Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
49 views
Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că decizia atacată este nelegală sub aspectul aplicării greşite a prevederilor art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006 a vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic, dispoziţii care privesc plafonarea daunelor morale, instanţa de apel reducând injust şi în mod semnificativ sumele acordate de către prima instanţă cu titlu de compensaţii băneşti.
Din această perspectivă, a arătat, sub un prim aspect, că actele normative prin care s-a stabilit modalitatea de acordare a despăgubirilor pentru pagubele sau daunele produse de speciile de faună cinegetică din anexele nr. 1 şi 2 la Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, cu modificările şi completările ulterioare, prevăzute de art. II din Legea nr. 13/2020, respective, H.G. nr. 3/2023 şi Ordinul nr. 1656/2023 au intrat în vigoare ulterior producerii faptului generator de prejudiciu (30 august 2021), astfel că dispoziţiile art. 13^1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, introduse prin Legea nr. 13/2020, nu sunt aplicabile speţei deduse judecăţii, având în vedere principiul neretroactivităţii legii civile, reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, art. 6 alin. (2) C. civ. şi art. 103 din Legea nr. 71/2011.
Înalta Curte reţine că obiectul cauzei de faţă îl constituie solicitarea reclamantului de angajare a răspunderii civile delictuale a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor pentru repararea prejudiciului produs reclamantului în urma atacului exercitat asupra sa de exemplarul de faună de interes cinegetic ursul brun (Ursus arctos), cuprins în Anexa nr. 2 la Legea nr. 407/2006, animal aflat în paza juridică a pârâtului. Eevenimentul s-a produs la data de 30 august 2021.
Referitor la dreptul substanţial aplicabil în speţă, reclamantul A. a înţeles să se prevaleze de dispoziţiile art. 131 din Legea nr. 407/2006, astfel cum a fost modificat, şi, în completare, de prevederile art. 1375, art. 1381, art. 1385, art. 1386 alin. (2), art. 1387, art. 1391, art. 1392 şi art. 253 alin. (4) C. civ., în ceea ce priveşte repararea prejudiciului moral.
Prin urmare, din perspectiva cauzei juridice, reclamantul a învestit tribunalul cu o ipoteză de răspundere delictuală obiectivă, fără vinovăţie, fundamentată pe obligaţia de garanţie a aşa-zisului „comportament” anormal al animalului din specia urs, specie ce se încadrează în Anexa 2 a Legii nr. 407/2006, în eventualitatea producerii unui prejudiciu, astfel că antrenarea răspunderii necesită doar dovedirea condiţiilor generale referitoare la prejudiciu şi la raportul de cauzalitate dintre „comportamentul” animalului şi prejudiciu, precum şi a celei speciale referitoare la calitatea de păzitor juridic al animalului.
Prin sentinţa civilă nr. 178 din 21 februarie 2023, Tribunalul Harghita, secţia civilă, admiţând în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., a obligat pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor la plata sumei de 90.000 RON, cu titlu de daune morale, precum şi la plata dobânzii legale, calculată începând cu data de 30 august 2021, în condiţiile prevăzute de art. 249 C. proc. civ., raportându-se la dispoziţiile art. 13^1 din Legea nr. 407/2006, în ceea ce priveşte legitimarea procesuală a Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor grefată pe calitatea acestuia de subiect pasiv în raportul juridic obligaţional de răspundere civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat de animalul sălbatic, în considerarea faptului că deţine paza juridică a animalului, răspundere fundamentată pe normele prevăzute de art. 1381 alin. (1) şi art. 1391 C. civ.. A respins restul pretenţiilor legate de prejudiciul material, ca nedovedite.
Prima instanţă de control judiciar, prin decizia nr. 726A din 29 noiembrie 2023, a admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor împotriva sentinţei civile nr. 178 din 21 februarie 2023 a Tribunalului Harghita, secţia civilă, schimbând în parte această sentinţă, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 4.590 RON, cu titlu de daune morale, la care se va adaugă dobânda legală, calculată de la data evenimentului – 30 august 2021, până la data plăţii efective, reţinând că soluţia de respingere a pretenţiilor ce vizau prejudiciul material nu a făcut obiectul apelului exercitat de reclamant.
Ţinând cont de faptul că paza juridică a animalelor incluse în anexa 2 la Legea nr. 407/2006 revine Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, care este autoritatea centrală ce răspunde de vânătoare şi asigură administrarea faunei cinegetice, instanţa de apel a identificat incidenţa în cauză a art. 13^1 alin. (2), teza a II-a din Legea nr. 407/2006, în vigoare la data sesizării instanţei, ca normă specială ce se aplică prioritar, în virtutea regulii specialia generalibus derogant, acordând daune morale în cuantum de 4.590 RON, calculate prin raportare la salariul minim brut pe ţară garantat în plată obţinut de o persoană în activitate (conform H.G. nr. 900/2023), proporţional cu zilele de inactivitate, respectiv 26-28 de zile de îngrijiri medicale, conform raportului de expertiză medico-legală depus în probaţiune, la care s-a adăugat dobânda legală, calculată de la data evenimentului (30 august 2021) până la data plăţii.
Analizând criticile de nelegalitate ce susţin inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 13^1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, din perspectiva modalităţii de stabilire a despăgubirilor morale, critici ce se întemeiază pe împrejurarea că aceasta a fost reglementată prin acte normative de punere în aplicare a legii intrate în vigoare la o dată ulterioară producerii faptei prejudiciabile, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de atacurile exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 ale Legii nr. 407/2006 soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice reprezintă o instituţie nou intrată în peisajul dreptului românesc, anterior acestui moment, repararea prejudiciilor la care se referă acest act normativ fiind supusă regimului juridic general al răspunderii civile obiective, instituit prin dispoziţiile de drept comun ale art. 1.375 şi urm. din C. civ.
În acest sens, art. 13^1 alin. (1)-(3) din Legea nr. 407/2006, cu modificările şi completările ulterioare prevede următoarele:
„(1) În cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2, soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice, se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare şi/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, care vor acoperi cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare, veniturile nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului, precum şi daune morale.
(2) Daunele morale prevăzute la alin. (1) vor fi proporţionale cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut. În cazul în care victima nu este salariată se va acorda o sumă proporţională cu echivalentul salariului minim pe economie obţinut de o persoană în activitate.
(3) În cazul decesului, se vor acorda sume compensatorii pentru familia victimei, reprezentând echivalentul unui salariu minim pe economie până la vârsta pensionării”.
C. civ. (care constituie dreptul comun în materia obligaţiilor) a reglementat, încă de la intrarea sa în vigoare, în art. 1387 – 1393, problematica daunelor de tipul celor prevăzute de art. 131 din Legea nr. 407/2006, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţiile acestuia aplicându-se, în materia reglementată de art. 13^1 din Legea nr. 407/2006, cu modificările şi completările ulterioare, ori de câte ori nu se derogă de la ele prin norma specială.
Aşadar, raportul dintre dispoziţiile ce reglementează acordarea daunelor morale pentru prejudiciile cauzate de atacurile exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 ale Legii nr. 407/2006, din cuprinsul acestui act normativ, şi dispoziţiile de drept comun din C. civ., este unul de la special la general, în aplicarea principiului general de drept specialia generalibus derogant, ceea ce înseamnă că pretenţiile de despăgubire întemeiate (de reclamant) pe consecinţele prejudiciabile cauzate de animalul aflat în paza juridică a intimatei pârâte trebuie analizate în raport de cerinţele normei speciale şi derogatorii, iar nu prin raportare la dispoziţiile de drept comun.
Legea nr. 13/2020, prin care a fost introdus art. 13^1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, prevede la art. II că:
„Modalitatea de acordare a despăgubirilor pentru pagube sau daunele produse de speciile de faună cinegetică din anexele nr. 1 şi 2 din Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege, se adoptă prin hotărâre a Guvernului, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
Ca urmare, a fost adoptată H.G. nr. 3/04.01.2023, care, prin art. 10 a instituit criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor, procedura de stabilire a despăgubirilor şi cea de contestare a deciziei emise în acest sens, după cum urmează:
(1) Cuantumul despăgubirilor în cazul atacurilor animalelor sălbatice asupra persoanelor fizice, soldate cu rănirea sau decesul acestora, se stabileşte conform prevederilor art. 131 din Legea nr. 407/2006, cu modificările şi completările ulterioare, de o comisie constituită în acest sens, la nivelul structurilor prevăzute la art. 6 alin. (9) lit. a) şi b).
(2) La stabilirea despăgubirilor, în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele:
1. în caz de vătămare corporală:
a) venitul net nerealizat de victimă, pe perioada incapacităţii temporare de muncă, de la momentul producerii incidentului;
b) salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, în cazul în care persoana vătămată nu are calitatea de salariat la data producerii accidentului;
c) cheltuielile prilejuite de accident – cheltuieli cu spitalizarea persoanei vătămate de exemplarul de faună cinegetică, cu tratamentul acesteia, pentru recuperare, conform prescripţiilor medicale, probate cu documente justificative, dacă nu sunt suportate din fondurile asigurărilor sociale de sănătate, potrivit legislaţiei în vigoare;
d) daune morale proporţional cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut. În cazul în care victima nu este salariată se va acorda o sumă proporţională cu echivalentul salariului minim brut pe ţară garantat în plată obţinut de o persoană în activitate.
(3) Despăgubirile menţionate la alin. (1) se aprobă prin decizie a conducătorilor structurilor prevăzute art. 6 alin. (9) lit. a) şi b).
(4) Decizia prevăzută la alin. (3) poate fi contestată potrivit art. 7 şi 8 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
(5) Autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare şi autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului vor aloca structurilor lor teritoriale fondurile necesare plăţii despăgubirilor aprobate prin decizia menţionată la alin. (3).
(6) În termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentului act normativ, autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului şi autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare aprobă, prin ordin al ministrului mediului, apelor şi pădurilor, modalitatea de acordare a despăgubirilor prevăzute la art. 131 din Legea nr. 407/2006, cu modificările şi completările ulterioare.
Ulterior, prin Ordinul nr. 1656/13.06.2023, au fost stabilite în concret acţiunile şi responsabilităţile victimelor sau ale reprezentanţilor legali ai acestora, ale structurilor teritoriale de specialitate ale autorităţii publice centrale care răspunde de vânătoare, precum şi ale structurilor teritoriale de specialitate ale autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de constatare, evaluare, stabilire a răspunderii civile şi plată a despăgubirilor acordate în cazul atacurilor produse de exemplare ce aparţin speciilor de interes cinegetic prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 la Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, cu modificările şi completările ulterioare.
Raportat la conţinutul lor concret, normele cuprinse în cele două acte notmative care au stabilit modalitatea de acordare a despăgubirilor în situaţiile de natura celei ce face obiectul prezentei cauze reprezintă legislaţie secundară care, fără a înlocui dispoziţiile Legii nr. 407/2006, permit doar punerea în aplicare a acesteia, în sensul că stabilesc modul în care prevederile actului normativ la care se referă vor fi efectiv puse în aplicare, cuprinzând, totodată, şi alte aspecte organizatorice privind implementarea acestora.
Ele nu derogă de la dispoziţiile Legii vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic, ci sunt în deplin acord cu acestea, respectând principiile generale de tehnică legislativă reglementate de Capitolul VII din Legea nr. 24/2000, şi, contrar susţinerilor recurentului reclamant, ele nu completează textul din legislaţia primară, respectiv art. 13^1 din Legea nr. 407/2006, instituind pentru prima dată regula limitării daunelor morale la o sumă proporţională cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut sau, după caz, cu echivalentul salariului minim pe economie obţinut de o persoană în activitate, ci detaliază numai modalitatea concretă de calculare şi acordare a acestora.
În acest sens este de observant că textul art. 13^1 cuprindea deja instrumentele necesare punerii sale în aplicare, legiuitorul făcând referiri explicite la proporţionalitatea daunelor morale cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut sau, în cazul în care victima nu este salariată, la proporţionalitatea sumei acordate cu titlu de daune morale cu echivalentul salariului minim pe economie obţinut de o persoană în activitate, actele normative ulterioare neaducând niciun element de noutate sub acest aspect, ci având doar rolul de a detalia procedura ce trebuie urmată pentru acordarea daunelor morale, de a desemna organele implicate în operaţiunea de calculare şi acordare a daunelor, de a simplifica activitatea acestora, punând, totodată, la îndemâna persoanei nemulţumite de cuantumul sumei acordate cu acest titlu un mijloc de contester a deciziei emise în această procedură.
Or, câtă vreme legislaţia secundară nu introduce în legislaţie, pentru prima dată, instrumentele necesare punerii în aplicare a art. 13^1 din Legea nr. 407/2006, acestea existând ca atare în chiar conţinutul normei primare, nu se poate pretinde că, prin aplicarea modalităţii de acordare a despăgubirilor reglementate prin art. 13^1 din Legea nr. 407/2006 s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii, pentru simplul fapt că H.G. nr. 3/04.01.2023 şi Ordinul nr. 1656/13.06.2023 sunt ulterioare momentului producerii prejudiciului.
Stabilirea daunelor morale se putea realiza chiar şi în lipsa normelor metodologice, respective, prin aplicarea directă a prevederilor art. 13^1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006 câtă vreme, potrivit celor deja arătate, textul menţionat prevede explicit sfera beneficiarilor dreptului la despăgubiri, precum şi modul de calcul, anume prin raportare la perioada de inactivitate, cu luarea în considerare a calităţii de salariat sau nesalariat, în funcţie de care se foloseşte drept criteriu de calcul salariul în plată sau salariul minim pe economie, după caz.
Ca atare, contrar susţinerilor recurentului reclamant, împrejurarea că normelor de aplicare a Legii nr. 407/2006 nu existau la data prejudiciului, fiind adoptate ulterior, nu conduce la inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 13^1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 407/2006.
Relevantă, în acest sens, este şi decizia nr. 7/2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, în care se arată că „nu se poate condiţiona acordarea unui drept sau spor prevăzut de lege pentru motivul că, în organizarea executării legii, autoritatea publică centrală nu respectă termenul stabilit în lege pentru emiterea ordinului de aprobare a normelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ghidurilor de bune practici, acest comportament al autorităţii contravenind principiului supremaţiei legii”. (paragraful 55).
„Or, neîndeplinirea de către o autoritate publică a unei obligaţii legale de a emite acte administrative cu caracter normativ nu poate conduce la suprimarea drepturilor şi sporurilor prevăzute de legea în aplicarea căreia trebuiau emise normele sau amânarea îndelungată a acordării lor, atâta vreme cât legea este în vigoare”. (paragraful 62).
Din perspectiva celor statuate prin decizia menţionată, aplicabile mutatis mutandis prezentei cauze, se observă că prevederile art. 13^1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006 conţin suficiente elemente pentru determinarea şi acordarea daunelor morale, fără a fi nevoie de legislaţia secundară (norme), de vreme ce textul de lege prevede sfera beneficiarilor dreptului menţionat, precum şi calculul sumei prin raportarea numărului de zile de inactivitate la salariul în plată, respectiv la salariul minim pe economie, în cazul victimelor care deţin sau nu calitatea de salariat.
Este adevărat că, spre deosebire de art. 13^1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, în cuprinsul căruia se are în vedere echivalentul salariului minim pe economie, H.G. nr. 3/04.01.2023 raportează daunele morale la echivalentul salariului minim brut pe ţară garantat în plată obţinut de o persoană în activitate.
Nu se poate considera, însă, că înlocuirea noţiunii de salariu minim pe economie cu cea de salariu minim brut garantat ar echivala cu introducerea unui instrument nou de apreciere a cuantumului daunelor morale, de natură a justifica înlăturarea de la aplicare a normei în discuţie, câtă vreme, în esenţă, modalitatea de acordare a despăbubirilor nu a fost modificată, intenţia legiuitorului fiind în mod evident doar aceea de a înlătura ambiguitatea formulei iniţial alese şi discriminările ce puteau rezulta din aceasta, iar, pe de altă parte, raportarea despăgubirilor la salariul minim brut garantat îi este favorabilă reclamantului.
Astfel, indicând doar echivalentul salariului minim pe economie, fară a preciza dacă este vorba despre cuantumul brut sau net al acestuia, în condiţiile în care dreptul comun face această distincţie, norma din cuprinsul art. 13^1 era cel puţin nepotrivită putând conduce la vădita discriminare între categoria salariaţilor şi celelalte categorii de contribuabili care realizează venituri impozabile, caracterizate prin periodicitate şi aport personal în muncă şi pentru care daunele morale, în virtutea legii, s-ar fi calculat prin raportare la salariul minim pe economie, în condiţiile în care, fiind de strictă interpretare, textul nu ar fi permis judecătorului să se raporteze, prin analogie, la veniturile periodice de altă natură ale victimei.
În considerarea acestor argumente, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile formulate de reclamant cu referire la inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 13^1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, acestea urmând a fi înlăturate ca atare.
Soluţia legislative referitoare la modalitatea de calcul a daunelor morale din cuprinsul normei citate permite victimei atacului produs de un exemplar din speciile de faună sălbatică, soldate cu rănirea sa, să obţină repararea prejudiciului moral încercat, ca urmare a unei cereri adresate unei instanţe constituite, cuantificarea prejudiciului nepatrimonial suferit, în modalitatea şi în raport cu criteriile stabilite de legiuitor, fiind obligatorie câtă vreme dispoziţiile legale cu caracter special ce o instituie sunt în vigoare şi nu au fost declarate neconstituţionale.
În acord cu instanţa de apel, Înalta Curte reţine că norma specială instituită de art. 13^1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, în considerarea caracterului de normă de excepţie, se aplică în mod prioritar, ca formă de manifestare a regulii specialia generalibus derogant (legea specială derogă de la cea generală), motiv pentru care în speţa dedusă judecăţii cuantumul despăgubirilor morale este guvernat de reglementările speciale ce plafonează cuantumul despăgubirii la nivelul unui salariu minim pe economie obţinut de o persoană în activitate şi care se raportează la zilele de inactivitate, susţinerile în sens contrar fiind nefondate.
Nu poate fi primită nici critica prin care recurentul-reclamant pretinde că la aplicarea textului legal în discuţie instanţa nu a observat că acesta scapă din vedere unele forme ale prejudiciului moral, împrejurare în raport de care consideră că, pentru ipotezele nereglementate, ar fi fost aplicabile prevederile generale din dreptul comun.
Cu alte cuvinte, recurentul consideră că prin prevederile speciale, legiuitorul a dorit să compenseze doar prejudiciul moral legat de starea de neputinţă a persoanei victimă a atacului de urs pe perioada inactivităţii, însă, câtă vreme prejudicial moral se poate concretiza sub mai multe aspecte/dimensiuni, ce nu au fost avute în vedere de legiuitor, acesta se impune a fi reparat în conformitate cu regulile dreptului comun.
În mod evident, textul art. 13^1 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, cu modificările şi completările ulterioare, recunoaşte caracterul inerent al producerii prejudiciului moral în situaţia vătămării integrităţii fizice sau a sănătăţii, ca urmare a atacului unor exemplare de faună sălbatică, acesta stabilind în mod expres că în cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele 1 şi 2, soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice, se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare şi/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, care vor acoperi cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare, veniturile nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului, precum şi daune morale.
Cu referire la daunele morale, alin. (2) al aceluiaşi articol explicitează în mod clar că ele vor fi proporţionale cu zilele de inactivitate, ceea ce înseamnă că în acest caz particular al prejudiciilor cauzate de atacurile animalelor din speciile prevăzute în anexele 1 şi 2, legiuitorul a înţeles să restrângă sfera rezultatelor dăunătoare ce se impune a fi reparate doar la zilele de inactivitate pe care victima a trebuit să le suporte, în legătură directă cu atacul animalului sălbatic, acordându-i despăgubiri calculate în modalitatea anterior prezentată.
Or, câtă vreme legiuitorul a prevăzut în norma specială reprezentată de dispoziţiile art. 13^1 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, cu modificările şi completările ulterioare, categoriile de prejudicii – materiale şi morale – pe care autorităţile publice centrale care răspund de vânătoare şi/sau de mediu au obligaţia să le acopere în cazul angajării răspunderii acestora, nu se poate pretinde că angajarea răspunderii obiective a acestora din urmă ar fi posibilă şi dincolo de ele, respectiv pentru alte categorii de prejudicii ce ar putea rezulta din faptul vătămător reprezentat de atacul animalului sălbatic, răspundere ce ar trebui antrenată în temeiul normelor de drept comun.
Aşa cum s-a arătat şi anterior, incidenţa unei norme de drept speciale exclude de la aplicare normele cu caracter general iar, pe de altă parte, în speţă nu poate fi vorba despre o lacună a legii, din perspectiva reglementării prejudiciului moral ce se impune a fi reparat în cazul unei acţiuni de natura celei ce face obiectul prezentei cauze, ci despre un text de lege clar, ce exprimă voinţa neechivocă a legiuitorului de a reglementa într-o anumită manieră chestiunea în discuţie şi a cărui aplicare trebuie făcută fără a introduce distincţii pe care acesta nu le prevede, căci unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).
Noţiunea de prejudiciu moral în accepţiunea legiuitorului nu este folosită ca noţiune sui generis, ci include rezultatele dăunătoare directe ale atacului animalului sălbatic, prin care se aduce atingere valorilor cu conţinut nepatrimonial care definesc personalitatea umană şi care, în acest caz particular, se referă doar la zilele de inactivitate cauzate de atacul animalului sălbatic.
Înalta Curte reţine caracterul nefondat şi al criticii ce reclamă încălcarea dispoziţiilor C. civ. şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în contextul aplicării normei prevăzută de art. 13^1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006.
În materia daunelor produse de speciile de faună cinegetică (urs), legiuitorul român a implementat o legislaţie specifică, prin adoptarea Legii nr. 407/2006, care trebuie aplicată cu prioritate faţă de dreptul comun, pentru că altfel s-ar recunoaşte posibilitatea părţilor de a opta pentru legea mai favorabilă, ajungându-se la situaţia inechitabilă în care situţii similare primesc un tratament juridic diferit.
Dacă legea generală este comună pentru o întreagă sferă de reglementare ceea ce înseamnă că acţionează în toate cazurile şi în orice materie, legea specială se aplică într-un domeniu mai restrâns, special determinat şi limitat la cazuri expres stabilite.
Prin urmare, legea specială are prioritate faţă de legea generală, este de strictă interpretare, nu este susceptibilă de extrapolare, nu poate fi aplicată prin analogie şi nu poate fi completată cu normele de drept comun.
Aşadar, recurentul-reclamant nu are un drept de opţiune între legea specială şi dreptul comun în materie, în acest sens pronunţându-se şi instanţa supremă prin decizia nr. 33/2008, într-un recurs în interesul legii, prin care a statuat că:
„Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială”.
În aceeaşi măsură nici trimiterea la jurisprudenţa europeană în materia drepturilor omului nu justifică aplicarea acesteia în cauză cu prioritate, faţă de legea specială.
În jurisprudenţa sa constantă, instanţa europeană a recunoscut libertatea fiecărui stat de a-şi reglementa propriile instituţii juridice şi a ţinut cont de marja de apreciere a acestora, dar şi de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înţelese, în materia drepturilor nepatrimoniale, sub forma unei compensări rezonabile, proporţionale, prevăzută ca atare în legislaţia naţională.
Câtă vreme legiuitorul naţional a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi despăgubiri pentru prejudiciile morale cauzate de atacurile animalelor sălbatice, adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări generale, nu încalcă art. 20 alin. (1) din Constituţia România şi nici jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte deciziile de speţă pe care recurentul-reclamant le-a evocat cu titlu de practică judiciară, Înalta Curte reţine că acestea nu pot constitui un reper de evaluare a legalităţii deciziei atacate ce formează obiectul controlului judiciar pendinte, întrucât practica judiciară nu constituie izvor de drept, potrivit art. 1 C. civ., instanţa de judecată fiind suverană în a-şi forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecăţii, despăgubirile morale acordate fiind rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate.
În consecinţă, nici aceste critici nu justifică admiterea căii de atac promovate.
Este întemeiată, însă, critica ce susţine interpretarea eronată de către instanţa de apel a sintagmei „zile de inactivitate” prin raportare la numărul de zile de îngrijiri medicale de care partea a avut nevoie pentru recuperare, stabilit prin certificatul medico-legal depus la dosar şi care a condus, astfel, la stabilirea greşită a despăgubirilor morale ce i se cuvin reclamantului.
Astfel, deşi a reţinut în mod corect aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 13^1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, care prevăd că „(2) Daunele morale prevăzute la alin. (1) vor fi proporţionale cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut. În cazul în care victim nu este salariată se va acorda o sumă proproţională cu echivalentul salariului minm pe economie obţinut de o persoană în activitate”, iar la calculul prejudiciului nepatrimonial a luat în considerare salariul minim brut pe ţară garantat în plată obţinut de o persoană în activitate (conform H.G. nr. 900/2023), atunci când a stabilit întinderea efectivă a prejudiciului instanţa de apel a luat drept reper doar perioada destinată îngrijirilor medicale necesare tratării leziunilor traumatice, pe care a echivalat-o cu zilele de inactivitate la care se referă textul legal anterior menţionat, fără a explica, fără a prezenta raţionamentul logico juridic care a condus-o către această soluţie.
Înalta Curte constată că textul de lege nu oferă o definiţie a noţiunii „zile de inactivitate” şi nici nu prevede criteriile de determinare a inactivităţii, aşa încât, în lipsa unei definiţii legale, la interpretarea sintagmei uzitate de legiuitor trebuie avută în vedere definiţia dată de DEX termenului de inactivitate ca fiind „lipsă de activitate”, precum şi a celui de activitate ca fiind „ansamblul de acte fizice, intelectuale şi morale făcute cu scopul obţinerii unui anumit rezultat, folosire sistematică a forţelor proprii într-un anumit domeniu, participare activă şi conştientă la ceva”.
Sintagma „zile de inactivitate” nu poate fi, deci, interpretată în sens restrictiv, ca referindu-se la numărul de zile de îngrijiri medicale de care partea a avut nevoie pentru vindecarea leziunilor suferite, câtă vreme noţiunile sunt total diferite iar din cuprinsul art. 13^1 nu rezultă că voinţa legiuitorului ar fi fost în sensul realizării unei astfel de corelaţii.
Astfel, „zilele de îngrijiri medicale” reprezintă o noţiune abstractă prin care medicul legist cuantifică gravitatea leziunilor fizice suferite de victima unei agresiuni.
Severitatea leziunilor postraumatice, exprimată de medicul legist prin acordarea unui număr de zile de îngrijiri medicale, se raportează, între altele, la: durata tratamentului în regim de spitalizare, trăsăturile clinico-evolutive ale afecţiunii, tipologia leziunii şi localizarea acesteia, antecedentele medicale ale victimei, terapia aplicată, etc.
În doctrina medico-legală s-a precizat că „timpul de îngrijiri medicale nu coincide întotdeauna cu perioada de vindecare anatomică; vindecarea anatomică nu reprezintă neapărat o restabilire funcţională completă; timpul de îngrijiri medicale necesar vindecării nu coincide în mod obligatoriu, nici cu perioada de incapacitate de muncă, adică durata concediului medical, nici cu perioada de spitalizare”.
Numărul de zile de îngrijiri medicale este calculat, de regulă, şi ţinând cont de baremele medico-legale care stabilesc durata medie a îngrijirilor medicale necesare fiecărei afecţiuni, bareme care au caracter orientativ pentru cei care evaluează aceste aspecte.
Or, toate aceste aspecte sunt de natură a demonstra că asimilarea noţiunii de zile de inactivitate din cuprinsul art. 13^1, cu zilele de îngrijiri medicale rezultate din certificatul medico-legal este greşită, prejudiciul a cărui reparare se solicită în prezenta cauză neputând fi calculat în funcţie de acest reper câtă vreme el reprezintă doar un indicator al gravitaţii leziunilor traumatice suferite de victimă, determinat print-un anumit mecanism care nu reflectă, însă, prejudiciul de natură psihologică suferit de victimă, prejudiciu care, de altfel, este exclus.
În aceste circumstanţe, având în vedere că stabilirea numărului zilelor de inactivitate nu poate fi făcută doar pe baza certificatul medico-legal, acesta făcând referire doar la perioada necesară pentru vindecare din punct de vedere chirurgical, se impune casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel în vederea determinării în concret a perioadei în care reclamantul a fost lipsit de posibilitatea de a desfăşura activitate, această chestiune având consecinţe directe asupra modului de stabilire a cuantumului sumei datorate de pârâtă în prezentul litigiu, cu titlu de daune morale.
Cu ocazia rejudecării, instanţa va stabili perioada reală de inactivitate, luând în considerare nu doar impedimentele de ordin fizic, ci şi cele de natură psihică şi emoţională care l-au pus pe reclamant în imposibilitatea de a desfăşura o activitate ca urmare a atacului animalului sălbatic al cărui victimă a fost, precum şi toate celelalte elemente relevante ale cauzei, reanalizând probele administrate şi, dispunând, dacă va aprecia necesar şi în măsura în care acest lucru mai este posibil la acest moment, administrarea oricăror alte probe apreciate ca utile în stabilirea prejudiciului, întinderea şi conţinutul concret al probatoriului ce va fi administrat urmând a fi stabilite după punerea în discuţie a tuturor acestor aspecte, cu respectarea principiului contradictorialităţii.
Trimiterea cauzei spre rejudecare se impune în considerarea dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., stabilirea despăgubirilor cu titlu de daune morale neputând fi realizată de către instanţa de recurs fără o reapreciere a probatoriului şi a elementelor de fapt ale cauzei, operaţiune inadmisibilă în examinarea legalităţii hotărârii apelate pe calea recursului.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 726/A din 29 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.
Sursa informației: www.scj.ro.
