Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
1.625 views
Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 2568/2015
NCC: art. 1344; NCPC: art. 274 alin. (1) și alin. (3), art. 312 alin. (1); Legea nr. 112/1995: art. 13 alin. (6); Legea nr. 10/2001: art. 20, art. 50 alin. (2)1 și alin. (3), art. 501; Legea nr. 1/2009: art. 8
1. Critica vizând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor este nefondată.
Astfel, potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituire prețului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Legea nu stabileşte reguli speciale în materie de prescripţie, devenind incidente, prin urmare, dispoziţiile dreptului comun, şi anume Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
În cauză, dreptul reclamanţilor la acţiune s-a născut la momentul la care au fost evinşi, acesta fiind cel al pronunţării Deciziei civile nr. 7038 din 15 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a soluţionat irevocabil acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar al imobilului.
Fiind vorba despre o acţiune având ca obiect plata unei sume de bani, termenul de prescripţie este de trei ani şi începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune, respectiv de la data când reclamanţii au fost evinşi.
Prin urmare, contrar susţinerii recurentului pârât, intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 nu poate reprezenta momentul de început al curgerii termenului de prescripţie.
Momentul de început al termenului de prescipţie este reprezentat de data la care reclamanții au fost evinşi în urma admiterii acţiunii în revendicare formulată de fostul proprietar.
În consecinţă, termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958 a început sa curgă la data de 15 noiembrie 2012, la pronunţarea deciziei irevocabile prin care s-a produs evicţiunea, acţiunea fiind introdusă la data de 23 noiembrie 2012.
2. Cu privire la cea de-a doua critică, referitoare la greşita obligare a lui C. la plata preţului de piață al imobilului, întrucât acesta nu are calitate procesuală pasivă, Înalta Curte constată că este nefondată.
Aşa cum rezultă în cuprinsul art. 50 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pot solicita în justiţie restituirea preţului actualizat plătit.
Conform alin. (3) al aceluiași articol, restituirea preţului prevăzut la alin. (2)1 se face de către D. din fondul extrabugetar constituit m temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Prin urmare, printr-o normă specială cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aplicabilă în concurs cu norma generală, legiuitorul a stabilit în sarcina lui C. obligaţia de a restitui preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1095, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Prin formularea cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a înţeles să atribuie calitate procesual pasivă C. în litigiile având ca obiect restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2)1 ale aceluiaşi articol. Câtă vreme norma legală stabileşte în sarcina C. obligaţia de plata a preţului menţionat, acesta devine subiectul de drept obligat în raportul juridic având un astfel de obiect şi dobândeşte. în pian procesual, calitate procesuala pasivă.
Or, reglementarea acestei norme speciale înlătură aplicarea normelor generale şi a principiului relativităţii efectelor contractului, făcând totodată inutilă analiza condiţiilor evicţiunii.
Prin urmare, constatând că, în cauză, situaţia de fapt se circumscrie ipotezei avute în vedere de prevederile art. 50 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, s-a făcut o corectă aplicare a normei speciale cuprinsă în alin. (3) al aceluiaşi articol, stabilindu-se în sarcina recurentului obligația de plată a prețului de piață al imobilului în litigiu.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu Primăria municipiului Bucureşti, reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 3 bis al imobilului situat în Bucureşti, sector 2.
Prin sentinţa civilă nr. 1523 din 2 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, definitivă prin Decizia civilă nr. 183/A din 21 februarie 2011 a Curţn de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin Decizia nr. 7038 din 15 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admisă acţiunea în revendicare promovată de fostul proprietar, F., iar reclamanţii din prezenta cauză au fost obligaţi să restituie imobilul în litigiu.
S~a statuat cu putere de lucru judecat asupra faptului că titlul reclamantului F. este preferabil în raport cu titlu pârâţilor B. şi A.
Prin sentinţa civilă nr. 9008/2000 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă a fost respinsă acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare – cumpărare încheiat de reclamanţi în temeiul Legii nr. 112/1995.
În considerentele hotărârii instanţa a reţinut că ambele părţi au fost de bună credinţă Ia încheierea actului, vânzătorul considerându-se proprietar al bunului vândut, iar cumpărătorii apreciind că încheie contractul cu adevăratul proprietar, în condiţiile în care ia data încheierii actului nu se stabilise dacă imobilul trecuse sau nu, cu titlu în proprietatea statului.
Pornind de la situaţia de fapt astfel reţinută, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză.
Constatarea făcută de instanţele anterioare prin hotărârile judecătoreşti menţionate în sensul că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut în mod valahii şi cu bună-credință a cumpărătorilor nu mai poate fi cenzurata. Valabilitatea acestui act a fost verificată într-un litigiu anterior, finalizat prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, iar dezlegările cuprinse în această hotărâre sub aspectele menţionate se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, în caz contrar, ar fi nesocotite concluziile unei hotărâri judecătoreşti definitive ce cuprinde o dezlegare sub aceste aspecte.
Concluziile instanţelor anterioare cu privire la respectarea de către reclamanți a prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, unite; cu împrejurarea că, deși în litigiile anterioare contractul de vânzare-cumpărare care a reprezentat titlul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului în litigiu nu a fost desfiinţat, aceştia au pierdut dreptul de a exercita atributele specifice dreptului de proprietate asupra bunului, fiind obligaţi a ceda, în favoarea fostului proprietar, deplina proprietate și liniștita posesie a apartamentului, atrag incidența în cauză a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, vocaţie la obţinerea preţului de piaţă au doar proprietarii care au cumpărat imobilul în baza Legii nr. 112/1995 şi ale căror contracte au fost desfiinţate ca efect al admiterii acţiunii în revendicare formulate împotriva lor de proprietarul deposedat abuziv de stat, precedată fie de respingerea cererii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare, fie de neatacarea lui injustiţie.
Prin art. 8 din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001 s-a introdus alin. (2)1, din interpretarea căruia reiese că prin „desfiinţare” nu se înţelege doar situaţia când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1998 a fost anulat, ci şi cea a admiterii unei acţiuni în revendicare.
Ca urmare, prin art. 20 alin. (2)3 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a definit sintagma de „contract de vânzare-cumpărare desfiinţat”, în sensul că actul juridic fie a fost anulat, fie bunul a fost pierdut în urma unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
3. În ceea ce priveşte criticile referitoare la momentul și modul de stabilire a valorii imobilului, Înalta Curte constată că sunt nefondate.
Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, instituie dispoziţii speciale derogatorii de la dreptul comun referitoare la persoana căreia îi incumbă obligaţia concretă de restituire a preţului de piaţă, în cazul de faţă al contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, contract „desfiinţat” prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
De asemenea, prin derogare de la dreptul comun, Legea nr. 10/2001 reglementează modalitatea şi condiţiile de despăgubire a persoanelor ce au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte au fost desfiinţate, determinând întinderea despăgubirii la nivelul preţului de piață al imobilului.
Faţă de împrejurarea ca actul normativ nu determină momentul la care expertiza va stabili preţul de piaţă, devin aplicabile dispoziţiile dreptului comun, şi anume prevederile art. 1344 C. civ., care au în vedere valoarea imobilului „la epoca evicţiunii”.
În speţă, stabilirea valorii despăgubirii trebuie raportată la data producerii evicţiunii, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, întrucât această dată este legată de pierderea dreptului de proprietate.
Drept urmare, corect s-a stabilit că expertiza trebuie să aibă în vedere valoarea bunului de la momentul pierderii dreptului de proprietate de către reclamanți și nu un moment stabilit aleatoriu în funcţie de data efectuării sale, cum pretinde recurentul pârât.
Totodată, Înalta Curte constată că recurentul C. prin E. Bucureşti nu invocă neconcordanţa legislaţiei aplicabile prezentului litigiu cu norme ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ci face referiri la decizii ale instanţei europene pronunţate în soluţionarea unor situaţii juridice diferite celei de faţă.
4. Nu poate fi primită nici ultima critică privind cheltuielile de judecată la care a fost obligat pârâtul C.
Dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., prevăd că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
În speţă, reclamanţii au avut calitatea de parte câştigătoare în proces, aşa încât, faţă de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., soluţia de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată este legală.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Sursa informației: www.scj.ro.
