Analiza ultimelor modificări aduse în materia procedurii civile și a executării silite, în special, prin Legea nr. 17/2017

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

CONSIDERAȚII PRELIMINARE

Prin Legea nr. 17 din 21.03.2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 196 din 21 martie 2017 – cu intrare în vigoare la data de 24 martie 2017 – a fost aprobată cu modificări şi completări  O.U.G.  nr. 1/2016  pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi a unor acte normative conexe^[1].

Istoric privind lucrurile, urmare a  Deciziei nr. 895/17 decembrie 2015 pronunțată de Curtea Constituțională^[2], prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a art. 666 C. pr. civ., care privea, în esență, încuviințarea executării silite de către executorul judecătoresc, prin O.U.G. nr. 1/2016, legiuitorul a adus modificări Codului de procedură civilă, ca o expresie a obligaţiei de a pune în acord întreaga procedură de încuviinţare a executării silite cu dispoziţiile Constituţiei constatate a fi fost încălcate şi, implicit, cu decizia Curţii Constituţionale, ale cărei considerente şi dispozitiv sunt general obligatorii.

În Expunerea de motive a prezentei Legi de aprobare a O.U.G. nr. 1/2016 s-a reţinut că, în considerarea funcţiei procesuale a încuviinţării executării silite şi a implicaţiilor sale asupra executării silite în ansamblul său, constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 666 C. pr. civ. face necesară nu doar punerea de acord a acestei norme cu dispoziţiile Legii fundamentale, ci şi operarea modificărilor şi corelaţiilor necesare cu alte reglementări conexe cuprinse în noul Cod de procedură civilă şi în alte acte normative.

S-a mai arătat că soluţia jurisprudenţială amintită impune o intervenţie legislativă imediată, având în vedere că, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României, republicată, de la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale vor fi suspendate de drept, urmând a-şi înceta efectele la 45 de zile de la publicare, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.

Prin urmare, lipsa unor norme specifice privind competenţa şi procedura de încuviinţare a executării silite de către instanţele judecătoreşti, care să însoţească efectele prevăzute în considerentele şi dispozitivul deciziei menţionate ar fi fost de natură să accentueze vidul legislativ generat de constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 666 C. pr. civ., cu consecinţa apariţiei unei practici judiciare neunitare în materie.

Ca atare, adoptarea O.U.G. nr. 1/2016 a fost pe deplin justificată, în conţinutul său actul normativ aducând o schimbare conceptuală de esenţă în privinţa formalităţilor premergătoare începerii executării silite, în sensul atribuirii în competenţa instanţelor judecătoreşti a soluţionării cererilor de încuviinţare a executării silite. Totodată, s-a eliminat formalitatea învestirii cu formulă executorie, ca procedură de sine-stătătoare, formula executorie urmând a fi cuprinsă în partea finală a încheierii de încuviinţare a executării silite pronunţată de instanţa judecătorească. De asemenea, a fost ajustat în mod corespunzător, aşa cum era şi firesc, regimul juridic al încheierii de încuviinţare a executării silite prin prisma căilor de atac puse la dispoziţie părţilor.

În esenţă, modificările operate prin O.U.G. nr. 1/2016 au readus în ansamblul normativ al  Codului de procedură civilă formalităţile premergătoare declanşării propriu-zise a executării silite în forma sistemului consacrat de legiuitor la momentul intrării în vigoare a Codului, astfel cum fusese acesta deja amendat prin Legea de punere în aplicare nr. 76/2012 şi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 138/2014.

Prezentul studiu îşi propune să aducă în atenţie, într-o abordare uneori critică, o atentă analiză, nu doar literală, cât mai ales istorico-teleologică, a principalelor elemente de noutate pe care Legea nr. 17/2017 le introduce în Codul de procedură civilă şi o prezentare comparativă faţă de reglementarea anterioară, constatându-se că acest act normativ cuprinde şi modificări ori completări ale unor norme de procedură care excedează unei simple legi de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului.

Esenţial de relevat este faptul că aceste modificări ridică chestiunea aplicării legii de procedură civilă în timp, în sensul că, raportat la prevederile art. 24-25 C. pr. civ., dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare. Sub acest aspect, este de evidenţiat în primul rând faptul că, în materia executării silite, pot fi identificate de la momentul intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, mai multe modificări succesive, cu consecinţa incidenţei în activitatea practică a tot atâtor forme de aplicare a Codului de procedură civilă. În concret, în prezent, practicianul în materia executării silite, fie el judecător, executor judecătoresc, avocat, etc. este în situaţia de a aplica 6 forme succesive și diferite ale Codului de procedură civilă şi anume:

(i). forma în vigoare în perioada 15 februarie 2013 – 14 ianuarie 2014 (forma existentă la momentul intrării în vigoare a Codului de procedură civilă)

(ii). forma în vigoare în perioada 15 ianuarie 2014 – 15 iulie 2014 [ca urmare a publicării în M. Of. nr. 30/15.01.2014 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 473/2013 referitoare la prevederile art. 659 alin. (3) C. pr. civ.]

(iii). forma în vigoare în perioada 16 iulie 2014 – 18 octombrie 2014 [urmare a publicării în M. Of. nr. 529/16.07.2014 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 348/2014 referitoare la prevederile art. 650 alin. (1) C. pr. civ.]

(iv). forma în vigoare în perioada 19 octombrie 2014 – 03 februarie 2016 (urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 138/2014)

(v). forma în vigoare în perioada 04 februarie 2016 – 23 martie 2017 (urmare  a publicării în M. Of. nr. 84/04.02.2016 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 895/2015 referitoare la prevederile art. 666 C. pr. civ. şi în M. Of. nr. 85/04.02.2016 a O.U.G. nr. 1/2016)

(vi). forma existentă începând cu data de 24 martie 2017 (urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 17/2017 de aprobare a O.U.G. nr. 1/2016).

Așadar, din această perspectivă, apreciem că sunt de evitat practicile legiuitorului de a adopta modificări ale Codului de procedură civilă, la intervale scurte de timp, cu consecința practică nefavorabilă de aplicare concomitentă a mai multor variante ale Codului de procedură civilă în detrimentul unor abordări legislative de substanță, fundamentate și bine controlate din punct de vedere al normelor de tehnică legislativă.

În al doilea rând, în contextul acestor considerații preliminare referitoare la regulile de aplicare în timp a normelor de procedură civilă, precizăm că nu lipsite de relevanță sunt dispozițiile art. 69 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, text ce reglementează interpretarea legală a normelor juridice, prevăzând că (1) intervenţiile legislative pentru clarificarea sensului unor norme legale se realizează printr-un act normativ interpretativ de acelaşi nivel cu actul vizat, prin dispoziţii interpretative cuprinse într-un nou act normativ sau prin modificarea dispoziţiei al cărui sens trebuie clarificat, şi, respectiv, că (2) interpretarea legală intervenită potrivit alin. (1) poate confirma sau, după caz, infirma ori modifica interpretările judiciare, arbitrale sau administrative, adoptate până la acea dată, cu respectarea drepturilor câştigate.

Astfel, prin interpretarea normelor juridice se înțelege operațiunea de stabilire a conținutului și sensului acestora, pentru a se asigura corecta lor aplicare. Împrejurări depășite de dinamica vieții, utilizarea unor formulări prea generale, a unor termeni specifici ori a unor expresii imprecise, neclare, ambigue pot constitui tot atâtea motive care să justifice o intervenție legislativă ulterioară interpretativă.

Întrucât scopul interpretării este de a da o explicație corectă înțelesului, scopului și finalității unui act normativ emis anterior, învederăm că, sub aspectul efectelor juridice ale unei asemenea norme de interpretare legală, aceasta din urmă va face corp comun cu actul interpretat. Prin urmare, din perspectiva aplicării în timp a legii de procedură civilă, ori de câte ori legea nouă cuprinde o normă interpretativă, aceasta nu se va supune prevederilor art. 24-25 C. pr. civ., ci va face corp comun cu legea veche, căreia doar îi clarifică sensul corect, neavând caracterul unei norme modificatoare, care să introducă în fondul legislativ procesual civil o dispoziție nouă.

Prezenta lege, ce face obiectul studiului de față, cuprinde o serie de asemenea norme de interpretare, așa cum vom învedera în cele ce urmează, astfel încât, în privința acestora, nu se va ridica problema aplicării legii de procedură civilă în timp.

1. PROCEDURA NECONTENCIOASĂ

Prin Legea nr. 17/2017 articolul 534, alineatul (2) s-a modificat, având următorul cuprins:

 „(2) Încheierea prin care se soluţionează cererea este supusă numai apelului, cu excepţia celei pronunţate de un complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care este definitivă.”

Prin modificarea operată în conţinutul alin. (2) a fost înlocuită sintagma „încheierea prevăzută la alin. (1)” cu cea privind „încheierea prin care se soluţionează cererea”.

În condiţiile în care alin. (1) al articolului 534 C. pr. civ. prevede că  „încheierea prin care se încuviinţează cererea este executorie”, trimiterea la alin. (1) era de natură a crea un echivoc cu privire la obiectul apelului, în sensul că, ori ar fi excluse de la calea de atac a apelului acele încheieri prin care se respinge sau se anulează cererea necontencioasă, ori acestea din urmă ar fi supuse atât apelului, cât şi recursului.

Prin urmare, a devenit în mod univoc clarificată sfera încheierilor pronunţate în procedura necontencioasă susceptibile de a fi atacate cu apel, în sensul că, indiferent de soluţia pe care o conţine, încheierea pronunţată asupra cererii este susceptibilă numai de apel, cu excepţia celei pronunţate de un complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care este definitivă.

Totodată, precizăm că, aşa cum prevede art. 534 alin. (2) C. pr. civ., apelul este deschis doar împotriva încheierilor prin care se soluţionează cererea necontencioasă (admitere, respingere, anulare, etc.), fără a avea în vedere ipoteza în care instanţa, pe parcursul procedurii necontencioase, pronunţă încheieri pentru care se prevăd căi de atac specifice, cum ar fi, de pildă, încheierea prin care se dispune suspendarea judecăţii care poate fi atacată cu recurs conform art. 414 C. pr. civ. (cu excepţia celei pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care este definitivă).

Arătăm că majoritatea doctrinei^[3] şi practicii judiciare interpreta textul art. 534 alin. (2) C. pr. civ. în sensul că apelul poate fi exercitat şi împotriva încheierilor de anulare sau respingere a cererii, apreciindu-se că acestea din urmă nu puteau fi considerate nici excluse de la calea de atac a apelului, dar nici susceptibile atât de apel, cât şi de recurs.

Prin urmare, modificarea (formală) operată prin Legea de punere în aplicare a O.U.G. nr. 1/2016 nu constituie o schimbare de viziune a legiuitorului care să pună problema aplicării în timp a normei, ci doar un demers legal de interpretare [în sensul art. 69 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 care permite ca intervenţiile legislative pentru clarificarea sensului unor norme legale să se realizeze (…) prin modificarea dispoziţiei al cărui sens trebuie clarificat] şi de precizare a viziunii iniţiale, regăsită în forma anterioară a textului alin. (2) al art. 534 C. pr. civ.