Invocarea excepţiei necompetenţei. Caracterul de ordine publică sau privată al normei de competenţă încălcate

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 7 februarie 2020 pe rolul Judecătoriei Piteşti, reclamantul A. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale S.A., B. S.C. C. S.R.L. şi Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri, secţia de Drumuri Naţionale Piteşti la plata sumei de 15.000 RON reprezentând despăgubiri civile (contravaloarea gardului distrus) şi să fie obligaţi pârâţii să consolideze terenul pe toată lungimea gardului, cu plata de daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 2007 din 7 octombrie 2021)

Declinarea reciprocă a competenţei de soluţionare a cauzei. Invocarea din oficiu a necompetenţei teritoriale

Prin cererea înregistrată la data de 25 mai 2020 pe rolul Judecătoriei Slobozia, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul la plata sumei de 35.000 RON, precum şi la plata dobânzii legale, reprezentând contravaloarea prejudiciului suferit, urmare a avarierii autoturismului proprietatea reclamantului.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 2506 din 18 noiembrie 2021)

Competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, a completelor specializate în litigii de muncă şi asigurări sociale

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub dosar nr. x/2019, la 11.02.2019, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H. şi I. au chemat în judecată pârâta S.C. J. S.A., solicitând ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate dreptul reclamanţilor de a beneficia de grupa I de muncă în procent de 100% pentru perioadele: A. – perioada 25.10.1985-13.09.1989 şi 04.10.1990-01.04.2001; B. – perioada 17.09.1990-20.09.1997; C. – perioadele 01.12.1986-01.05.1997, 16.08.1997-18.10.1997 şi 20.10.1997-01.04.2001; D. – perioada 13.11.1990-01.04.2001; E. – perioadele 22.02.1988-01.05.1997, 16.08.1997- 20.09.1997; F. – perioadele 20.09.1989-27.09.1989, 05.10.1990-01.05.1997; 16.08.1997-08.10.1997, 18.03.1998-01.04.2001; G. – perioada 01.11.1985-01.10.1997; H. – perioadele 18.05.1984-05.03.1985, 16.10.1986-01.04.2001; I. – perioadele 17.06.1983-03.06.1985, 01.11.1986-01.04.2001; precum şi obligarea pârâtei să elibereze reclamanţilor adeverinţe din care să reiasă perioadele în care şi-au desfăşurat activitatea în grupa I de muncă, în procent de 100% sau mai mic.

(I.C.C.J., s. a II-a civ., decizia nr. 657 din 17 martie 2020)

JURISPRUDENȚĂ PRELUCRATĂ Invocarea în apel a excepţiei necompetenţei materiale a primei instanţe. Tardivitate. Regimul juridic al excepţiei de necompetenţă de ordine publică

Cum tribunalul, respingând excepţia necompetenţei materiale procesuale invocată din oficiu, a apreciat că are competenţa de a soluţiona cauza, reclamantul, faţă de dispoziţiile imperative ale art. 130 alin. (2) Cod procedură civilă, nu mai putea invoca excepţia necompetenţei materiale sau teritoriale exclusive a primei instanţe, ca excepţie de ordine publică, în cursul soluţionării apelului.

(I.C.C.J., secția I civilă, decizia nr. 647 din 25 martie 2021)

JURISPRUDENȚĂ PRELUCRATĂ Excepția necompetenței funcționale. Regim juridic. Invocarea din oficiu de către instanța de control judiciar. Nelegalitate

Invocarea excepției de necompetență materială de soluționare a cauzei, respectiv a excepției necompetenței funcționale, ulterior momentului procesual reglementat de art. 130 alin. (2) și art. 131 alin. (1) Cod procedură civilă, nu mai este posibilă, în cauză, având loc o consolidare a competenței materiale procesuale și funcționale, în mod definitiv, în privința instanței pe rolul căreia a fost introdusă cererea. Aceasta întrucât normele legale care reglementează regimul invocării excepțiilor de necompetență nu introduc nicio distincție cu privire la necompetența funcțională, ci, dimpotrivă, dispozițiile art. 136 alin. 1 din Codul de procedură civilă statuează că dispozițiile prezentei secțiuni (art. 129 – 135) privitoare la excepția de necompetență se aplică, prin analogie, și în cazul secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 902 din 20 mai 2020)

JURISPRUDENȚĂ PRELUCRATĂ Competență teritorială alternativă. Răspundere civilă delictuală. Invocarea excepției de necompetență doar prin întâmpinare

Atâta timp cât excepţia nu a fost invocată în condiţiile stipulate de art. 130 C. proc. civ., soluţionarea cauzei rămâne dobândită instanţei pe rolul căreia se află înregistrată şi aceasta rămâne competentă teritorial a o soluţiona, nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competenţa teritorială a altei instanţe.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 802 din 26 martie 2020)

JURISPRUDENȚĂ PRELUCRATĂ Instanţă specializată. Criterii de stabilire a competenţei materiale

Acţiunea având ca obiect constatarea valabilităţii contractului de închiriere şi recunoaşterea dreptului de preemţiune la cumpărarea spaţiului închiriat, în baza art. 22 alin. (8) din Normele de aplicare a O.G. nr. 14/2007, nu se înscrie între categoriile de litigii enumerate cu titlu exemplificativ în cuprinsul art. 226 alin.(1) din Legea nr. 71/2011 ca intrând în competenţa completelor specializate, soluţionarea sa nepresupunând aplicarea unor reguli speciale care să atragă competenţa material procesuală a secţiilor/completelor specializate. Prin urmare, raportându-se la calitatea de profesionist a reclamantei, ca parte a contractului de închiriere încheiat în desfăşurarea activităţii sale economice, instanţa de apel, admiţând excepţia necompetenţei material-funcţionale a primei instanţe în soluţionarea cauzei, a pronunţat o soluţie cu încălcarea dispziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 36 din 15 ianuarie 2020)

JURISPRUDENȚĂ PRELUCRATĂ Competență teritorială alternativă. Invocare excepției de necompetență din oficiu, de către instanța de judecată

Nu are nicio relevanță în speță împrejurarea că instanța sesizată de reclamant cu cererea de chemare în judecată, nu era cea de la domiciliul pârâtului, deoarece atât timp cât pârâtul, singurul care putea invoca excepția de necompetență teritorială relativă nu a invocat-o, judecătoria a rămas competentă să judece litigiul, instanța neavând dreptul de a invoca, din oficiu, excepția de necompetență teritorială relativă, astfel cum greșit s-a procedat în cauză.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 1193 din 14 iulie 2017)

JURISPRUDENȚĂ PRELUCRATĂ Recurs. Invocarea necompetenței materiale a primei instanțe în cuprinsul motivelor de casare. Neîndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile noului Cod de procedură civilă

Din coroborarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 cu cele cuprinse în alin. (2) al art. 130 din Codul de procedură civilă, reiese că necompetenţa materială poate constitui motiv de casare numai dacă a fost invocată în condiţiile legii, adică de părţi sau de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt citate în faţa primei instanţe. Or, câtă vreme la judecata în fond, la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate, pârâtul nu a invocat excepţia de necompetenţă materială a instanţei de judecată raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, iar tribunalul a apreciat că este competent să soluţioneze acţiunea, eventuala necompetenţă a instanţei sesizate se acoperă definitiv, iar instanţa astfel învestită devine competentă să soluţioneze cauza tocmai ca efect implicit al dispoziţiilor care limitează în timp posibilitatea de a invoca excepţia de necompetenţă. În măsura în care pârâtul ar fi susţinut, în condiţiile legii, excepţia de necompetenţă materială, iar tribunalul ar fi respins-o, partea în cauză avea la dispoziţie calea de atac a apelului, prin care ar fi putut să formuleze critici sub acest aspect, respectiv să invoce drept motiv de apel necompetenţa materială a primei instanţe.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 986 din 9 iunie 2017 )

JURISPRUDENȚĂ PRELUCRATĂ Recurs. Invocarea necompetenței materiale a primei instanțe în cuprinsul motivelor de casare. Neîndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile noului Cod de procedură civilă

Din coroborarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 cu cele cuprinse în alin. (2) al art. 130 NCPC, reiese că necompetenţa materială poate constitui motiv de casare numai dacă a fost invocată în condiţiile legii, adică de părţi sau de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt citate în faţa primei instanţe. Or, câtă vreme la judecata în fond, la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate, pârâtul nu a invocat excepţia de necompetenţă materială a instanţei de judecată raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, iar tribunalul a apreciat că este competent să soluţioneze acţiunea, eventuala necompetenţă a instanţei sesizate se acoperă definitiv, iar instanţa astfel învestită devine competentă să soluţioneze cauza tocmai ca efect implicit al dispoziţiilor care limitează în timp posibilitatea de a invoca excepţia de necompetenţă. În măsura în care pârâtul ar fi susţinut, în condiţiile legii, excepţia de necompetenţă materială, iar tribunalul ar fi respins-o, partea în cauză avea la dispoziţie calea de atac a apelului, prin care ar fi putut să formuleze critici sub acest aspect, respectiv să invoce drept motiv de apel necompetenţa materială a primei instanţe.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 986 din 9 iunie 2017)

JURISPRUDENȚĂ PRELUCRATĂ Recurs. Invocarea necompetenței materiale a primei instanțe în cuprinsul motivelor de casare. Neîndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile noului Cod de procedură civilă

  Din coroborarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 cu cele cuprinse în alin. (2) al art. 130 NCPC, reiese că necompetenţa materială poate constitui motiv de casare numai dacă a fost invocată în condiţiile legii, adică de părţi sau de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt citate în faţa primei instanţe. Or, câtă vreme la judecata în fond, la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate, pârâtul nu a invocat excepţia de necompetenţă materială a instanţei de judecată raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, iar tribunalul a apreciat că este competent să soluţioneze acţiunea, eventuala necompetenţă a instanţei sesizate se acoperă definitiv, iar instanţa astfel învestită devine competentă să soluţioneze cauza tocmai ca efect implicit al dispoziţiilor care limitează în timp posibilitatea de a invoca excepţia de necompetenţă. În măsura în care pârâtul ar fi susţinut, în condiţiile legii, excepţia de necompetenţă materială, iar tribunalul ar fi respins-o, partea în cauză avea la dispoziţie calea de atac a apelului, prin care ar fi putut să formuleze critici sub acest aspect, respectiv să invoce drept motiv de apel necompetenţa materială a primei instanţe.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 986 din 9 iunie 2017)

JURISPRUDENȚĂ PRELUCRATĂ Conflict de competență ivit între două secții ale aceleiași curți de apel. Invocarea de către instanță a excepției necompetenței funcționale peste termenul prevăzut de lege. Consecințe

Competenţa specializată funcţională, în raport de natura litigiului, este reglementată de norme de ordine publică, astfel că aceasta trebuia analizată la primul termen de judecată la care părţile erau legal citate. Ca atare, câtă vreme secția curţii de apel, care a fost prima învestită cu soluționarea recursului, nu şi-a analizat competenţa la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate, iar părţile nu au invocat necompetenţa funcţională a completului în raport de natura juridică a litigiului dedus judecăţii, această instanță trebuia să păstreze cauza spre soluţionare, invocarea excepţiei necompetenţei funcţionale la al doilea termen de judecată fiind nelegală, cu încălcarea termenului imperativ prevăzut de normele de procedură.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 720 din 9 mai 2017)

JURISPRUDENȚĂ PRELUCRATĂ Invocarea direct în apel a excepției de necompetență materială a primei instanțe. Consecințe

Posibilitatea de a ataca încheierea prin care instanța se declară competentă odată cu hotărârea pronunțată în cauză, potrivit art. 132 alin. (2) C.proc.civ., nu repune partea în termenul de invocare a necompetenței materiale a primei instanțe, ci are ca premisă invocarea unei astfel de excepții în termenul legal, excepție care să fi fost soluționată nefavorabil de către prima instanță. Prin urmare, nu se poate susține că neinvocarea excepției necompetenței materiale a primei instanțe în termenul de decădere prevăzut la art.130 alin. (2) C.pr.civ., ar da părții dreptul să susțină necompetența materială direct în apel, în raport cu dispozițiile art. 132 alin. (2) C.proc.civ.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 497 din 8 martie 2016)

JURISPRUDENȚĂ PRELUCRATĂ 1) Invocarea direct în apel a excepției de necompetență materială a primei instanțe. Consecințe. 2) Marcă. Acțiune în contrafacere. Criterii de analiză a riscului de confuzie între marcă și semnul în conflict.

1. Posibilitatea de a ataca încheierea prin care instanța se declară competentă odată cu hotărârea pronunțată în cauză, potrivit art. 132 alin. (2) C.proc.civ., nu repune partea în termenul de invocare a necompetenței materiale a primei instanțe, ci are ca premisă invocarea unei astfel de excepții în termenul legal, excepție care să fi fost soluționată nefavorabil de către prima instanță. Prin urmare, nu se poate susține că neinvocarea excepției necompetenței materiale a primei instanțe în termenul de decădere prevăzut la art.130 alin. (2) C.pr.civ., ar da părții dreptul să susțină necompetența materială direct în apel, în raport cu dispozițiile art. 132 alin. (2) C.proc.civ.
2. Analiza riscului de confuzie trebuie făcută analizând semnul în ansamblu în contextul în care este folosit. Înregistrarea ca marcă a unui element verbal nu conferă dreptul de a interzice folosirea de către un terț a unui element identic sau similar, decât dacă există risc de confuzie, iar existența acestuia se apreciază prin analizarea semnelor în integralitatea lor, întrucât prin modul de folosire de către un terț a unui element verbal asemănător unuia aflat în componența unei mărci acel element poate, de exemplu, să nu fie remarcat de către consumator sau să i se acorde o importanță minoră, astfel încât publicul să nu creadă că produsele sau serviciile despre care este vorba, care poartă semnul în cauză, provin de la același producător sau de la un producător legat economic de titularul mărcii.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 497 din 8 martie 2016)