Când viaţa nu-ţi oferă nimic, dă-ţi singur o şansă

Vişinel a văzut centre de plasament despre care spune că arată groaznic, în care 50 de copii trăiesc în condiţii improprii. Cele mai proaste sunt în sudul Munteniei, în Tulcea, Slobozia sau Urziceni. Pe lângă relaţii dificile între personal şi copii, a întâlnit multă violenţă. „Un copil din Urziceni fusese bătut chiar înainte să ajungem noi, fiindcă ţinuse să îşi cumpere un pachet de ţigări, lucru care i-a fost interzis. Copilul a protestat, a început să îl înjure pe supraveghetor care a luat un picior de masă şi a început să îl lovească.”

El crede că e nevoie de testări psihologice pentru personalul din sistem, cel puţin o dată pe an. Una dintre marile probleme este însă lipsa terapeuţilor. „Nu doar copilul trebuie să meargă la psiholog, ci şi personalul. Dar Protecţia Copilului nu are terapeuţi. Ori, printre cele 1.000 şi ceva de cazuri, am întâlnit copii cu tot felul de situaţii: de la viol petrecut în familie, relaţii sexuale întreţinute de personal cu copiii, abuz fizic, psihic şi emoţional.

De exemplu, în urma cercetării din Tulcea, copiii mi-au scris şi mi-au spus că există un spaţiu de tortură. Am avut un moment de blocaj: cum să existe spaţiu de tortură în 2015?! Vorbeau despre izolator, care are rolul de a proteja sănătatea copiilor, prin separarea celor care suferă de diferite boli, de la râie la oreion. Am aflat că două dintre fetele care ieşiseră din centru şi au întârziat să se întoarcă au fost închise în izolator. Am cerut să vedem şi noi acel spaţiu. Doamna director m-a sunat şi mi-a spus că e o problemă internă şi că scopul meu e să fac cercetarea, nu o analiză a felului în care trăiesc copiii.” Vişinel a sesizat Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC), a prezentat situaţia şi a arătat ce nu i se pare în regulă. I-au promis că se va rezolva. „Am vrut să sunăm la Poliţie, ne-au spus că au sunat ei. Ne-au asigurat că au rezolvat problema.”

Nereguli a găsit mai peste tot, şi la Suceava, şi la Bistriţa. „În Bistriţa ni s-a interzis să intrăm în Centru. Deşi aveam acordul DGASPC, o doamnă director a spus «Nu!». La Brăila, am avut OK-ul, aveam semnat acordul şi doamna director mi-a zis că nu putem face cercetarea decât în prezenţa ei. Dar prezenţa ei n-a făcut decât să influenţeze copiii.” Vişinel spune că un tânăr instituţionalizat trăieşte prima traumă când pleacă din braţele părinţilor şi a doua, la 18 sau 20 de ani, când nu ştie încotro va merge. „Şi atunci, ce facem noi, ca stat?! În contextul în care între 3% şi 7% reuşesc şi 93% nu ştiu unde merg. Ştim că 10% se sinucid şi 60% sunt pe drumuri sau şi-au găsit ceva, dar nu fac faţă.

E o chestiune ambiguă şi nu există o cercetare în acest sens.” El susţine că nu s-a realizat un sistem de monitorizare a tinerilor post-instituţionalizaţi și că soarta lor nu interesează pe nimeni. „Trăim într-un sistem în care documentele sunt mai importante, mai fiabile; copilul n-are nicio valoare.”
Conform legii, tinerii instituţionalizaţi beneficiază de protecţie până la 26 de ani, dacă îşi continuă studiile, şi până la 18 de ani, dacă renunţă la studii. De cele mai multe ori, nu le-o spune nimeni.

„Chiar şi dacă împlinesc 18 ani, au dreptul să mai stea în instituţie încă doi ani, conform Art. 55, alineat 3, legea 272. Peste 90% dintre copii n-au ştiu acest lucru. La Botoşani, îmi povesteau că la 18 ani, dimineaţa la 7, erau daţi afară. Veneau angajaţii DGASPC să ia fata şi îi spuneau: în momentul ăsta eşti liberă. Nu poţi să tratezi lucrurile atât de rigid, ca şi cum ar fi vorba despre un obiect pe care, dacă s-a murdărit, îl arunci la gunoi. Efectiv, asta este relaţia dintre copii şi oamenii care coordonează sistemul.”

În vizitele sale, a trăit deopotrivă experienţe frumoase şi triste. De exemplu, a văzut un centru în Tulcea, undeva la ţară, unde copiii erau frumoşi, cu educaţie pe măsură, iar personalul era implicat. „În schimb, în centrul de plasament din mijlocul oraşului Tulcea, cel cu izolatorul, mă întrebam dacă am greşit locul. Personalul era agresiv… Doamna director mi-a argumentat ulterior la telefon că am nimerit într-o tură proastă.”