Solicitare în vederea obligării pârâtei la calculul şi plata în favoarea reclamanţilor a despăgubirilor băneşti stabilite ca diferenţă între nivelul de salarizare compus din salarii de bază cuvenite şi nivelul sporurilor specifice activităţii calculate la noile salarii de bază astfel rezultate şi drepturile salariate plătite efectiv de pârâtă

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Înalta Curte reţine că prezentul litigiu, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, are natura juridică a unui conflict de muncă.

Potrivit art. 269 alin. (2) Codul muncii, competenţa de soluţionare a cauzelor având ca obiect litigii de munca revine tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul reclamantul.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea 62/2011 „cauzele referitoare la solutionarea conflictelor individuale de munca se adreseaza instantei judecatoresti competente, în a carei circumscriptie isi are domiciliul sau locul de munca reclamantul”.

Competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în materia conflictelor de muncă a fost reglementată prin dispoziţii imperative, conform legislaţiei în vigoare la data sesizării instanţei.

Prin Legea nr. 53/2003 republicată – Codul Muncii legiuitorul a stabilit, cu valoare imperativă, care este criteriul obiectiv în raport de care se stabileşte competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor de muncă, şi anume domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, locul de muncă al reclamantului, criteriul impus de legiuitor fiind unul obiectiv şi limitativ.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, respectiv art. 210 din Legea 62/2011 sunt edictate în beneficiul reclamantului, acesta fiind aşadar singurul îndrituit să aleagă între instanţele deopotrivă competente.

Trebuie menţionat şi că, potrivit dispoziţiilor art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, numai că, în dreptul muncii, aceasta înseamnă că reclamantul are dreptul să aleagă între instanţele pe care Legea nr. 53/2003 republicată – Codul muncii şi Legea nr. 62/2011 republicată, modificat prin Legea nr. 2/2013, le individualizează ca fiind cele competente să soluţioneze litigiile.

Totodată, se reţine că prin Decizia 1/2013 pronunţată în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, republicat, că instanţa competentă teritorial în soluţionarea conflictelor de muncă în cazul acţiunilor formulate de organizaţiile sindicale în numele membrilor lor este instanţa de la sediul sindicatului reclamant.

În speţă, se constată că deşi în cererea de chemare în judecată reclamantul SINDICATUL ACORD TÂRGU MUREŞ şi-a indicat sediul în Bucureşti, str. x, totuşi din sentinţa civilă nr. 3005/19 iunie 2017 pronunţată de Judecătoria Târgu Mureş, depusă, în copie, la filele nr. x din vol. I al dosarului Tribunalului Bucureşti, rezultă că sindicatul are sediul în Târgu Mureş, str. x, jud. Mureş.

Împrejurarea că, prin sentinţa civilă indicată au fost autorizate modificările privitoare la statut referitoare la deschiderea unui sediu secundar în Bucureşti, str. x, nu înseamnă că devine competentă în soluţionarea litigiului instanţa de la sediul secundar al sindicatului.

Competenţa teritorială de soluţionare a unui conflict de muncă se determină în funcţie de sediul sindicatului reclamant, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, art. 210 din Legea 62/2011, ţinând cont şi de cele reţinute prin Decizia nr. 1/2013 pronunţată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În stabilirea competenţei teritoriale, are relevanţa sediul sindicatului, ca element de identificare, în sensul în care rezultă din prevederile art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 62/2011, republicată, existenţa unui sediu secundar al sindicatului nefiind de natură să conducă la stabilirea competenţei teritoriale prin raportare la acest sediu.

În speţă, sediul sindicatului se află în Târgu Mureş, str. x, jud. Mureş. Dată fiind importanţa acestui element de identificare, faţă de caracterul competenţei teritoriale în materia conflictelor de muncă, ce este reglementată prin norme imperative, Înalta Curte reţine că soluţionarea cauzei este de competenţa teritorială a Tribunalului Mureş, în circumscripţia căruia se află sediul sindicatului reclamant.

Aşa fiind, pentru motivele mai sus arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, văzând şi prevederile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş, secţia Civilă.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Sursa informației: www.scj.ro.