Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
467 views
Articol de Sorana Stănescu, publicat în revista DOR #20 – vară 2015.
De aproape un an documentez programul Teach for Romania (TfR), care plasează pentru doi ani tineri bine pregătiţi (cu experienţă profesională diversă sau recent absolvenţi) în școli din comunităţi dezavantajate, izolate sau din zone rurale, acolo unde profesorii nu se înghesuie. Anul acesta, 18 profesori și învăţători au predat în 15 astfel de școli din șapte judeţe, unui număr de aproape 2.600 de copii. Din toamnă organizaţia speră să poată plasa încă 30 de profesori în judeţele în care e deja prezentă, dar și în judeţe noi din sudul și estul ţării. (Vor ca până în 2020 să acopere toată ţara.) Școlile în care merg nu sunt cele care dau olimpicii internaţionali, ci acelea care ridică cifra abandonului școlar (17,4% în România, faţă de 12,8% media UE) și scad rata promovabilităţii la BAC (doar 60% în 2014).
Parţial, cred că am înţeles și de ce rezultatele acestor școli sunt atât de slabe. E vorba de sărăcie și neimplicarea părinţilor, laolată cu slaba pregătire a unora dintre profesori și o programă de secol XIX.
În comunităţile TfR am găsit o generaţie pierdută (actualii părinţi de 20-40 de ani) și o generaţie aflată la risc major de a părăsi școala, analfabetă funcţional (știu să citească, dar nu înţeleg ce citesc), cu zero șanse de angajare și de ieșire din sărăcie: copiii lor. Ei sunt următorul val de asistaţi social, a căror contribuţie la dezvoltarea societăţii va fi ca și inexistentă.
Am văzut diferenţa dintre generaţii ilustrată într-o casă de chirpici din Gârcin, un cartier din Săcele, pe lângă Brașov, unde trăiește una dintre cele mai mari comunităţi compacte de romi din Europa: 10-11 mii de oameni. În câţiva metri pătrăţi locuiesc trei generaţii: bunica, 60 de ani, cei doi copii, de 40, dintre care unul căsătorit și cu două fete de școală primară. Singurul adult cu carte și cu venit stabil – pensia – este bunica: pe vremea ei toţi făceau opt clase, iar apoi se angajau măturători sau muncitori în fabricile din zonă (Tractorul și Steagul Roșu). Băieţii ei n-au fost la școală. De-abia acum tatăl celor două fete merge la „A doua șansă”, un program guvernamental de alfabetizare destinat adulţilor. Iar din cele două fete, pe una au exmatriculat-o din cauza absenţelor, iar cealaltă abia ţine pasul, pentru că nu are cine să-i citească și s-o ajute la teme.
Profesorii TfR le predau unor copii care își fac temele la lumânare și care vin la școală prin noroi, tocmai din fundul satului. Copii care nu vin dacă plouă sau ninge, pentru că nu au cu ce se încălţa. Copii pe care părinţii îi trimit la muncă sau copii care din proprie iniţiativă lipsesc o săptămână ca să sape o fântână unui vecin și să cumpere mâncare acasă. Copii care și-au învăţat părinţii să scrie și să citească. Copii care la sfârșitul clasei a II-a știu doar literele mari de tipar – și acelea învăţate de pe vitrinele magazinelor din Viena, unde cerșeau cu părinţii.
Dincolo de scris și citit, profesorii TfR le arată cum îi poate ajuta școala să devină ce vor în viaţă și le deschid o lume dincolo de sat. De aceea, fiecare oră începe sau se termină cu întrebarea: „la ce ne ajută pe noi să știm X sau Y?” – fie că e vorba de numele fructelor în engleză, de tabla împărţirii sau de lanţul trofic la biologie. Orice noţiune nouă este conectată cu universul lor, astfel încât predarea să devină relevantă.
Până la educaţia copiilor, România are nevoie de educaţie pentru părinţi. Cu mediatori sociali, cu profesori care merg acasă, cu activităţi care să-i oblige pe părinţi să lucreze cu copiii lor, cu orice e nevoie ca să-i convingă să-i ţină în școală. Sigur, unii părinţi sunt la serviciu (puţini), la muncă în străinătate (sezonier) sau trebuie să stea acasă cu ceilalţi copii mai mici. Mulţi însă nu lucrează. Stau, pur și simplu. Măcar aceia trebuie integraţi și implicaţi în viaţa școlii, iar asta face parte din rolul profesorilor TfR: să-i viziteze, să vadă în ce condiţii trăiesc, să cunoască familiile, să convingă părinţii de importanţa educaţiei.
Lipsa dotărilor nu mai e o scuză pentru rezultatele slabe. Datorită unor investiţii în reabilitarea școlilor în ultimii zece ani, majoritatea au încălzire, mobilier, ferestre și uși noi, table de scris. Au gresie și faianţă la baie, chiar dacă baia n-are bec și apă curentă și e în afara școlii. Ceea ce nu au însă tot timpul sunt tuș în imprimantă și hârtie, astfel încât profesorii au raţie de coli pe care pot să le printeze într-o lună – totdeauna mai puţin de jumătate din cât ar avea nevoie. Asta pentru că investiţiile mari au fost în clădiri, iar acum reparaţiile și consumabilele se plătesc din bugetele mici ale școlilor. Guvernele au cheltuit miliarde pe geamuri termopan și calculatoare (sunt însă școli unde ele zac nefolosite pentru că nu sunt profesori de informatică, și nici posibilitatea legală de a-i angaja, postul lor nefiind prevăzut în planul de școlarizare), dar dau un salariu de 700 de lei unui învăţător debutant și de 800 unui profesor – mai puţin decât primește paznicul școlii.
Mi-am dat seama în aceste luni că școala nu e (doar) despre manuale digitale și alternative, scriitori mai mult sau mai puţin avangardiști la teste, și nici măcar despre ore obligatorii de religie.
Cred că TfR a ridicat la fileu adevăratele subiecte de analiză și posibilele arii de intervenţie guvernamentală: atragerea de profesori dedicaţi și pregătiţi, care altfel nici nu s-ar gândi la o carieră în educaţie, susţinerea și motivarea lor financiară (organizaţia le oferă o bursă lunară în cei doi ani), corelarea între ceea ce învaţă copiii la școală și nevoile și posibilităţile lor reale de a-și alege o profesie (de exemplu, mulţi vor să termine opt clase numai ca săși poată lua permisul de conducere, iar profesorii TfR se folosesc de asta ca să-i motiveze), implicarea părinţilor și a comunităţii în activităţile școlii.
Pentru cei 18 care termină primul an, rezultatele se văd și înseamnă: mai puţine absenţe și poate ultima șansă de a termina opt clase pentru Nicușor, elevul de 17 ani din Chiselet, Călărași, al Ramonei Diac; teme făcute acasă și nu copiate în clasă, pentru elevii lui Marius Bogdan din Voluntari, Ilfov; opt note de trecere la simularea la română a testelor naţionale, pentru Iulia Zecheru; o mamă care se interesează de băiatul ei, pentru Raluca Lungu, în Sohatu, Călărași sau o bătaie care nu mai izbucnește în școala din Gârcin, unde predau patru din cei 18 profesori.
M-am convins că „sistemul educaţional”, cu tot ce înseamnă el, nu există izolat și independent. Dacă noi am terminat școala sau am găsit o soluţie pentru educaţia copiilor noștri, nu putem ignora valurile de tineri care părăsesc școala, fie absolvind cursuri irelevante în viaţa de zi cu zi, fie abandonând pur și simplu. Pentru că ei sunt România de peste 20 de ani.
Sorana Stănescu este reporter și a urmărit primul an al programului Teach for Romania (2014-2015). Documentarea acestui articol a fost posibilă datorită unui grant acordat de Romanian-American Foundation.
* Articol preluat din revista DoR.
