Potrivit dispoziţiilor art. 459 alin. (1) NCPC, căile extraordinare de atac nu pot fi exercitate atât timp cât este deschisă calea de atac a apelului.
Prin urmare, dacă hotărârea pronunţată în primă instanţă asupra fondului pricinii este susceptibilă de a fi atacată cu apel, ea nu poate fi atacată cu o cale extraordinară de atac, partea neavând alegerea între exercitarea unei căi de atac ordinare-apelul şi exercitarea unei căi de atac extraordinare-revizuirea. Astfel fiind, lipsa de diligență a revizuentului, care nu şi-a exercitat dreptul la apel împotriva laturii civile a hotărârii penale a primei instanțe, nu poate fi suplinită prin intermediul revizuirii, legiuitorul nelăsând părţii un drept de opţiune alternativă în acest sens.
CEDO a reţinut că revizuirea unei hotărâri judecătoreşti definitive poate interveni numai pentru o carenţă fundamentală, ce a devenit cunoscută ulterior finalizării procesului, întrucât dacă acesta a fost cunoscută în cursul procesului, atunci părţile au obligaţia să se prevaleze de căile ordinare de atac.
Se are în vedere principiul securităţii raporturilor juridice, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede, printre altele, că soluţia dată de către instanţe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată, deoarece securitatea raporturilor juridice presupune respectarea caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. În opinia Curţii, numai erorile de fapt ce nu devin vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securităţii raporturilor juridice, pe motiv ca ele nu au putut fi corectate prin intermediul căilor ordinare de atac.
(I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 549 din 17 martie 2022)