Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
693 views
Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
Obiectul prezentului demers judiciar este reprezentat de cererea prin care reclamantul A., în temeiul art. 539-540 C. proc. pen. (şi în subsidiar, în temeiul art. 453 C. proc. civ. raporta la art. 276 C. proc. pen.), a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata de despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral suferit ca urmare a privării sale de libertate, în cadrul procedurii penale ce s-a desfăşurat împotriva sa şi care a fost finalizată printr-o soluţie de achitare.
Situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de către instanţele de fond şi care nu a fost contestată de părţi, relevă faptul că intimatul-reclamant a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x/2015 din data de 8 aprilie 2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) şi art. 309 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., precum şi a infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) şi art. 309 C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.
Intimatul-reclamant a fost reţinut pe o durată de 24 ore în data de 16 martie 2015 şi apoi a fost arestat preventiv în perioada 17 martie 2015 – 9 iulie 2015, constatându-se că există date şi indicii din care rezultă presupunerea rezonabilă că acesta, împreună cu ceilalţi inculpaţi, au săvârşit faptele pentru care sunt cercetaţi şi că măsura arestării preventive se impune pentru o mai bună desfăşurare a procesului penal.
Prin sentinţa penală nr. 30 din data de 14 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2015, intimatul-reclamant a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani închisoare, din care s-a dedus reţinerea de 24 ore din 16 martie 2015 şi prevenţia din perioada 18 martie 2015 – 9 iulie 2015 inclusiv.
Ulterior, prin decizia penală nr. 301 din data de 8 octombrie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus achitarea intimatului-reclamant sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală ca infracţiuni.
Prin primul motiv de recurs, circumscris motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a susţinut că soluţia instanţei de apel este rezultatul încălcării normelor legale incidente speţei, arătând că pricina trebuia analizată din perspectiva normei generale prevăzute la art. 9 alin. (5) C. proc. pen. şi a garanţiilor procesuale reglementate de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în condiţiile în care, prin decizia nr. 136 din data de 3 martie 2021 a Curţii Constituţionale, s-a constatat neconstituţionalitatea doar a dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen.
Critica este nefondată, iar instanţele de fond, făcând aplicarea dezlegărilor date prin decizia nr. 136 din data de 3 martie 2021 a Curţii Constituţionale, au stabilit în mod corect că sunt aplicabile dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., în vederea acordări de despăgubiri pentru daunele materiale şi morale produse intimatului-reclamant, în urma privării sale injuste de libertate.
Ca atare, validând soluţia primei instanţe, din această perspectivă, curtea de apel a reţinut că dispozitivul şi considerentele acestei decizii sunt suficiente pentru a recunoaşte dreptul intimatului-reclamant la repararea prejudiciului material şi/sau moral cauzat prin privarea nedreaptă de libertate timp de 116 zile, chiar dacă prevederile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. nu au fost declarate neconstituţionale până la acest moment.
Prin decizia nr. 136 din data de 3 martie 2021 a Curţii Constituţionale, s-a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională.
Drept urmare, ulterior publicării deciziei nr. 136 din data de 3 martie 2021 a Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 494 din data de 12 mai 2021, dispoziţiile art. 539 C. proc. civ. nu au devenit neconstituţionale în integralitatea lor, ci sunt aplicabile doar în conformitate cu dezlegarea obligatorie dată de instanţa de contencios constituţional, în sensul că această prevederi legale recunoasc dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare.
A considera contrariul ar însemna, în acord cu cele reţinute şi de instanţa de apel, o încălcare a prevederilor art. 11 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care stabilesc forţa juridică obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale.
În ceea ce priveşte obligativitatea deciziilor sale, Curtea Constituţională a statuat în mod constant că „puterea de lucru judecat care însoţeşte actele pronunţate/emise de Curtea Constituţională se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acestea” (a se vedea spre exemplu decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din data de 26 ianuarie 1995, decizia nr. 1415 din data de 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din data de 23 noiembrie 2009, sau decizia nr. 414 din data de 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din data de 4 mai 2010).
Dat fiind caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a constatat în mod corect că tribunalul avea obligaţia de a aplica în cauză dezlegările date prin decizia nr. 136 din data de 3 martie 2021 a instanţei de contencios constituţional, iar recurentul-pârât nu poate invoca cu succes, pentru paralizarea demersului judiciar al intimatului-reclamant, faptul că până la acest moment nu au fost declarate neconstituţionale şi prevederile art. 9 alin. (5) C. proc. pen., apărare care tinde a lipsi de efecte juridice decizia Curţii Constituţionale anterior arătate.
De asemenea, Înalta Curte reţine şi că, prin decizia nr. 1 din data de 16 ianuarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 142 din data de 20 februarie 2023, obligatorie, potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., s-a statuat că: «În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate.
În acest context, „caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate”, respectiv „netemeinicia acuzaţiei în materie penală” constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen..»
Pentru a hotărî în acest sens, Înalta Curte a avut în vedere problema de drept privitoare la condiţiile în care art. 539 C. proc. pen. conferă dreptul la despăgubiri şi în ipoteza unei privări nedrepte de libertate, respectiv atunci când procesul în care persoana a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate legale s-a finalizat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen.
În motivarea acestei dezlegări, instanţa supremă a reţinut că decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din data de 3 martie 2021 face parte din categoria deciziilor ce sancţionează o soluţie legislativă, pentru lipsa unei situaţii ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanţa de contencios constituţional statuând că, în privinţa unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluţii de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeaşi finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate (paragraful 45).
Considerentele decizitorii ale hotărârii prealabile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept au în vedere faptul că, urmare a pronunţării decizie nr. 136 din data de 3 martie 2021 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., astfel cum au fost sancţionate prin decizia menţionată, au dobândit o aplicare previzibilă şi unitară (paragraful 47).
Totodată, s-a reţinut că soluţiile de clasare sau de achitare conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., rămase definitive, reprezintă un temei suficient pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile, din moment ce acestea dovedesc, prin ele însele, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzaţiei penale şi, ca urmare a acestui fapt, al reţinerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate (paragrafele 50 şi 51).
A mai arătat instanţa supremă şi că cele două decizii obligatorii – decizia de recurs în interesul legii nr. 15/2017, respectiv decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 – nu oferă o viziune diferită asupra relevanţei hotărârii de achitare în ce priveşte dreptul la despăgubiri, întrucât se raportează la situaţii distincte în care se pretinde un asemenea drept; decizia de recurs în interesul legii se referă la ipoteza arestării nelegale, caz în care hotărârea de achitare, prin ea însăşi, nu are valoare din perspectiva dreptului la despăgubiri, dacă arestarea nelegală nu s-a constatat în condiţiile art. 539 alin. (2) C. proc. pen., în timp ce decizia Curţii Constituţionale are în vedere ipoteza arestării injuste, demonstrate tocmai prin hotărârea de achitare în cazurile reglementate la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din acelaşi cod.
Prin urmare, a constatat că aceste două decizii converg în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen., evident, însă, pe laturi diferite.
Ca atare, faţă de cele reţinute în considerentele hotărâri prealabile nr. 1 din data de 16 ianuarie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel cum au fost anterior arătate, sunt lipsite de relevanţă susţinerile recurentului-pârât prin care acesta a invocat că soluţia de achitare, întemeiată pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., nu echivalează cu neîndeplinirea condiţiilor dispunerii măsurilor reţinerii şi a arestării preventive la momentul la care au fost luate, dreptul la despăgubiri al intimatului-reclamant din prezenta cauză neraportându-se la o măsură privativă de libertate nelegală, ci la caracterul injust al acesteia, confirmat prin pronunţarea soluţiei de achitare.
Nu este de natură a determina o altă concluzie nici împrejurarea, susţinută de recurentul-pârât, în sensul că dispoziţiile art. 5 paragraful 5 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale garantează un drept executoriu de reparaţie numai victimelor unei arestări sau detenţii dispuse în condiţii contrare celor statuate de paragrafele 1-4 al aceluiaşi text, care reglementează dreptul la libertate şi condiţiile în care privarea de libertate reprezintă o ingerinţă permisă autorităţii statale în exercitarea acestui drept.
Aceasta, întrucât, potrivit celor statuate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din data de 3 martie 2021 şi prin hotărârea prealabilă nr. 1 din data de 16 ianuarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, legea naţională astfel cum a fost interpretată, acordă un standard de protecţie mai ridicat decât cel al Convenţiei, în materia garanţiilor pentru privarea de libertate.
Recunoaşterea dreptului la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate nedreaptă/injustă, nu reprezintă o exigenţă a Convenţiei, care prin art. 5 paragraful 5 impune un standard minim de protecţie, ci, ţinând cont de faptul că dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 53 alin. (3) teza I din Constituţie oferă un standard mai înalt de protecţie a libertăţii individuale, intră în marja de apreciere a statului care este îndreptăţit să ofere, prin legislaţia internă, o atare protecţie prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din art. 5 paragraful 5 din Convenţie (paragraful 31 şi 47 din decizia nr. 136 din data de 3 martie 2021 a Curţii Constituţionale).
Având în vedere că, aşa cum s-a arătat anterior, prin decizia Curţii Constituţionale şi hotărârea prealabilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior evocate, răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă şi în cazul persoanelor faţă de care a fost dispusă în conformitate cu prevederile legale o măsură preventivă privativă de libertate, dar care a devenit nedreaptă tocmai prin soluţia de achitare, pentru că însăşi acuzaţia s-a dovedit a fi neîntemeiată, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a considerat că această formă de răspundere este aplicabilă în cauză, fără a se pute reţine, aşa cum a invocat recurentul-pârât, nesocotirea normei generale de la art. 9 alin. (5) C. proc. pen.
Astfel, dat fiind faptul că faţă de intimatul-reclamant s-a dispus măsura achitării în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., această împrejurare este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de parte în urma privării injuste de libertate, instanţa de apel reţinând în mod legal că sunt îndeplinite condiţiile impuse de lege pentru recunoaşterea acestui drept.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul-pârât a criticat obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare efectuate de către intimatul-reclamant în cadrul procesului penal, susţinând, pe de o parte, că în mod greşit s-a reţinut că nu ar fi formulat în apel critici sub aspectul temeiului acestei obligaţii şi, pe de altă parte, că instanţele de fond trebuiau să cenzureze cuantumul cheltuielilor de judecată efectuate de partea adversă în dosarul penal, conform dispoziţiilor art. 276 alin. (6) C. proc. pen. raportate la cele ale art. 451 C. proc. civ.
Or, aceste susţineri sunt nefondate, în contextul în care instanţa de apel a analizat pe larg atât aspectele legate de temeiul obligării statului la suportarea cheltuielilor judiciare efectuate de intimatul-reclamant în cadrul procesului penal (raportându-se la prevederile art. 276 C. proc. pen. şi la cele ale art. 451-455 C. proc. civ. şi constatând că fundamentul obligării statului la plata acestor cheltuieli îl reprezintă obligaţia de garanţie care îi revine, în calitatea sa titular al acţiunii penale), cât şi criticile recurentului-pârât privitoare la caracterul real şi necesar al sumei reprezentând totalul onorariilor de avocat achitate, reţinut de către prima instanţă.
Totodată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că recurentul-pârât a formulat critici vizând cheltuielile de judecată efectuate de către intimatul-reclamant în cadrul procesului penal, invocând faptul că din chitanţele emise de S.C.A. „C. şi Asociaţii” în luna martie 2015 nu reiese faptul că serviciile juridice prestate de domnul avocat C. au fost efectuate în dosarele penale în cauză, astfel că nu se face dovada certă a efectuării cheltuielilor.
Cercetând aceste susţineri, curtea de apel le-a apreciat ca fiind nefondate, constatând că prima instanţă a reţinut în mod temeinic caracterul real şi necesar al sumei reprezentând totalul onorariilor de avocat achitate de soţia intimatului-reclamant către societatea de avocaţi, arătând pe larg, la pagina 29 a deciziei, care sunt probele dosarului din care au determinat această concluzie.
De asemenea, a apreciat şi că este nefondat motivul de apel referitor la caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată efectuate de către intimatul-reclamant în cadrul procesului penal, prin care s-a susţinut că trebuia făcută aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ. şi să se cenzureze aceste cheltuieli, prin prisma proporţionalităţii lor cu complexitatea cauzei.
Procedând la analiza acestui motiv de apel, instanţa a verificat dacă, în speţă, cheltuielile efectuate de către intimatul-reclamant în procesul penal în care a fost implicat sunt într-un cuantum care este rezonabil şi proporţional cu complexitatea cauzei, precum şi cu munca desfăşurată de avocaţi şi experţi, ajungând la concluzia că este justificat în raport de aceste criterii şi nu se impune să procedeze la o cenzurare în temeiul art. 451 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.
Înalta Curte reţine că, în speţă, ceea ce critică recurentul-pârât nu este aplicarea ori interpretarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., ci se susţine netemeinicia concluziei la care a ajuns instanţa de apel în urma analizării probelor administrate în dovedirea acestor cheltuieli şi a necesităţii efectuării lor, în raport de criteriile impuse de norma de procedură anterior arătată.
Or, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în faza recursului se examinează conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, fără a fi permisă o reapreciere de către instanţa de control judiciar a probelor deja administrate, întrucât aceasta echivalează cu verificarea temeiniciei soluţie instanţei de apel.
În acelaşi sens, prin decizia nr. 3 din data de 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 181 din data de 5 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, a statuat că evaluarea impusă de prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, iar, în aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate.
În consecinţă, această proporţionalitate nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Prin urmare, Înalta Curte constată că singura verificare pe care o poate efectua în raport de această critică a recurentului-pârât presupune, prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a observa dacă instanţa de apel a avut în vedere şi a analizat criteriile impuse de norma edictată de art. 451 C. proc. civ.
Or, aşa cum s-a arătat anterior, curtea de apel a procedat la o amplă analiză a cuantumului cheltuielilor de judecată efectuate de intimatul-reclamant în procesul penal, prin prisma criteriilor legale de evaluare a acestora şi raportându-se la complexitatea cauzei, precum şi la munca desfăşurată de avocaţi şi experţi, ceea ce face ca soluţia dată prin decizia recurată sub acest aspect să fie una legală.
A mai susţinut recurentul-pârât şi că este greşit raţionamentul instanţei de apel care a dus la menţinerea soluţiei tribunalului de obligare a sa la plata contravalorii pretinselor drepturi salariale ale intimatului-reclamant pentru perioada 17 martie 2015 – 8 iulie 2015, având în vedere, pe de o parte, că devin aplicabile dispoziţiile art. 92 alin. (3) din Legea nr. 7/2006, republicată, iar, pe de altă parte, că, faţă de prevederile art. 221 şi art. 222 C. civ., intimatul-reclamant nu a avut raporturi directe de muncă cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.
În speţă, stabilind situaţia de fapt, asupra căreia instanţa de recurs nu poate formula aprecieri proprii, curtea de apel a reţinut că printr-o hotărâre judecătorească definitivă, angajatorul Camera Deputaţilor a fost obligat să plătească intimatului-reclamant drepturile salariale cuvenite, potrivit legii, începând cu data de 9 iulie 2015, nu şi pentru perioada 17 martie 2015 – 8 iulie 2015 [cât timp a fost arestat preventiv, iar raportul său de serviciu a fost suspendat de drept, în baza dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Legea nr. 7/2006], iar, conform adeverinţei nr. x din data de 5 martie 2020 emise de Camera Deputaţilor, Direcţia Generală Resurse Umane şi Salarizare, veniturile nete pe care intimatul-reclamant ar fi trebuit să le încaseze în perioada 17 martie 2015 – 8 iulie 2015, pentru funcţia de consilier parlamentar la Departamentul Secretariatului Tehnic, sunt în cuantum de 12.067 RON.
A mai reţinut că, din actele dosarului, reiese că această sumă nu a fost achitată intimatului-reclamant de către Camera Deputaţilor, context în care acesta a solicitat obligarea recurentului-pârât la suportarea sumei respective, drept componentă a prejudiciului material cauzat prin privarea nedreaptă de libertate.
Potrivit art. 92 alin. (3) din Legea nr. 7/2006:
„Dacă parchetul dispune scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale în cazul prevăzut la alin. (2), precum şi în cazul în care instanţa judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcţie încetează, iar secretarul general al Camerei Deputaţilor ori Senatului, după caz, este obligat să acorde salariul şi celelalte drepturi cuvenite funcţionarului public parlamentar pe perioada suspendării”.
Totodată, în conformitate cu art. 539-540 C. proc. pen., astfel cum a fost interpretate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din data de 3 martie 2021 şi prin hotărârea prealabilă nr. 1 din data de 16 ianuarie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată injust de libertate.
Astfel, în acord cu cele reţinute de către curtea de apel, Înalta Curte reţine că normele de drept comun în ceea ce priveşte regimul răspunderii civile sunt reprezentate de prevederi ale C. civ., iar atât dispoziţiile art. 92 alin. (3) din Legea nr. 7/2006, cât şi cele ale art. 539 şi art. 540 C. proc. pen. au, în raport cu acestea, caracterul unor norme speciale, ce reglementează cazul particular al răspunderii patrimoniale a statului.
Principiul specialia generalibus derogant este un principiu juridic care implică faptul că norma specială este cea care derogă de la norma generală, aplicându-se cu prioritate faţă de cea din urmă, însă, acesta nu îşi găseşte incidenţa în prezenta cauză, în care sunt în discuţie două norme speciale, ambele derogatorii de la dreptul comun în materie de răspundere civilă şi care reglementează proceduri speciale distincte de angajare a răspunderii statului.
Dispoziţia legală pretins a fi nesocotită de către instanţa de apel – art. 92 alin. (3) din Legea nr. 7/2006 – reprezintă un remediu pus la îndemâna celui aflat în una dintre ipotezele enumerate de acestea, însă nu constituie singura şi imperativa cale de urmat de către intimatul-reclamant pentru recuperarea sumelor reprezentând drepturile salariale neîncasate în perioada suspendării din funcţia de consilier parlamentar, parte a prejudiciului material suferit ca urmare a luării împotriva sa a unei măsuri injuste privative de libertate.
Aceasta, întrucât dispoziţiile art. 539 şi art. 540 C. proc. pen. reglementează procedura prin care poate fi recuperată de orice persoană paguba suferită în situaţia particulară în care prejudiciul material (în care se regăsesc, în speţă, şi drepturile salariale la plata cărora a fost obligat recurentul-pârât) a fost generat de luarea unei măsuri preventive privative de libertate injuste.
Prin urmare, cum între aceste prevederi legale nu se poate reţine existenţa raportului specific dintre o normă specială şi una generală, nu se poate constata că se impune ca intimatul-reclamant să uzeze în mod obligatoriu de procedura reglementată de Legea nr. 7/2006 pentru atragerea răspunderii patrimoniale a statului, în vederea recuperării prejudiciului material constând în salariile pe care nu le-a încasat pe perioada suspendării din funcţie, fără a-şi putea valorifica acest drept pe calea deschisă de normele de procedură penală.
Or, în speţă, potrivit temeiului de drept invocat prin cererea de chemare în judecată, intimatul-reclamant a optat pentru procedura reglementată de dispoziţiile art. 539-540 C. proc. pen. şi nu pentru cea prevăzută de Legea nr. 7/2006, opţiune legală, în condiţiile în care avea posibilitatea să aleagă între cele două, fiind, pe de o parte, funcţionar parlamentar aflat în situaţia premisă reglementată de art. 92 alin. (3) din lege, şi, pe de altă parte, persoană care, în cursul procesului penal finalizat printr-o soluţie de achitare, a fost privată injust de libertate.
Nu sunt de natură a releva nelegalitatea deciziei recurate nici susţinerile recurentului-pârât vizând o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 221 şi 222 C. civ., prevederi faţă de care, în opinia acestuia, nu poate fi obligat la plata contravalorii drepturilor salariale neîncasate de intimatul-reclamant.
Conform art. 221 C. civ.:
„dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organele lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat”.
Prin acest articol se reglementează egalitatea regimului juridic al răspunderii între persoanele juridice de drept public şi cele de drept privat, normă de la care, însă, se poate deroga prin legi speciale
Totodată, potrivit art. 222 din acelaşi act normativ, „persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă şi nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică faţă de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel”.
Ca atare, în cazul persoanelor juridice de drept public nu este permisă răspunderea unei persoane juridice pentru cea aflată în subordinea sa şi nici invers, chiar dacă, din punct de vedere juridic, ar exista o relaţie de subordonare, legea oprind confuziunea patrimonială între aceste persoane juridice şi, în consecinţă, blocând răspunderea reciprocă a celor două persoane juridice pentru datoriile proprii.
Or, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, prezentul litigiu vizează angajarea unei răspunderi patrimoniale speciale a statului, întemeiate pe dispoziţiile art. 539-540 C. proc. pen., fără nicio legătură cu raporturile dintre Statul Român şi Camera Deputaţilor, nefiind vorba despre o eventuală răspundere a statului pentru neîndeplinirea unei obligaţii de către cea din urmă.
Prin urmare, Înalta Curte reţine legalitatea argumentelor curţii de apel care au dus la respingerea criticilor formulate de recurentul-pârât cu privire la soluţia primei instanţe prin care a fost obligat la plata către intimatul-reclamant a despăgubirilor reprezentând contravaloarea drepturilor salariale neîncasate de acesta pe perioada în care s-a dispus suspendarea sa din funcţie, ca urmare a măsurilor dispuse în procesul penal.
Recurentul-pârât a mai susţinut şi că, în speţă, cuantumul daunelor morale acordate intimatului-reclamant de instanţa de fond, menţinut de instanţa de apel, este nejustificat, suma de 116.000 RON constituind o îmbogăţire fără justă cauză, fiind disproporţionată faţă de perioada în care acestuia i-a fost restrânsă libertatea.
Sub acest aspect, prin considerentele hotărârii recurate, curtea de apel a evidenţiat faptul că prima instanţă a valorificat în mod corect principiile jurisprudenţiale şi le-a aplicat corespunzător la situaţia particulară a intimatului-reclamant, prin raportare la mijloacele de probă administrate în cauză, validând în acest fel raţionamentul tribunalului care a dus la obligarea recurentului-pârât la plata către intimatul-reclamant a daunelor morale în cuantum de 116.000 RON.
Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi instanţele naţionale, în operaţiunea de cuantificare a daunelor morale, au în vedere nu doar la criteriile prevăzute de legislaţia naţională, ci şi principiul echităţii, ce impune aprecierea circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, ale fiecărei persoane, în esenţă, prin raportare la tratamentul la care persoana în cauză a fost supusă de autorităţile penale şi la consecinţele nefaste pe care privarea de libertate le-a avut cu privire la viaţa sa particulară, socială, astfel cum acestea au fost relevate de materialul probator administrat.
În speţă, prima instanţă a reţinut, iar curtea de apel şi-a însuşit aceste argumente, că operaţiunea de cuantificare a prejudiciului moral nefiind supusă unor criterii legale de determinare, cuantumul acestuia este apreciat de instanţe în raport cu durata privării nelegale de libertate şi consecinţele produse asupra persoanei sau a familiei sale; problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale, cum ar fi demnitatea, onoarea, suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde, ci presupune o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează şi pot fi, astfel, supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată; în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimelor de către erorile judiciare.
A mai arătat şi că suma ce va fi acordată în acest scop nu trebuie să fie excesivă, ci doar susceptibilă de a oferi satisfacţii de ordin moral, care să compenseze, într-o oarecare măsură, privaţiunile suferite de intimatul-reclamant.
Pentru cuantificarea efectivă a acestui prejudiciu, instanţa a apreciat că trebuie folosit drept criteriu valoarea despăgubirilor nepatrimoniale acordate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în situaţii similare şi a făcut trimitere, în acest sens, la mai multe decizii pronunţate de instanţa supremă în această materie (nr. 1095/1994, nr. 626/2009, nr. 1563/2002 şi nr. 4505 din 3 iulie 2008).
Totodată, a avut în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care, statuând în echitate, a adoptat o poziţie moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparaţie morală (cauzele Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni; Ţară Lungă; Temeşan împotriva României; Oancea împotriva României; Konolos împotriva României Dekany împotriva României).
Astfel, a reţinut că toate împrejurările de fapt ale cauzei, alături de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cauze similare, justifică evaluarea despăgubirilor necesare pentru repararea prejudiciului moral cauzat intimatului-reclamant prin arestarea injustă timp de 116 zile şi pentru vătămarea adusă drepturilor nepatrimoniale detaliate, la suma de 116 .000 RON.
Suplimentar celor reţinute de prima instanţă, curtea de apel a menţionat că: în cauza Affaire Loizou contra Greciei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o despăgubire de 4.500 euro pentru încălcarea art. 5 par. 1 şi 4 din Convenţie, prin detenţia nelegală a inculpatului pe o perioadă de aproximativ 6 luni; în cauza Vardan Martirosyan contra Armeniei, Curtea a acordat o despăgubire de 5.200 euro pentru repararea prejudiciului moral cauzat prin încălcarea art. 5 par. 1, 3, 4, 5 şi art. 6 par. 2 din Convenţie, ca urmare a menţinerii arestării inculpatului pentru o perioadă de 1 an şi 5 luni; în cauza Cîrstea contra României, Curtea a acordat daune morale de 5.000 euro pentru încălcarea art. 5 par. 3 şi 4 din Convenţie, prin arestarea inculpatei timp de 2 luni.
Ca atare, raportat la practica judiciară internă şi europeană, precum şi la circumstanţele concrete ale cauzei, a constatat că prima instanţă a apreciat în mod just că suma de 116.000 RON este de natură a reprezenta o satisfacţie echitabilă şi rezonabilă pentru a cuantifica, din punct de vedere pecuniar, prejudiciul moral suferit de intimatul-reclamant pentru privarea nedreaptă de libertate.
În atare condiţii, cum curtea de apel a avut în vedere toate acele criterii ce trebuie evaluate la stabilirea unui cuantum rezonabil al despăgubirilor ce se acordă pentru daunele morale, nu se poate reţine nelegalitatea deciziei recurate sub acest aspect, iar o reapreciere a sumei stabilite pe baza probelor administrate nu este permisă în faza procesuală a recursului, reprezentând un aspect de temeinicie şi nu de legalitate a soluţiei.
De asemenea, recurentul-pârât a criticat respingerea motivului de apel referitor la greşita obligare a sa la plata sumei de 5.000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată în primă instanţă, arătând că, raportat la complexitatea prezentului dosar şi la munca efectiv prestată de avocatul intimatului-reclamant, curtea de apel în mod greşit a menţinut soluţia primei instanţe, apreciind că onorariul de avocat în cuantum de 5.000 RON este rezonabil.
Instanţa de apel a reţinut că, faţă de criteriile reglementate de art. 451 alin. (2) C. proc. civ. şi de art. 127 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, este rezonabil cuantumul onorariului de 5.000 RON, în raport cu valoarea şi complexitatea cauzei, precum şi cu activităţile concrete efectuate de către domnul avocat D. (redactarea cererii de chemare în judecată, a cererii de probe şi a concluziilor scrise; administrarea probelor cu înscrisuri şi cu declaraţia martorei E.; reprezentarea şi/sau asistenţa juridică la 5 termene de judecată; studierea actelor dosarului şi legislaţiei incidente; susţinerea concluziilor orale pe fondul cauzei).
A apreciat că nu poate fi primită susţinerea recurentului-pârât, în sensul că această sumă este prea mare, întrucât munca unui avocat presupune mai multe activităţi specifice, astfel cum sunt acestea prevăzute în Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, în Statutul profesiei de avocat, adoptat prin hotărârea U.N.B.R. nr. 64/2001, precum şi în Ghidul de bune practici privind relaţia sistemului judiciar cu celelalte profesii juridice, adoptat prin hotărârea C.S.M. nr. 287/2019 şi asumat prin hotărârea U.N.B.R. nr. 264/2019, activităţi care au fost exercitate în mod corespunzător în primă instanţă de către domnul avocat D..
Or, aşa cum s-a mai arătat, faţă de dezlegările obligatorii date prin decizia în interesul legii nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 181 din data 5 martie 2020, nu pot face obiectul controlului de legalitate al instanţei de recurs criticile privind cheltuielile ocazionate de desfăşurarea procesului, întrucât proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate.
În consecinţă, aceste susţineri, care vizează strict cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către instanţa de fond şi nu pun în discuţie neevaluarea de către instanţa de apel a criteriilor prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ. nu pot fi analizate pe calea recursului, neîncadrându-se în niciunul dintre motivele de casare reglementate de lege.
Prin urmare, faţă de toate considerentele reţinute, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 385A din data de 18 martie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Sursa informației: www.scj.ro.
