Scrisoare din… Școala românească

5 dec. 2015
Vizualizari: 1397
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Articol de Sorana Stănescu, publicat în revista DOR #20 – vară 2015.

De aproape un an documentez programul Teach for Romania (TfR), care plasează pentru doi ani tineri bine pregătiți (cu experiență profesională diversă sau recent absolvenți) în școli din comunități dezavantajate, izolate sau din zone rurale, acolo unde profesorii nu se înghesuie. Anul acesta, 18 profesori și învățători au predat în 15 astfel de școli din șapte județe, unui număr de aproape 2.600 de copii. Din toamnă organizația speră să poată plasa încă 30 de profesori în județele în care e deja prezentă, dar și în județe noi din sudul și estul țării. (Vor ca până în 2020 să acopere toată țara.) Școlile în care merg nu sunt cele care dau olimpicii internaționali, ci acelea care ridică cifra abandonului școlar (17,4% în România, față de 12,8% media UE) și scad rata promovabilității la BAC (doar 60% în 2014).

Parțial, cred că am înțeles și de ce rezultatele acestor școli sunt atât de slabe. E vorba de sărăcie și neimplicarea părinților, laolată cu slaba pregătire a unora dintre profesori și o programă de secol XIX.

În comunitățile TfR am găsit o generație pierdută (actualii părinți de 20-40 de ani) și o generație aflată la risc major de a părăsi școala, analfabetă funcțional (știu să citească, dar nu înțeleg ce citesc), cu zero șanse de angajare și de ieșire din sărăcie: copiii lor. Ei sunt următorul val de asistați social, a căror contribuție la dezvoltarea societății va fi ca și inexistentă.

Am văzut diferența dintre generații ilustrată într-o casă de chirpici din Gârcin, un cartier din Săcele, pe lângă Brașov, unde trăiește una dintre cele mai mari comunități compacte de romi din Europa: 10-11 mii de oameni. În câțiva metri pătrăți locuiesc trei generații: bunica, 60 de ani, cei doi copii, de 40, dintre care unul căsătorit și cu două fete de școală primară. Singurul adult cu carte și cu venit stabil – pensia – este bunica: pe vremea ei toți făceau opt clase, iar apoi se angajau măturători sau muncitori în fabricile din zonă (Tractorul și Steagul Roșu). Băieții ei n-au fost la școală. De-abia acum tatăl celor două fete merge la „A doua șansă”, un program guvernamental de alfabetizare destinat adulților. Iar din cele două fete, pe una au exmatriculat-o din cauza absențelor, iar cealaltă abia ține pasul, pentru că nu are cine să-i citească și s-o ajute la teme.

Profesorii TfR le predau unor copii care își fac temele la lumânare și care vin la școală prin noroi, tocmai din fundul satului. Copii care nu vin dacă plouă sau ninge, pentru că nu au cu ce se încălța. Copii pe care părinții îi trimit la muncă sau copii care din proprie inițiativă lipsesc o săptămână ca să sape o fântână unui vecin și să cumpere mâncare acasă. Copii care și-au învățat părinții să scrie și să citească. Copii care la sfârșitul clasei a II-a știu doar literele mari de tipar – și acelea învățate de pe vitrinele magazinelor din Viena, unde cerșeau cu părinții.

Dincolo de scris și citit, profesorii TfR le arată cum îi poate ajuta școala să devină ce vor în viață și le deschid o lume dincolo de sat. De aceea, fiecare oră începe sau se termină cu întrebarea: „la ce ne ajută pe noi să știm X sau Y?” – fie că e vorba de numele fructelor în engleză, de tabla împărțirii sau de lanțul trofic la biologie. Orice noțiune nouă este conectată cu universul lor, astfel încât predarea să devină relevantă.

Până la educația copiilor, România are nevoie de educație pentru părinți. Cu mediatori sociali, cu profesori care merg acasă, cu activități care să-i oblige pe părinți să lucreze cu copiii lor, cu orice e nevoie ca să-i convingă să-i țină în școală. Sigur, unii părinți sunt la serviciu (puțini), la muncă în străinătate (sezonier) sau trebuie să stea acasă cu ceilalți copii mai mici. Mulți însă nu lucrează. Stau, pur și simplu. Măcar aceia trebuie integrați și implicați în viața școlii, iar asta face parte din rolul profesorilor TfR: să-i viziteze, să vadă în ce condiții trăiesc, să cunoască familiile, să convingă părinții de importanța educației.

Lipsa dotărilor nu mai e o scuză pentru rezultatele slabe. Datorită unor investiții în reabilitarea școlilor în ultimii zece ani, majoritatea au încălzire, mobilier, ferestre și uși noi, table de scris. Au gresie și faianță la baie, chiar dacă baia n-are bec și apă curentă și e în afara școlii. Ceea ce nu au însă tot timpul sunt tuș în imprimantă și hârtie, astfel încât profesorii au rație de coli pe care pot să le printeze într-o lună – totdeauna mai puțin de jumătate din cât ar avea nevoie. Asta pentru că investițiile mari au fost în clădiri, iar acum reparațiile și consumabilele se plătesc din bugetele mici ale școlilor. Guvernele au cheltuit miliarde pe geamuri termopan și calculatoare (sunt însă școli unde ele zac nefolosite pentru că nu sunt profesori de informatică, și nici posibilitatea legală de a-i angaja, postul lor nefiind prevăzut în planul de școlarizare), dar dau un salariu de 700 de lei unui învățător debutant și de 800 unui profesor – mai puțin decât primește paznicul școlii.

Mi-am dat seama în aceste luni că școala nu e (doar) despre manuale digitale și alternative, scriitori mai mult sau mai puțin avangardiști la teste, și nici măcar despre ore obligatorii de religie.

Cred că TfR a ridicat la fileu adevăratele subiecte de analiză și posibilele arii de intervenție guvernamentală: atragerea de profesori dedicați și pregătiți, care altfel nici nu s-ar gândi la o carieră în educație, susținerea și motivarea lor financiară (organizația le oferă o bursă lunară în cei doi ani), corelarea între ceea ce învață copiii la școală și nevoile și posibilitățile lor reale de a-și alege o profesie (de exemplu, mulți vor să termine opt clase numai ca săși poată lua permisul de conducere, iar profesorii TfR se folosesc de asta ca să-i motiveze), implicarea părinților și a comunității în activitățile școlii.

Pentru cei 18 care termină primul an, rezultatele se văd și înseamnă: mai puține absențe și poate ultima șansă de a termina opt clase pentru Nicușor, elevul de 17 ani din Chiselet, Călărași, al Ramonei Diac; teme făcute acasă și nu copiate în clasă, pentru elevii lui Marius Bogdan din Voluntari, Ilfov; opt note de trecere la simularea la română a testelor naționale, pentru Iulia Zecheru; o mamă care se interesează de băiatul ei, pentru Raluca Lungu, în Sohatu, Călărași sau o bătaie care nu mai izbucnește în școala din Gârcin, unde predau patru din cei 18 profesori.

M-am convins că „sistemul educațional”, cu tot ce înseamnă el, nu există izolat și independent. Dacă noi am terminat școala sau am găsit o soluție pentru educația copiilor noștri, nu putem ignora valurile de tineri care părăsesc școala, fie absolvind cursuri irelevante în viața de zi cu zi, fie abandonând pur și simplu. Pentru că ei sunt România de peste 20 de ani.

Sorana Stănescu este reporter și a urmărit primul an al programului Teach for Romania (2014-2015). Documentarea acestui articol a fost posibilă datorită unui grant acordat de Romanian-American Foundation.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

* Articol preluat din revista DoR.

Scrisoare din… Școala românească was last modified: noiembrie 6th, 2017 by Universul Juridic

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor: