1. Posibilitatea de a ataca încheierea prin care instanța se declară competentă odată cu hotărârea pronunțată în cauză, potrivit art. 132 alin. (2) C.proc.civ., nu repune partea în termenul de invocare a necompetenței materiale a primei instanțe, ci are ca premisă invocarea unei astfel de excepții în termenul legal, excepție care să fi fost soluționată nefavorabil de către prima instanță. Prin urmare, nu se poate susține că neinvocarea excepției necompetenței materiale a primei instanțe în termenul de decădere prevăzut la art.130 alin. (2) C.pr.civ., ar da părții dreptul să susțină necompetența materială direct în apel, în raport cu dispozițiile art. 132 alin. (2) C.proc.civ.
2. Analiza riscului de confuzie trebuie făcută analizând semnul în ansamblu în contextul în care este folosit. Înregistrarea ca marcă a unui element verbal nu conferă dreptul de a interzice folosirea de către un terț a unui element identic sau similar, decât dacă există risc de confuzie, iar existența acestuia se apreciază prin analizarea semnelor în integralitatea lor, întrucât prin modul de folosire de către un terț a unui element verbal asemănător unuia aflat în componența unei mărci acel element poate, de exemplu, să nu fie remarcat de către consumator sau să i se acorde o importanță minoră, astfel încât publicul să nu creadă că produsele sau serviciile despre care este vorba, care poartă semnul în cauză, provin de la același producător sau de la un producător legat economic de titularul mărcii.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 497 din 8 martie 2016)