Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
174 views
Cu titlu prealabil, se impune menţiunea că legiuitorul, statuând prin dispoziţiile art. 509 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. că hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen, nu a pus la îndemâna părţilor o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia acestea să ceară exercitarea controlului judecătoresc în privinţa modului în care instanţa de recurs a examinat motivele de casare deduse judecăţii.
Ca atare, ori de câte ori instanţa de recurs a cercetat motivele de casare din perspectiva criticilor şi argumentelor de nelegalitate subsumate acestora şi pe care aceasta, instanţa de recurs, le-a apreciat a fi sau nu relevante din perspectiva soluţiei asupra recursului, partea litigantă nu are deschisă calea contestaţiei în anulare sub motivul unei insuficiente sau incomplete cercetări a tuturor argumentelor ori sub motivul reţinerii unor considerente care nu ar fi suficient de lămuritoare, întrucât astfel de aspecte nu se subsumează cerinţei relative la omisiunea de cercetare, prevăzute de norma de drept.
În speţă, examinând considerentele deciziei nr. 819/12.04.2022 atacate în procesul pendinte pe calea contestaţiei în anulare, se constată că instanţa de recurs nu a lăsat necercetate criticile de nelegalitate dezvoltate prin memoriul de recurs de către contestatoare, parte chemată în garanţie în respectivul litigiu, critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci, dimpotrivă, că le-a cercetat, cu luarea în considerare, însă, şi a utilităţii examinării unora dintre argumentele invocate în susţinerea acestora din perspectiva soluţiei ce urma a se pronunţa asupra recursului.
Astfel, examinând critica de nelegalitate prin care partea a pretins încălcarea art. 501 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de recurs a reţinut, pe de o parte, că instanţa de apel, în rejudecarea cauzei a identificat corect chestiunile litigioase dezlegate cu autoritate de lucru judecat prin decizia de casare şi care au fundamentat soluţia de admitere a cereri părţii reclamante şi de constatare a nulităţii absolute parţiale a contractului autentificat sub nr. x/29.10.2010 de BNP C., prin care partea chemată în garanţie a dat în plată părţii pârâte imobilul x, imobil cu privire la care s-a statuat că nu era proprietatea sa.
Pe de altă parte, a reţinut că instanţa de apel a statuat corect cu privire limitele învestirii sale prin decizia de casare, în sensul că are a rejudeca doar cererea de chemare în garanţie formulată de partea pârâtă, pe temeiul normelor de drept din materia nulităţii actelor civile, argumentat de faptul că potrivit celor statuate de instanţa de casare normele de drept din materia garanţiei vânzătorului pentru evicţiune, în raport de care fusese examinată pretenţia părţii pârâte în primul ciclu procesual al cauzei sunt străine raportului de despăgubire, dată fiind sancţiunea aplicată convenţiei de dare în plată intervenite între partea pârâtă şi partea chemată în garanţie, anume nulitatea absolută, chestiune litigioasă dezlegată cu puterea lucrului judecat.
În atare condiţii, susţinerile contestatoarei potrivit cărora instanţa de recurs ar fi omis să cerceteze critica prin care a pretins încălcarea normei de drept prevăzute art. 501 alin. (1) C. proc. civ. de către instanţa de apel se dovedeşte străină lucrărilor dosarului.
De altminteri, invocând această omisiune, se constată că partea pretinde acestei instanţe, nepermis, să „observe” că, în realitate, instanţa de recurs ar fi ignorat faptul că prin decizia de casare s-ar fi statuat în sarcina instanţei de apel să administreze şi probatorii în baza cărora să se stabilească dacă a avut sau nu vreo culpă în încheierea convenţiei sancţionate cu nulitatea absolută.
O astfel de constatare, pe lângă faptul că excedează competenţei instanţei învestite cu judecata unei contestaţii în anulare, deoarece pune în discuţie reevaluarea statuărilor instanţei de recurs relative la desluşirea chestiunilor litigioase ale cauzei ce au fost dezlegate prin decizia de casare, se constată că este infirmată prin considerentele deciziei date în recurs, prin care instanţa a statuat că în respectiva cauză nu prezintă relevanţă juridică culpa părţilor care au încheiat convenţia de dare în plată, dat fiind că această chestiune nu are nicio înrâurire în privinţa rezolvării recursului.
Referitor la acest aspect, instanţa de recurs a reţinut că acest fapt a fost, de altminteri, statuat prin decizia de casare, prin care s-a reţinut că buna sau reaua credinţă a părţilor contractante nu este relevantă, în considerarea motivului de nulitate reţinut în privinţa convenţiei de dare în plată, anume nevalabilitatea obiectului acesteia şi, deopotrivă, că raportului juridic dedus judecăţii nu îi este incident principiul error comunis facit jus (apt să înlăture sancţiunea nulităţii), în considerarea faptului că imobilul ce a făcut obiectul convenţiei aparţine domeniului public al statului, nu părţii chemate în garanţie, care nu-l avea dobândit în proprietate şi, pe cale de consecinţă, nu-l putea înstrăina, prin darea în plată, în favoarea părţii pârâte.
Rezultă, totodată, că instanţa de recurs a cercetat şi critica prin care partea chemată în garanţie a pretins încălcarea de către instanţa de apel a regulii tantum devolutum quantum iudicatum prevăzute de art. 478 C. proc. civ., şi încălcarea, astfel, a dreptului său la apărare recunoscut de art. 13 C. proc. civ.
Examinând critica, instanţa de recurs a statuat, explicit, că rejudecarea cererii de chemare în garanţie pe temeiul normelor de drept din materia nulităţii actelor civile nu pune în discuţie o calificare nouă ce ar fi fost dată cererii de chemare în garanţie de către instanţa de apel şi nici schimbarea în apel a cadrului procesual stabilit la judecata în faţa primei instanţe.
Concluzia s-a impus, potrivit considerentelor hotărârii instanţei de recurs, pe de o parte, argumentat de faptul că soluţionarea astfel a cererii de chemare în garanţie, în rejudecare, a fost statuată prin decizia de casare, obligatorie pentru instanţa de apel, şi, pe de altă parte, argumentat de faptul că principiul restitutio in integrum, în baza căruia instanţa de apel a reţinut în sarcina părţii chemate în garanţie obligaţia de despăgubire, fusese invocat de partea pârâtă încă de la judecata în primă instanţă în fundamentarea pretenţiei de despăgubire.
În fine, reţinând că principiul restitutio in integrum guvernează efectele nulităţii actelor juridice şi că soluţionarea cererii de despăgubire pe temeiul acestui principiu se subsumează dezlegărilor date instanţei de apel prin decizia de casare, instanţa de recurs a statuat, totodată, că nu poate primi şi cerceta argumentul prin care partea chemată în garanţie a pretins incidenţa asupra raportului juridic dedus judecăţii a normei de drept prevăzute de art. 1683 din noul C. civ., sub motiv că operaţiunea juridică pe care a încheiat-o cu partea pârâtă, cunoscută în doctrina juridică dezvoltată sub imperiul vechiul C. civ. de la 1865 sub denumirea de vânzarea bunului altuia, beneficiază, în prezent, de reglementare prin norma de drept arătată, prevăzută de noul C. civ.
Rezultă din cele ce preced, că instanţa de recurs, prin decizia nr. 819/12.04.2022, nu doar că nu a omis, ci, dimpotrivă, că a examinat criticile de nelegalitate dezvoltate prin memoriul de recurs de partea chemată în garanţie, expunând considerentele de drept pentru care, fie le-a găsit nefondate, pe acelea apte să influenţeze soluţionarea cauzei, fie le-a înlăturat din analiză, pe acelea a căror examinare a apreciat că nu este utilă cauzei, deoarece nu aveau vreo înrâurire asupra soluţiei din recurs.
Aşa fiind, având în vedere şi că prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, astfel cum s-a arătat anterior, nu este permisă formularea unor critici de nelegalitate la adresa considerentelor de drept ale hotărârii instanţei de recurs şi, ca atare, nici examinarea acestora, Înalta Curte, în temeiul art. 508 C. proc. civ., urmează a respinge contestaţia în anulare dedusă judecăţii în procesul pendinte.
Sursa informației: www.scj.ro.
