Influenţa Marii Uniri asupra evoluţiei constituţionale a României

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În această materie, punctele de vedere sunt împărţite. Majoritatea autorilor consideră că modificarea Constituţiei este supusă regulilor generale ale surselor determinante ale modificării dreptului. În rândul acestora intră izvoarele reale – mediul natural, factorul uman, cadrul social‑politic^[12] – şi izvoarele formale – actele normative. Cu alte cuvinte, Constituţia, actul fundamental al dreptului, nu poate avea alte origini. În pofida acestor exigenţe, în literatura noastră de specialitate a apărut ideea potrivit căreia o Constituţie îşi are fundamentul într‑un scop. În acest sens, Genoveva Vrabie acreditează ideea potrivit căreia o constituţie adoptată poate fi urmată de revizuire, dar fiecare constituţie adoptată este dependentă de un anumit scop. Această idee este potrivnică paradigmelor Teoriei Generale a Dreptului, în virtutea cărora apariţia, ca şi revizuirea unei Constituţii, are la bază factori obiectivi, cei subiectivi intrând doar în conţinutul normativ al acesteia.

În cazul României, este hotărâtor faptul că adoptarea Constituţiei din 1866 a fost determinată atât de factori obiectivi, cât şi de factori subiectivi. În rândul factorilor obiectivi intră, în primul rând, mutaţiile teritoriale şi demografice, care au avut un rol semnificativ. Pe un plan secundar s‑a situat modificarea regimului politic, respectiv trecerea de la statutul de Principate ale Moldovei şi Ţării Româneşti la regimul de Regat al noului stat, întruchipat în România. În rândul factorilor subiectivi se situează modul de a concepe unirea principatelor de către participanţii la procesul politic, respectiv realizarea dezideratului comun al integrării celor două teritorii şi populaţii. Este evident că, în procesul de elaborare a unei Constituţii sau al revizuirii acesteia, elementele obiective se împletesc cu cele subiective, în virtutea faptului că orice construcţie juridică este o operă umană, care prin definiţie este subiectivă, urmând, invariabil, un anumit scop.

Împrejurările istorice şi materiale sunt favorabile apariţiei unei noi Constituţii. În acest sens pledează mutaţiile profunde aduse de Marea Unire. Prin actul Marii Uniri din 1918 s‑a modificat teritoriul iniţial al României reieşit din Unirea Principatelor Române, căruia i‑au fost adăugate noi teritorii şi noi populaţii care au dat naştere unei naţiuni moderne şi unui stat naţional apt să se confrunte cu celelalte state într‑o competiţie europeană şi internaţională. Aceste mutaţii teritoriale şi demografice au avut drept rezultat crearea unui nou stat român, modern, între graniţele fireşti ale dăinuirii românilor. De această dată este evident că statul consfinţit de Legea fundamentală din 1866 s‑a transformat şi s‑a reîntregit, devenind o nouă entitate, care avea nevoie de un nou sistem juridic, născut sub o nouă Constituţie, acoperitoare pentru întregul neam românesc.

Naşterea acestei noi Constituţii a fost, totodată, rezultatul victoriei forţelor participante la Primul Război Mondial. În urma acestei victorii, o mulţime de teritorii şi de populaţii au revenit la Patria‑mamă, acesta fiind un scop final.

Constituţia română din 1923 nu face excepţie de la această regulă. Adoptarea acesteia s‑a făcut, la 26 martie 1923, de către Adunarea Constituantă, cu o majoritate de 247 de voturi pentru, 8 contra şi 2 abţineri, în Adunarea Constituantă a Adunării Deputaţilor, şi cu 137 de voturi pentru, 2 contra şi 2 abţineri, în Senatul format din 194 de senatori. Constituţia a fost sancţionată de Regele Ferdinand I prin Decretul Regal nr. 1360 din 28 martie 1923, contrasemnat de Preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion I.C. Brătianu, şi de 14 miniştri, şi a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 282 din 29 martie 1923. Şi în acest caz se pune problema apariţiei unei noi Constituţii sau a unei operaţiuni de revizuire a Constituţiei din 1866.

În mod normal, cu prilejul adoptării Constituţiei din 1923 asistăm la modificarea a 20 de articole, reformularea sau completarea a 25 de articole, introducerea a 7 noi articole şi păstrarea a 76 de articole din vechiul act constituţional de la 1866. Din punct de vedere cantitativ, modificările aduse Constituţiei din 1866 nu ar justifica, sub aspect juridic, definirea noului act constituţional ca fiind o Lege fundamentală, ci doar o revizuire a celor anterioare.

Acest număr redus de amendamente adoptate naşte, în mod firesc, întrebarea dacă ne aflăm în faţa unei noi Constituţii sau a unei revizuiri constituţionale. Această între­bare este cu atât mai acută cu cât, în 2003, Constituţia a fost revizuită, deşi 72 dintre articolele sale au fost modificate sau abrogate.

Cu toate acestea, apariţia Constituţiei din 1923 este rezultatul acoperirii juridice a unor noi realităţi istorice. Dacă Legea fundamentală din 1866 a fost consacrată „micii Românii”, Constituţia din 1923 era consacrată „României Mari”, unui teritoriu statal care includea o populaţie mult mai mare, unui pământ strămoşesc, cu teritorii mult mai întinse pe care s‑au născut, trăiesc şi vor trăi românii.

Art. 1 din Constituţia din 1923 a consacrat caracterele juridice ale statului român, „naţional, unitar şi indivizibil”, precum şi separarea fermă a puterilor în stat. Dispoziţiile constituţionale au recunoscut evenimentul istoric al Unirii provinciilor româneşti – Basarabia, Bucovina şi Transilvania – cu România, din 1918. Cu privire la teritoriu, se păstrează caracterul său „nealienabil” (art. 2) şi interzicerea de a fi colonizat
„cu populaţiuni de gintă străină” (art. 3). De asemenea, s‑a instituit votul universal, egal, direct şi secret, fiind desfiinţat votul cenzitar, dar păstrând restricţia vremurilor, potrivit căreia „femeile, magistraţii şi militarii nu aveau drept de vot”. Puterea executivă era bicefală, fiind împărţită între Rege şi Guvern, iar puterea legislativă rămânea în sarcina Adunării Deputaţilor şi a Senatului. În plus, se înfiinţează Consiliul Legislativ, al cărui rol era consultativ la elaborarea şi coordonarea adoptării legilor.

Puterea judecătorească avea în fruntea sa o Curte de Casaţie şi Justiţie, împuter­nicită ca în secţiuni unite să judece constituţionalitatea legilor, fără a preciza subiectul sesizării acestui organism jurisdicţional. Administraţia locală a fost lăsată la voinţa legiuitorului ordinar. Regăsim reglementări privind finanţele, oştirea, revizuirea Constituţiei şi alte dispoziţii generale. Totodată, s‑a dat o confirmare constituţională a recunoaşterii legilor prin care s‑a realizat reforma agrară în Oltenia, Muntenia, Moldova şi Dobrogea, din 17 iulie 1921, Basarabia, din 13 martie 1920, Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, din 30 iulie 1921, şi Bucovina, din 30 iulie 1921.

Constituţia din 1923 a funcţionat până în februarie 1938, când Regele Carol al II‑lea a iniţiat o Constituţie autoritară, care întărea puterea regală şi care a limitat libertăţile democratice^[13]. Dacă, în cazul primelor Constituţii ale României, factorul natural a fost determinant, în cazul Constituţiei din 1938 şi al constituţiilor comuniste, elementul ideologic, social‑politic a avut un rol esenţial. Astfel, Constituţia din 1938 a fost modelul subiectivismului constituţional, îndreptat spre împlinirea unor idealuri personale.

Cu toate acestea, Constituţia din 1938 este prima Lege fundamentală care defineşte România ca un stat naţional, unitar şi indivizibil. Aceeaşi Constituţie vorbeşte despre datoriile românilor, punând pe plan secund drepturile acestora. În rândul datoriilor, pe primul plan se situează jertfirea pentru apărarea integrităţii, independenţei şi demnităţii patriei şi de a contribui prin muncă la înălţarea ei morală şi propăşirea sa economică şi de îndeplinirea credinţei, a sarcinilor obşteşti ce se impun prin legi şi de a contribui de bunăvoie la împlinirea sarcinilor publice, fără de care fiinţa statului nu poate vieţui.

După stabilirea statutului regalităţii este reglementată reprezentarea naţională, constituită din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Guvernul şi miniştrii beneficiază de o reglementare distinctă. În privinţa miniştrilor, se stabileşte regula în virtutea căreia un ministru poate dobândi această demnitate dacă este român de cel puţin trei generaţii, exceptându‑se de la această normă foştii miniştri. Răspunderea ministerială este supusă iniţiativei corpurilor legiuitoare, acuzarea fiind susţinută de Ministerul Public, pentru cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile miniştrilor. În această Constituţie, un capitol distinct este consacrat Consiliului Legislativ, care era consultat în cazul proiectelor de legi, atât înainte, cât şi după amendarea lor în comisiile parlamentare, cu excepţia celor care privesc creditele bugetare.

Constituţia din 1938 a fost aprobată prin plebiscit, la acesta participând 4.303.064 de votanţi, dintre care 5.483 au votat împotrivă. Constituţia a intrat în vigoare la 27 februarie 1938, dată la care a fost abrogată expres Constituţia din 1923. Ea a fost suspendată prin Decretul Regal nr. 3052 din 5 septembrie 1940, publicat sub semnătura regelui Carol al II‑lea, în Monitorul Oficial nr. 205 din 5 septembrie 1940, prilej cu care au fost dizolvate şi corpurile legiuitoare. La aceeaşi dată s‑a pus capăt constituţio­nalismului antebelic din România. După cel de‑al Doilea Război Mondial, Constituţia din 1923 a fost repusă în vigoare parţial, în septembrie 1944, pentru a fi abrogată prin Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947, dată la care ia sfârşit regalitatea română, locul ei fiind luat de regimul comunist, introdus în ţară prin extinderea influenţei URSS în a cotropi noile teritorii din Europa Centrală şi de Est, delimitate, ca atare, în urma tratativelor de la Teheran, asupra cărora au decis reprezentanţii marilor puteri.

Prima Constituţie comunistă a fost adoptată de Marea Adunare Naţională, la 13 aprilie 1948, proclamându‑se Constituţia Republicii Populare Române prin Legea nr. 114/1948. Prin acest act fundamental s‑a instituit un nou regim politic în România, s‑au modificat organizarea şi funcţionarea puterii de stat, instituindu‑se principiul unicităţii puterii de stat, sub conducerea partidului unic.

Constituţia din 1948 a fost înlocuită de o altă Constituţie comunistă, Constituţia din 1952. Aşa cum se precizează în capitolul introductiv al Constituţiei, „Republica Populară Română a luat naştere ca urmare a victoriei istorice a Uniunii Sovietice asupra fascismului german şi a eliberării României de către glorioasa Armată Sovietică, eliberare care a dat putinţă poporului muncitoresc în frunte cu clasa muncitoare, condusă de Partidul Comunist Român, să nimicească puterea claselor exploatatoare şi să făurească statul de democraţie populară, care corespunde pe deplin intereselor şi năzuinţelor maselor populare din România”.

Una dintre problemele interesante în Legea fundamentală din 1952 o constituie limitarea numărului de ministere la 28 şi stabilirea denumiri acestora. Deşi în Constituţie se precizau drepturi şi libertăţi individuale, acestea au fost încălcate de către toate autorităţile publice. Abuzurile au caracterizat perioada care a urmat. Politicienii şi intelectualii vremii au fost condamnaţi la închisoare. O bună parte a ţărănimii a fost transformată în chiaburi. Gospodarii satelor au fost declaraţi chiaburi şi au fost supuşi represaliilor regimului comunist. Alte abuzuri de acest gen şi‑au făcut loc în spaţiul românesc, consfinţind noua orânduire.

Constituţia din 1965, cea de‑a treia Constituţie comunistă, se remarcă prin faptul că devine Constituţia Republicii Socialiste România, renunţându‑se la denumirea anterioară – Republica Populară Română.

Noua Lege fundamentală stabilea că „Puterea poporului se întemeiază pe alianţa muncitorească‑ţărănească”. Clasa muncitoare era proclamată drept clasă conducătoare în societate. În sfârşit, se precizează expres că forţa politică conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român. În rest, mutaţii semnificative nu s‑au produs în reglementările constituţionale, cu excepţia celor care consolidează orânduirea comu­nistă. Se proclamă drepturi şi libertăţi care rămân inaccesibile cetăţenilor români. Structura de stat este reglementată după aceleaşi reguli comuniste.

În sfârşit, evoluţia constituţională a României până în prezent se încheie cu o Constituţie postrevoluţionară, Constituţia din 1991. În 1989 s‑a declanşat la Timişoara Revoluţia română. Ziua de 16 decembrie a marcat debutul Revoluţiei române, care s‑a răspândit apoi în toată ţara, punctul de vârf înregistrându‑se la Bucureşti, culminând cu hotărârea de condamnare la moarte a soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu.

Elaborarea noii Constituţii a parcurs două etape. Adunarea Constituantă s‑a confruntat, într‑o primă etapă, cu aprobarea tezelor viitoarei Constituţii. Amendamente formulate în această etapă au fost aprobate de Adunarea Constituantă. A urmat apoi ce‑a de‑a doua etapă, în care proiectul viitoarei Constituţii a fost aprobat de către Adunarea Constituantă. În tot acest proces, sprijinul experţilor din alte ţări cu experienţă democratică a fost desăvârşit, adoptându‑se o formă a Legii fundamentale în deplin acord cu normele statului de drept.

După 12 ani, noua Constituţie a fost revizuită, pentru a pune de acord prevederile sale cu noile realităţi economice, sociale şi politice, inclusiv cu armonizarea acestora cu dreptul Uniunii Europene, în virtutea vocaţiei României de a adera la acest for european.

De la prima Constituţie a României din 1866 şi până în prezent, ţara noastră a avut 7 Constituţii, care, în timp, au suferit mai multe revizuiri.

Timpul va demonstra dacă revizuirea Constituţiei este un proces istoric, dependent de mutaţiile care au loc pe plan economic, teritorial, demografic, social ori politic sau dacă sunt rodul unor vectori politici ori ideologici.