Infracţiune de omor. Forma de vinovăție. Limitarea devoluțiunii căii de atac a recursului (CP, NCP, NCPP)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 544/2014

CP: art. 174 alin. (1); NCP: art. 5, art. 177 lit. c), art. 183,  art. 188, art. 189, art. 193-195, art. 199; NCPP: art. 10 lit. a), art. 11 pct. 2 lit. a), art. 63 alin. (2), art. 385⁶ alin. (2), art. 385⁹, art. 385¹⁰ alin. (2) și 2¹, art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b)

Prealabil analizării motivelor de recurs invocate de inculpat prin apărător, se impun a fi făcute câteva precizări pentru stabilirea limitelor analizării recursului, în raport de modificările legislative intervenite prin Legea nr. 2/2013.

Potrivit dispozițiilor art. 385⁶ alin. (2) C. proc. pen. coroborat cu dispozițiile art. 385¹⁰ alin. (2) și 2¹ C. proc. pen., instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385⁹ din același cod, prin urmare verificarea instanței de control judiciar se limitează astfel numai la cazurile de casare expres prevăzute de lege și care au fost invocate în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, cu singura excepție a cazurilor de casare care se iau în considerare din oficiu (art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen.).

Legea nr. 2/2013 a impus o nouă limitare a devoluțiunii căii de atac a recursului în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, altele modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a cazului prevăzut de pct. 17² al art. 385⁹ C. proc. pen., scopul urmărit prin amendarea cazurilor de casare, fiind acela de a se restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul acestei căi ordinare de atac, doar la chestiuni de drept.

Astfel cum se poate observa, decizia penală recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală, Cauze minori și familie, la data de 10 septembrie 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești (15 februarie 2013), ca atare este supusă casării numai sub aspectul motivelor de recurs prevăzute de art. 385⁹ C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menționat, dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. 2 din lege, – referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării – vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă nu se regăsește în cauză.

Cu privire la solicitarea recurentului inculpat de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracțiunea de omor prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen. în infracțiunea de loviri cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen., se constată că pct. 17 al art. 385⁹ C. proc. pen. deși a fost abrogat, această critică poate fi circumscrisă, în prezent, cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen. referitor la greșita aplicare a legii – constatându-se că acest caz de casare a fost menținut și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, însă, potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către instanța de ultim control judiciar, respectarea condițiilor formale prevăzute de art. 385¹⁰ alin. (1) și (2) C. proc. pen.

Condițiile formale fiind respectate întrucât inculpatul a depus motivele de recurs cu 5 zile înainte de primul termen de judecată, în prezenta cauză se constată că instanțele anterioare au încadrat corect din punct de vedere juridic fapta săvârșită de inculpat în infracțiunea de omor, prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen. Aprecierea în sensul dacă această faptă constituie infracțiune și ce anume infracțiune, este o chestiune de drept. Fapta sau faptele trebuie acceptate de către instanța de recurs, astfel cum ele au fost reținute de instanța de fond, însă, încadrarea juridică a acestora constituie o chestiune de drept care poate fi supusă controlului judiciar al instanței de recurs.

Ca atare, critica privind încadrarea juridică a faptei poate fi examinată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen., astfel cum a fost modificat, cu respectarea celorlalte condiții cerute de lege, însă, așa cum s-a arătat anterior, fapta inculpatului constituie infracțiunea de omor astfel cum instanțele au reținut aplicând legea în mod corect și nu infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte astfel cum susține apărătorul inculpatului.

Astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel, hotărâtoare în efectuarea distincției dintre infracțiunea de omor și infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte este forma vinovăției cu care a fost săvârșită fapta.

Infracțiunea de omor poate fi comisă atât cu intenție directă, cât și cu intenție indirectă.

În raport de obiectul vulnerant folosit, respectiv cuțit cu lama de 20 de cm., de aplicarea loviturilor cu acest obiect apt de a produce moartea într-o zonă vitală, respectiv zona venei femurale, de intensitatea loviturii aplicate, leziunea fiind profundă, de urmările produse, de împrejurările concrete în care a fost comisă fapta, rezultă în mod cert că inculpatul a săvârșit fapta, cel puțin, cu intenția indirectă de a ucide.

Din examinarea materialului probator rezultă că nu se poate susține că infracțiunea a fost săvârșită cu praeterintenție.

La infracțiunea de omor, procesul cauzal este liniar, în sensul unei legături imediate de la cauza primară și unică la efect, pe când la infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte acest proces ia .forma unui traseu sinuos, sau a unor trasee multiple și intersectate; rezultatul mai grav survine condiționat și nu cauzat de leziunile inițiale.

Dacă în nexul cauză primară (actul agresiv) – vătămare -moarte nu intervin verigi intermediare, sub forma unor condiții (împrejurări) preexistente, concomitente sau subsecvente, deci cauza primară fiind aptă și suficientă prin ea însăși a produce decesul, atunci efectul primar (vătămare) este absorbit în mod natural de efectul secundar mai grav (moartea), fapta inculpatului constituind infracțiunea de omor, neputându-se reține culpa.

În cazul unui astfel de raport de cauzalitate (direct) inculpatul nu se poate prevala de preexistenta sau apariția unor elemente pe care nu le-a prevăzut, deși trebuia și putea să le prevadă, ori prevăzându-le a socotit fără temei că nu se vor . produce; pentru simplul fapt că ele nu mai ajung să îndeplinească în acest nex cauzal vreun rol de cauză sau condiție.

Deci, fără a putea vorbi de confundarea raportului de cauzalitate eu vinovăția, în cazul unei vătămări de pe urma căreia intervine direct și necondiționat moartea victimei, reprezentarea psihică inițială a inculpatului (pentru vătămare – prin aplicarea unei corecții) se extinde în mod necesar și asupra ultimului efect (rezultatul letal) sub forma putinței de a prevedea potențialul tanatogenerator al acțiunii inițiale.

Așa cum rezultă din raportul de constatare medico-legală, între leziunile traumatice și deces există o legătură directă de cauzalitate.

De, altfel, așa cum este cunoscut, dacă acțiunile violente ale inculpatului au putut determina decesul prin ele însele, sau chiar a unor factori adjuvanți-prilejuri care îi grăbesc efectul, dar nu îl condiționează, nu se poate vorbi de săvârșirea din culpă a infracțiunii, ci a intenției, în cazul nostru cel puțin a intenției indirecte, fiind lipsită de relevanță cu privire la încadrarea juridică a infracțiunii, motivația inculpatului.

Aceste din urmă elemente extrinseci noțiunii de intenție-privită ca poziție psihică a inculpatului avută în momentul săvârșirii infracțiunii, sau ulterioare săvârșirii infracțiunii, vor constitui doar circumstanțe care au fost avute în vedere de instanța de fond la individualizarea pedepsei aplicate, iar nu la calificarea faptei.

În realizarea aceluiași scop de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanța de recurs numai aspecte de drept, a fost modificat și pct. 14 al art. 385⁹ C. proc. pen., stabilindu-se că hotărârile pot fi supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Or, în cauză, recurentul inculpat a criticat hotărârea sub aspectul netemeiniciei pedepsei ce i-a fost aplicată, pedeapsă considerată prea mare raportat la circumstanțele reale ale comiterii faptei și la circumstanțele personale ale inculpatului, situație exclusă, însă din sfera de control judiciar a Înaltei Curți de Casație și Justiție în calea de atac ordinară a recursului, potrivit art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.

Înalta Curte reține că dintre cazurile de casare abrogate în mod expres de Legea nr. 2/2013 a fost și cel reglementat anterior în art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., situație în care criticile circumscrise de recurentul inculpat acestor prevederi legale nu mai pot face obiectul examinării de către instanța de ultim control judiciar, judecata în recurs limitându-se la motivele de casare expres prevăzute de lege, în care nu se mai regăsește eroarea asupra situației de fapt invocată de către acesta.

Astfel, cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. era unul dintre cele care permiteau, în mod excepțional, examinarea situației de fapt de către instanța de recurs. Această verificare nu mai este permisă de lege, cât timp art. 385⁹ alin. (1)  C. proc. pen., după intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, reglementează doar motive de casare ce vizează chestiuni de drept ale hotărârilor recurate. Astfel criticile recurentului inculpat privind greșita sa condamnare și cererea de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. întrucât fapta nu există, excede cazurilor de casare prevăzute în art. 385⁹ alin. (1)  C. proc. pen., întrucât se referă la aspecte de fapt ale cauzei.

Chiar si în situația în care s-ar trece la analizarea cauzei în raport de dispozițiile art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate criticile formulate de recurentul inculpat, întrucât nu există contradicție evidentă între aspectele reținute prin hotărârea recurată și conținutul probelor administrate în cauză, starea de fapt stabilită nefiind consecința unei denaturări evidente a probelor, ci rezultatul unei analize coroborate a acestora.

În acest sens se reține că, atât instanța de fond, cât și instanța de. apel au dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor, realizând o judicioasă coroborare a mijloacelor de probă administrate, atât în faza de urmărire penală cât și în timpul cercetării judecătorești, pe care legi evaluat în mod corespunzător, evidențiind aspectele concordante ce susțin vinovăția inculpatului P.S.

Or, în speță, prezumția de nevinovăție de care inculpatul beneficiază a fost răsturnată în cursul activității de probațiune, ansamblul material al probelor administrate în cauză fiind cert în sensul stabilirii vinovăției acestuia.

În raport de argumentația prezentată mai sus, având în vedere că instanța de fond nu a denaturat probele administrate, în sensul de a reține împrejurări esențiale fără ca probele să le susțină sau, dimpotrivă, nereținând asemenea aspecte deși probele le confirmau, Înalta Curte constată că, infracțiunea de omor prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen., pentru care inculpatul P.S. a fost trimis în judecată, există în materialitatea ei, astfel că în mod corect prima instanță și instanța de apel, prin coroborarea judicioasă a probelor administrate în cauză, au dispus condamnarea acestuia.

Așa . fiind, criticile recurentului inculpat privind greșita condamnare și cererea de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., exced cazurilor de casare prevăzute de art. 385⁹ C. proc. pen.

Critica referitoare la nemotivarea deciziei pronunțată de instanța de apel de asemenea nu mai poate fi examinată de instanța de recurs în condițiile abrogării pct. 9 al art. 385⁹ C. proc. pen. prin Legea nr. 2/2013 intrată în vigoare la data de 15 februarie 2013, judecata în recurs limitându-se, așa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare, la motivele de casare expres prevăzute de această lege.

Nici critica referitoare la greșita soluționare a laturii civile a cauzei, în noua reglementare, nu poate fi cenzurată de instanța de recurs prin niciunul din cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ C. proc. pen. rămase în vigoare după intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013.

Examinând, din oficiu, recursul declarat de inculpat și în raport de prevederile art. 5 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, înalta Curte constată și apreciază după cum se arată în continuare:

Potrivit art. 174 C. pen. anterior, uciderea unei persoane se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 ani și interzicerea unor drepturi.

Acest articol care incriminează infracțiunea de omor are corespondent în dispozițiile art. 188 rap. la art. 199 în raport și de dispozițiile art. 177 lit. c) din noul C. pen.

Conform art. 188 din noul C. pen., uciderea unei persoane se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Totodată, art. 199 din noul C. pen., prevede că, dacă faptele prevăzute în art. 188, art. 189 și art. 193-195 sunt săvârșite asupra unui membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o pătrime.

Potrivit art. 177 lit. c) C. pen., prin membru de familie se înțelege persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc.

În raport de dispozițiile textelor de lege mai sus menționate, se constată că legea penală mai favorabilă care reglementează infracțiunea de omor este legea veche care prevede o pedeapsă ale cărei limite sunt mai mici având în vedere că art. 174 C. pen. anterior prevedea pentru săvârșirea infracțiunii de omor o pedeapsă de la 10 la 20 ani închisoare și interzicerea unor drepturi.

Astfel cum s-a arătat, acest articol are corespondent în legea nouă în dispozițiile art. 188 rap. la art. 199 în raport și de dispozițiile art. 177 lit. c) C. pen.

Având în vedere că urmare a dispozițiilor art. 199 din noul C. pen. maximul pedepsei se majorează cu o pătrime și deci pedeapsa rezultantă ar fi mai aspră, se constată că mai favorabilă este legea veche.

Pentru aceste considerente Înalta Curte în temeiul art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.S. împotriva Deciziei penale nr. 142 din 10 septembrie 2013 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie.

Va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la 27 decembrie 2012 la 14 februarie 2014.

Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Sursa informației: www.scj.ro.