analiza formelor de manifestare ale relei-credințe în etapa precontractuală făcută în lumina reglementării Codului civil, se tinde a se marca delimitarea dintre libertatea contractuală, dreptul întreruperii negocierilor, în cazul eșecului acestora și reaua-credință în întreruperea negocierilor.

De asemenea, studiul se preocupă de problematica complexă legată de obligația părților de informare, auto-informare, a dolului prin reticență, a violenței, decurgând din inegalitatea economică a părților și a conduitei lezionare și de repercusiunile, în planul caracterului liber și conștient al consimțământului, cu sancțiunile legale corespunzătoare. Problema reparării prejudiciului cauzat de  întreruperea cu rea-credință sau fără justificare a negocierilor este analizată în dimensiunea sa materială și morală, dar și sub aspectul prejudiciului cauzat prin pierderea unei șanse.

Din perspectiva executării cu bună-credință a contractului, potrivit intenției și scopului pe care părțile și l-au propus, este analizată și răspunderea contractuală decurgând din abdicarea de la principiu a debitorului de rea-credință și a creditorului ținut de obligația minimizării prejudiciului și exercitării dreptului său în limitele și potrivit scopului stabilit de lege. Funcțiile bunei-credințe sunt analizate în faza executării contractului, fiecare cu specificitatea sa și potrivit modului de operare. Studiul abordează buna-credință în dimensiunea sa morală, ca și cheie în care trebuie citite dispozițiunile contractuale, iar rezonabilitatea este privită în dimensiunea sa obiectivă cu care buna-credință se interferează, ceea ce presupune executarea obligațiilor contractuale potrivit așteptărilor legitime, ca etalon la care se raportează diligența debitorului. În context, buna-credință, ca modalitate de executare a contractului, ține de forța obligatorie a acestuia.

Legat de efectele relei-credințe în faza executării contractului, sancțiunile sunt examinate în variabilitatea formelor de manifestare, de la aneantizarea contractului și continuând cu plata daunelor- interese, ineficacitatea clauzelor contractuale sau calificarea ca nescrise a acestor clauze.

CORINA BODEA: Considerații în legătură cu formalismul actelor juridice. Aspecte din practica notarială română și franceză

Rezumat: Formalismul este adesea un subiect de discuție abordat prin raportare la forma actului juridic, mai exact la consimțâmăntul exteriorizat și consemnat într-un act solemn. Acest act se conturează frecvent sub forma unui act notarial, compus din două părți: exteriorizarea manifestării de voință a părților și constatările notarului public (consemnate în încheierea de autentificare).

Formalitățile presupun orice procedură legală care dă naștere unei anumite forme și care adaugă manifestării de voință siguranță, eficacitate și opozabilitate.

Procedura succesorală notarială se caracterizează prin trei etape procedurale și se finalizează printr-o încheiere a notarului public: prima parte a acestei încheieri consemnează persoanele participante la dezbaterea succesorală și declarațiile celor prezenți, iar partea a doua cuprinde constatările notarului public cu privire la declarațiile moștenitorilor din prima parte a încheierii. Această încheiere eliberată în cadrul procedurii succesorale are forța probantă a unui înscris autentic, pe baza căruia se emite certificatul de moștenitor.

În acest studiu ne propunem să realizăm o scurtă prezentare a formalismului procedural, a formalităților anterioare și ulterioare încheierii actului juridic civil.

Actul notarial este rezultatul unui concurs dintre manifestarea de voință a părții (sau a părților) și obligațiile notarului public care au un unic rezultat: întocmirea unui act juridic în conformitate cu normele legale și bunele moravuri.

Analiza este relevantă pentru a permite o privire comparativă între formalitățile necesare întocmirii unui act notarial și formalitățile procedurii succesorale notariale, care se finalizează prin certificatul de moștenitor, un act de natură juridică deosebită.

CRISTIAN ALEXANDRU MITROI: Natura juridică și domeniul de aplicare al uzucapiunii de „foarte scurtă durată” în reglementarea actuală a Legii nr. 7/1996

Rezumat: Uzucapiunea de foarte scurtă durată, poate fi considerată o uzucapiune simplificată, specifică, reglementată de dispozițiile Legii nr. 7/1996, cu modificările și completările ulterioare, care reprezintă un mod special de dobândire a dreptului de proprietate cu privire la imobile, în principiu, neînscrise în cartea funciară și pentru care nu există acte de proprietate, prin posesia notată în cartea funciară în mod neîntrerupt pe o perioadă de 3 ani. Uzucapiunea specifică analizată se aplică numai pentru dobândirea dreptului de proprietate, în cazul operațiunii de înregistrare sporadică, cu privire la imobile terenuri, cu sau fără construcții, care pot forma obiectul proprietății private, neînscrise în cartea funciară sau înscrise în cartea funciară deschisă în baza Decretului-lege nr. 115/1938, în condițiile legii.

MARIUS ANDREESCU, CLAUDIA ANDREESCU: Contribuie jurisprudența Curții Constituționale la construcția unor principii ale dreptului?

Rezumat: Pentru sistemul de drept român jurisprudența nu are calitatea de izvor formal al dreptului. Cu toate acestea, realitatea juridică, privită și din perspectivă istorică a demonstrat rolul esențial al practicii judiciare în interpretarea și aplicarea legii, la edificarea practicilor argumentative, la clarificarea voinței legiuitorului și descoperirea sensurilor mai puțin evidente ale normelor juridice și nu în ultimul rând, la unificarea gândirii și practicii juridice. De aceea jurisprudența, alături de doctrină este o componentă importantă a sistemului de drept român.

Pornind de la aceste considerente, în acest studiu ne propunem să evidențiem câteva aspecte ale rolului jurisprudenței constituționale în conturarea și, chiar, în dezvoltarea unor principii ale dreptului. Subliniem îndeosebi, contribuția acesteia la apariția și dezvoltarea controlului de constituționalitate al legilor precum și la edificarea unor principii ale dreptului. Analizăm cu precădere rolul practicii judiciare la construcția principiului proporționalității în dreptul constituțional, al principiul egalității și interferența dintre principiul proporționalității și principiul egalității. În acest sens, susținem rolul jurisprudenței nu numai la corecta interpretare și aplicare a normelor constituționale dar și la construcția acestora, la descoperirea sensurilor normative existente de cele mai multe ori doar implicit în expresia formală a normei de drept a principiilor constituționale mai sus amintite. Prin aceasta, jurisprudența în materie constituțională nu se rezumă doar la interpretarea după metode clasice a normelor Legii fundamentale ci are o contribuție importantă la clarificarea și construcția unor principii ale dreptului, la constituționalizarea întregului sistem legislativ și a practicii judiciare de la toate instanțele judecătorești.

ANDREI VIOREL IUGAN: Excluderea probelor. Studiu de drept comparat (II)

Rezumat: One of the most controversial institutions of Romanian criminal procedural law is the institution of exclusion of evidence. We considered it necessary to carry out this comparative law study so that law practitioners as well as any interested person could observe how this institution appeared and how it is applied in other countries and in the case law of the European Court of Human Rights.

CRISTINEL GHIGHECI, VLAD NEAGOE: Desființarea înscrisurilor în procesul penal – procedura specială în cazul soluțiilor de netrimitere în judecată

Rezumat: Articolul abordează problema desființării înscrisurilor rezultate din săvârșirea unei infracțiuni, vizând în principal procedura specială reglementată în art. 549¹ C.pr.pen. Natura juridică a instituției desființării de înscrisuri rezultate din săvârșirea unei infracțiuni este aceeași, indiferent că aceasta este dispusă de instanța de judecată, în temeiul art. 25 alin. 3 C.pr.pen., sau de judecătorul de cameră preliminară, în temeiul art. 549¹ C.pr.pen.

În literatura de specialitate majoritară a fost îmbrățișată opinia potrivit căreia în cadrul procedurii desființării de înscrisuri reglementată în art. 549¹ C.pr.pen. se poate desființa doar înscrisul privit ca instrumentum probationis, iar nu și operațiunea juridică atestată de înscrisul respectiv ca negotium juris. De asemenea, doctrina majoritară consideră că procedura desființării de înscrisuri se poate aplica doar în cazul săvârșirii unor infracțiuni de fals, nu și în cazul în care înscrisurile ar proveni din săvârșirea altor infracțiuni. Articolul de față încearcă să pună în discuție justețea acestor opinii doctrinare, aducând unele argumente în sensul că desființarea se referă și la operațiunea juridică (negotium) și poate privi și înscrisuri rezultate din săvârșirea altor infracțiuni, decât cele de fals.

Pentru susținerea acestor puncte de vedere au fost aduse argumente rezultate din modul în care a fost reglementată instituția desființării de înscrisuri în legislațiile românești anterioare și argumente rezultate din interpretarea textelor de lege în vigoare.

Problema prezintă importanță practică, deoarece sunt multe situații în care parchetul nu mai poate dispune trimiterea în judecată a autorului infracțiunii din care a provenit înscrisul ce se impune a fi desființat (din cauza decesului acestuia sau intervenirii prescripției răspunderii penale pentru această infracțiune), sesizând judecătorul de cameră preliminară cu cererea de desființare a înscrisului rezultat din această infracțiune. Or, de lămurirea aspectelor menționate anterior poate depinde soluția ce va fi adoptată de judecătorul de cameră preliminară.

PRACTICĂ JUDECĂTOREASCĂ REZUMATĂ ȘI COMENTATĂ

Despăgubiri pentru lipsa de folosință. Teren expropriat în fapt. Analiză privind răspunderea statului conform art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, cu comentariu de Victor Penteleev (fără rezumat)

Mențiune inexactă în hotărârea judecătorească cu privire la calea de atac. Respingere ca inadmisibilă a căii de atac, cu notă de Viorel Terzea (fără rezumat)

Nerespectarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă. Nemotivare. Necitare. Încălcare drept la apărare. Trimitere spre rejudecare, cu notă de Adrian Șandru, Dorel Herinean  (fără rezumat)