Prin decizia nr. 1005 din 15 martie 2017 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor împotriva sentinţei civile nr. 1934 din 30 iunie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi, rejudecând, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre Înalta Curte a reţinut că hotărârea judecătorească prin care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost obligată să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire în dosarul nr. x a rămas definitivă şi irevocabilă la data de 20 martie 2012, dată la care erau în vigoare dispoziţiile O.U.G. nr. 4/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012, conform cărora era suspendată, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire în condiţiile Titlului VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005.
De asemenea, Înalta Curte a constatat că, la data de 17 mai 2013, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278, Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, care, prin dispoziţiile art. 41 alin. (5), prevede că „Obligaţiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor executa potrivit art. 21”. Iar, art. 21 din Legea nr. 165/2013 reglementează procedura administrativă în vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură.
(I.C.C.J., SCAF, decizia nr. 115 din 19 ianuarie 2018)
