TVA. Frauda de tip „carusel” în cadrul Uniunii Europene

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

VI. Calificarea conduitelor frauduloase pe planul dreptului intern

Având în vedere ca la nivelul dreptului unional nu există o reglementare care să incrimineze conduitele frauduloase ale contribuabililor care utilizează metoda de tip „carusel”, se ridică întrebarea în ceea ce priveşte calificarea acestor fapte în dreptul intern. Se poate observa că aceste conduite vor intra sub incidenţa Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. Modalitatea princi­pală prin care se manifestă frauda de tip „carusel” este aceea a neplăţii TVA-ului colectat, care, prin raportare la Legea nr. 241/2005, poate fi calificată în mai multe modalităţi.

Astfel, considerăm că activităţile infracţionale menţionate în prezenta lucrare s-ar putea încadra în textul art. 8 al Legii nr. 241/2005, care prevede faptul că „constituie infracţiune (…) stabilirea cu rea-credinţă de către contribuabil a impo­zitelor, taxelor sau contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat”. Astfel, contribuabilul care se interpune într-un lanţ de tranzacţii de tipul „carusel” are posibilitatea să declare într-un cuantum mai redus TVA-ul încasat, cu scopul eludării taxelor fiscale. Dacă de cele mai multe ori operatorii economici nu declară deloc TVA-ul colectat, nu este exclus ca unii dintre ei, în ideea de a crea o aparenţă de legalitate a activităţii pe care o desfăşoară, să stabilească un TVA net inferior celui pe care în realitate îl au de achitat.

Pentru a fi totuşi riguroşi, apreciem că conduitele frauduloase s-ar înscrie mai degrabă în sfera de aplicabilitate a art. 9 din Legea nr. 241/2005. Astfel, „constituie infracţiuni de evaziune fiscală (…) următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale: (…) b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a opera­ţiu­nilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate; c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive (…)”.

Se poate astfel observa că cele mai multe dintre activităţile expuse anterior s-ar plia pe ipoteza prevăzută de art. 9 lit. b), deoarece societăţile fantomă nu declară TVA-ul pe care îl colectează, încărcându-se astfel cu obligaţii fiscale pe care ulterior nu le achită autorităţilor fiscale. De asemenea, în situaţia metodei caruselului de autogenerare, de cele mai multe ori bunurile nici nu ajung în patrimo­niul socie­tă­ţilor fantomă, acestea ajungând direct la adevăratul beneficiar, conduita societăţilor tampon putând fi încadrată la art. 9 lit. c), deoarece se evi­denţiază operaţiuni cu TVA care de fapt, în realitate, nici nu au loc, singurul scop al acestora fiind acela de a beneficia de dreptul de deducere.

În această privinţă, la fel cum precizam la începutul acestei lucrări, se ridică întrebarea legitimă, în privinţa situaţiei în care o societate efectuează livrări intra­­comunitare, prin vânzarea unor bunuri către state membre, declarând şi achitându-şi obligaţiile fiscale, însă în fapt bunurile nu părăsesc niciodată teritoriul ţării. Astfel, aşa cum s-a observat, conform Directivei 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată, o condiţie indispensabilă pentru aplicarea scutirii de TVA este aceea a probării faptului că bunurile să părăsească teritoriul ţării. Având în vedere că operatorul economic îşi plăteşte contribuţiile fiscale, probabil din perspectivă fiscală, nu ar trebui să considerăm această conduită ca fiind ilicită, atât timp cât în această situaţie nu sunt lezate nici inte­resele financiare ale Uniunii şi nici cele ale statelor membre. Totuşi, apare problema nerespectării condiţiei privind pără­sirea bunurilor de pe teritoriul ţării, condiţie care ar face inaplicabil sistemul scutirilor de TVA la acest tip de livrări intracomunitare. Dacă am merge spre raţionamentul care ar pune accent cu preponderenţe pe partea financiară a acestei operaţiuni, observăm că din acest punct de vedere nu s-ar justifica nici măcar aplicarea unei sancţiuni fiscale.

Dacă ar fi să ne concentrăm strict asupra textului de incriminare, se poate observa că art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005 incriminează şi evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a unor operaţiuni fictive. Oare poate fi considerată operaţiunea reală, atât timp cât bunurile nu părăsesc teritoriul ţării? Într-o interpretare strictă, s-ar părea că şi această conduită ar intra sub incidenţa legii penale, constituind o infracţiune de evaziune fiscale, din cauza nerespectării unor norme fiscale, şi mai ales a evidenţierii unor operaţiuni fictive. Totuşi, având în vedere neanalizarea acestei situaţii în doctrină sau în practica judiciară, se lasă deschise mai multe „portiţe”, care poate în viitor vor primi o anumită interpretare care va fi consacrată la nivel de principiu.

VII. VII. Jurisprudenţa CJUE în materia fraudei de tip „carusel”

7.1. Principiul protecţiei încrederii legitime. „Teoria părţii inocente”^[46]

De regulă, în cadrul lanţului fraudulos, între toate societăţile participante există o legătură subiectivă şi acestea prevăd că participă la fraudarea intereselor statului prin neplata taxei pe valoare adăugată. Uneori, aşa cum a evidenţiat şi practica Curţii de Justiţie, în cadrul acestui mecanism, se interpun societăţi de bună-credinţă, care nu prevăd faptul că iau parte la tranzacţii frauduloase. Astfel, în această situaţie se naşte întrebarea legitimă în privinţa modului în care vor fi „tratate” de către autorităţile fiscale. Vor avea ele dreptul de deducere a taxei pe valoare adăugată în amonte sau de a cere rambursarea acesteia?

În optica Curţii Europene, complicele la o fraudă de tip „carusel” este acela care trebuia sau ar fi trebuit să ştie că este implicat într-o operaţiune care are ca scop sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale^[47]. Având în vedere legislaţia care guvernează domeniul taxei pe valoare adăugată^[48], aceasta trebuie interpretată în sensul că se opune unei practici naţionale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuză unei persoane impozabile dreptul de a deduce cuantumul taxei pe valoare adăugată datorate sau achitate pentru serviciile care i-au fost furnizate, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii. Aşadar, nu poate fi refuzat dreptul de deducere pentru motivul că emitentul facturii aferente acestor servicii sau unul dintre prestatorii săi a săvârşit nereguli. Cunoştinţa acestor nereguli trebuie dovedită de autorităţi, având în vedere elemente obiective. Astfel, trebuie să se probeze faptul că persoana impozabilă respectivă ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă săvârşită de emitentul menţionat sau de un alt operator care intervine în amonte în lanţul de prestaţii.

Din instituirea acestui principiu rezultă faptul că participarea unei entităţi comerciale într-un lanţ fraudulos nu se prezumă, ci trebuie dovedită, deoarece instituirea unui sistem de răspundere obiectivă ar depăşi ceea ce este necesar pentru protejarea interesului public. Astfel, în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului de deducere, revine instanţei naţionale obligaţia să interpreteze dreptul naţional^[49], în cea mai mare măsură posibilă, în lumina textelor şi finalităţilor directivei privind TVA-ul, pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta, ceea ce impune ca ea să facă tot ce ţine de competenţa sa, luând în considerare ansamblul dispoziţiilor de drept intern şi aplicând metodele de interpretare recunoscute de acestea^[50].

Chiar dacă instituirea unor norme care să limiteze dreptul de deducere de către statele membre se explică datorită dificultăţilor întâmpinate de autorităţi în combaterea fraudei privind TVA-ul^[51], Curtea a afirmat că sunt contrare „teoriei părţii inocente”: existenţa unor norme de drept intern potrivit căreia necomple­tarea unui contract de vânzare (necompletare care ar atrage nulitatea acestuia) determină persoana impozabilă să îşi piardă dreptul de deducere^[52]; existenţa unei practici naţionale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuză dreptul de deducere pentru motivul că persoana impozabilă nu s-a asigurat că emitentul facturii aferente bunurilor pentru care se solicită exercitarea dreptului de deducere avea calitatea de persoană impozabilă, că dispunea de bunurile în cauză şi era în măsură să le livreze şi că a îndeplinit obligaţiile privind declararea şi plata TVA-ului^[53]; existenţa unei reglementări naţionale în temeiul căreia dreptul de deducere a TVA-ului este refuzat unei persoane impozabile pentru motivul că operatorul a fost declarat inactiv de administraţia fiscală a unui stat membru, această declarare a inactivităţii fiind publică şi accesibilă pe Internet oricărei persoane impozabile în acel stat^[54]; nerecunoaşterea dreptului de deducere al contribuabilului, în situaţia în care nu a cunoscut că facturile în baza cărora solicită deducerea nu sunt reale^[55].

Cu toate că este binevenită o astfel de jurisprudenţă unitară din partea Curţii Europene, nu trebuie să cădem în extrema cealaltă şi să ajungem la concluzia potrivit căreia dreptul de deducere ar fi recunoscut în orice situaţie, chiar şi atunci când operatorul în cauză nu depune nicio diligenţă în privinţa verificării contractantului său. Astfel, considerăm că soluţia Curţii în cauza Paper Consult poate fi uşor interpretabilă. Se observă că aceasta recunoaşte dreptul de deducere operatorului în situaţia în care partenerul său contractual a fost declarat inactiv de către autorităţile fiscale, inactivitate care era publică şi uşor accesibilă acestuia. Apreciem că în această situaţie s-ar ajunge la ipoteza în care principiul protecţiei încrederii legitime este interpretat într-o manieră prea largă. Trebuie să ţinem cont de un principiu instituit în cadrul dreptului civil, respectiv cel al minimei diligenţe, care conduce la o informare cel puţin minimală din partea contrac­tan­tului, tocmai pentru a evita implicarea sa în astfel de situaţii. În ipoteza în care acesta nu exercită nicio verificare în cauză, oare ar mai fi echitabil să i se recunoască dreptul de deducere?

VIII. Impactul hotărârilor Ivo Taricco în contextul fraudei de tip „carusel”

În contextul acestor cauze s-au pus în discuţie reglementările procesual penale privind infracţiunile în domeniul TVA (art. 325 TFUE), din cauza faptului că legis­laţia italiană prevedea termene de prescripţie absolute (echivalentul pre­scripţiei speciale din dreptul intern), care puteau conduce la nepedepsirea acestor tipuri de infracţiuni. În acest context, instanţa de trimitere a adresat Curţii o între­bare preli­mi­nară cu privire la compatibilitatea unei prescripţii naţionale reduse, care conduce la imposibilitatea tragerii la răspundere penală a celor care săvârşesc infracţiuni privind TVA-ul, cu dispoziţiile art. 158 din Directiva 2006/ 112/CE.

Răspunsul Curţii a deschis numeroase discuţii datorită faptului că, în situaţia prezentată, aceasta şi-ar fi depăşit atribuţiile, transformându-se, practic, dintr-un organ care are rolul de a realiza actul de justiţie într-un legiuitor european. Curtea a decis că în cazul în care instanţa naţională ar ajunge la concluzia că dispoziţiile naţionale în cauză nu îndeplinesc cerinţa dreptului Uniunii referitoare la caracterul efectiv şi disuasiv al măsurilor de combatere a fraudei privind TVA-ul, acestei instanţe i-ar reveni sarcina să asigure efectul deplin al dreptului Uniunii, lăsând neaplicate, dacă este necesar, dispoziţiile din dreptul intern, fără a trebui să solicite sau să aştepte eliminarea prealabilă a acestora pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional^[56]. Curtea consideră că astfel nu s-ar încălca principiul garantat de art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care consacră principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, deoarece nu ar rezulta o condamnare a inculpaţilor pentru o acţiune sau omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia infracţiune sancţionată penal, şi nici aplicarea unei sancţiuni care, în acel moment, nu era prevăzută de dreptul respectiv.

Prin a doua hotărâre, Curtea revine asupra raţionamentului şi hotărăşte că dispoziţiile interne în materia prescripţiei ar trebui să fie lăsate neaplicabile doar în anumite situaţii. Aceste ipoteze sunt acelea în care o astfel de neaplicare nu determină o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retro­active a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai servere decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii^[57]. Cu toate acestea, apreciem că nici această hotărâre nu s-ar putea concilia întru totul cu principiile fundamentale instituite în materie penală.

Nu ne rămâne decât să ne întrebăm: oare în ce situaţie nu s-ar încălca prin­cipiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor dacă s-ar lăsa neaplicabile prevederile naţionale, în special cele referitoare la prescripţie? Prin hotărârile pronunţate, Curtea instituie principiul conform căruia instanţele naţionale nu ar mai trebui să ţină cont de dispoziţiile în vigoare pe plan intern, aceasta substituindu-se în mod implicit legiuitorului naţional. Dacă soluţia privind neaplicabilitatea dispoziţiilor privind prescripţia ar putea fi justificată oarecum în cadrul sistemelor care consa­cră prescripţia ca fiind o instituţie de drept procesual penal, ar apărea inechitabilă instituirea unei astfel de reguli în sistemele care proclamă prescripţia ca fiind o instituţie de drept material. Astfel, în această situaţie, am da aplicabilitate în mod retroactiv unor dispoziţii care ar fi în defavoarea inculpatului, soluţie care nu poate fi acceptată. Mai mult decât atât, am uita complet de un principiu esenţial, atât la nivel intern, cât şi la nivel european, respectiv principiul previzibilităţii legii, atât timp cât inculpatul va fi expus unei incertitudini cu privire la momentul prescrierii răspunderii sale penale.

Chiar dacă există un interes sporit al autorităţilor europene şi naţionale, în încercarea de a găsi soluţii legislative cât mai eficiente pentru combaterea feno­menului de fraudă de tip „carusel”, nu putem ajunge în situaţia sacrificării unor valori esenţiale, precum principiul nulla poena sine lege, inerente unor sisteme de drept penal consolidate, în favoarea interesului public de tragere la răspundere penală şi recuperarea prejudiciilor produse de acest fenomen.

IX. Implicaţiile principiului ne bis in idem

Având în vedere că infracţiunile rezultate din comiterea unor fraude de tip „carusel” au implicaţii în ceea ce priveşte atât domeniul penal, cât şi pe cel fiscal, se poate ajunge la situaţia în care autorităţile statelor membre aplică atât o sanc­ţiune fiscală/administrativă, cât şi o sancţiune penală. Bineînţeles că în această situaţie apar dileme în ceea ce priveşte respectarea exigenţelor derivate din princi­piul ne bis in idem.

Curtea a hotărât că statele membre dispun de o libertate în alegerea sanc­ţiunilor aplicabile în scopul de a garanta colectarea integrală a veniturilor provenite din TVA. În lipsa unei armonizări a dreptului Uniunii în această materie, statele membre sunt astfel îndrituite să prevadă atât un sistem în care infracţiunile în materie de TVA pot face obiectul procedurilor şi al sancţiunilor doar o singură dată, cât şi un sistem care permite cumulul acestor proceduri^[58]. Într-o altă cauză^[59], Curtea a stabilit că art. 50 din Cartă nu se opune ca un stat membru să impună, pentru aceleaşi fapte de nerespectare a obligaţiilor declarative în domeniul
TVA-ului, o combinaţie de sancţiuni penale şi fiscale. Cu toate acestea, când sanc­ţiunea fiscală îmbracă un caracter penal, în sensul art. 50 din Cartă (apreciat în funcţie de criteriile Bonda^[60]/Engels^[61]), şi este rămasă definitivă, dispoziţia men­ţionată se opune ca pentru aceleaşi fapte să se desfăşoare o urmărire penală împotriva aceleiaşi persoane. Astfel, rămâne instanţei naţionale, ca, în confor­mi­tate cu criteriile expuse atât de CJUE, cât şi de CEDO^[62], să aprecieze caracterul unei sancţiuni ca fiind penale sau nu.

Astfel, aşa cum a afirmat şi CEDO^[63], dacă ulterior dispunerii unei sancţiuni fiscale se va aplica şi o sancţiune penală, la individualizarea acesteia din urmă va trebui să se ţină cont de faptul că persoana a mai suportat o pedeapsă pecuniară. Pentru a întări această opinie, în preambulul Directivei (UE) 2017/1317 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal, la pct. 17, s-a instituit faptul că în măsura în care sanc­ţiunile aplicate de statele membre nu pot fi echivalate cu sancţiunile penale, care sunt impuse aceleiaşi persoane pentru acelaşi comportament, acestea ar trebui totuşi să fie luate în considerare în momentul condamnării persoanei respective pentru săvârşirea respectivei infracţiuni.

X. Măsurile de combatere adoptate de Uniunea Europeană

Dintre diversitatea măsurilor pe care Uniunea a încercat să le implementeze în combaterea fenomenului de fraudă în materie de TVA, ne vom concentra atenţia spre Directiva (UE) 2017/1371 din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal, precum şi pe Regulamentul (UE) 2017/1939 privind Parchetul European, deoarece apreciem că cele două instrumente sunt indisolubil legate, contribuind astfel la lupta împotriva infracţiunilor în domeniul TVA.

Noutatea semnificativă pe care o aduce această directivă rezidă în reglementarea faptelor de fraudă la TVA, acestea nefiind stipulate în Convenţia PIF, anchetarea fraudelor la TVA fiind până în acest moment în competenţa statelor membre, Uniunea rezervându-şi doar instrumentele de cercetare şi intensificare a cooperării dintre statele membre prin OLAF, Europol şi Eurofisc. Justificarea noii reglementări privind frauda la TVA stă în înfiinţarea Parchetului European şi deci competenţa Uniunii creşte de la acte de cercetare la acte de anchetă în materie penală, acestea urmând a fi realizate de către procurorii europeni delegaţi. Astfel, prin raportare la dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Directivă şi art. 22 alin. (1) din Regulamentul privind Parchetul European, acestea atribuie competenţa în favoarea Parchetului European în cazul fraudei la TVA dacă acţiunile sau inacţiunile intenţionate sunt legate de teritoriul a două sau mai multe state membre şi implică un prejudiciu total de cel puţin 10 milioane de euro. Deşi anumite infracţiuni în domeniul TVA-ului vor fi date în competenţa Parchetului European, considerăm criticabilă impunerea condiţiei prejudiciului de cel puţin 10 milioane de euro, deoarece în practică există, cu siguranţă, situaţii în care, deşi prejudiciul nu atinge acest prag, fraudele au ca scop atentarea la interesele financiare ale Uniunii. Totuşi, în aceste din urmă situaţii, competenţa va rămâne statelor membre, fiind imperios necesar ca acestea să colaboreze şi să faciliteze schimbul de informaţii în vederea detectării acestor tipuri de infracţiuni.

Cu privire la Directiva PIF, aceasta instituie în sarcina statelor membre impunerea unor sancţiuni penale eficace, proporţionale şi disuasive, care să prevadă o pedeapsă maximă cu închisoarea (art. 7 din Directivă). Practic, Directiva nu exclude posibilitatea instituirii unor pedepse cu amenda, ci impune necesitatea prevederii acesteia alternativ cu pedeapsa închisorii. La art. 7 alin. (3) se impune stabilirea unor pedepse maxime de cel puţin 4 ani închisoare atunci când infrac­ţiunea implică un prejudiciu sau un avantaj semnificativ (respectiv mai mult de 100.000 euro). În dreptul intern, Legea nr. 241/2005 instituie pedepse între 1-12 ani închisoare (cel mai mic maxim prevăzut de lege fiind de 3 ani). Totuşi, prin adoptarea acestei Directive se intenţionează ca sancţiunile să aibă un puternic efect de descurajare a potenţialilor infractori, cu efecte în toată Uniunea. Însă, aşa cum se poate observa, Directiva impune doar un minim în privinţa maximului special prevăzut de lege, respectiv 4 ani. Minimul special este lăsat la aprecierea statelor membre, ceea ce nu poate conduce la atingerea acestui deziderat, deoarece se poate ajunge la situaţii în care minimul special să fie de un an, iar prin aplicarea unor cauze sau circumstanţe care conduc la micşorarea acestui minim să se aplice în concret o pedeapsă de câteva luni. De asemenea, chiar şi maximul de 4 ani, în aprecierea noastră, este unul net inferior pericolului social pe care aceste infracţiuni îl reprezintă atât pentru bugetul Uniunii, cât şi pentru cel al statelor membre.

Directiva intervine şi în materia prescripţiei infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii şi stabileşte în preambul că acestea trebuie să permită investigarea, urmărirea penală, judecarea şi pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti într-un termen suficient după săvârşirea infracţiunii, astfel încât acestea să poată fi abordate eficient. La art. 12 stabileşte ca regulă generală faptul că infracţiunile pasibile de o pedeapsă maximă de cel puţin 4 ani închisoare vor avea un termen de prescripţie de cel puţin 5 ani de la săvârşire. Alin. (3) al aceluiaşi articol instituie o excepţie cu privire la termenul general, consacrându-se un termen de minimum 3 ani, însă cu condiţia ca statul să garanteze că termenul poate fi întrerupt sau suspendat în cazul unor acte specifice. În dreptul intern, având în vedere pedepsele instituite de Legea nr. 241/2005, termenele de prescripţie a răspunderii penale vor fi de la 5 ani până la 10 ani.

Se poate observa astfel că dreptul nostru intern este în conformitate cu dispoziţiile Directivei, fiind nevoie de foarte puţine modificări pentru a respecta întru totul legislaţia europeană.

În secţiunea finală, la art. 15, Directiva propune măsuri de cooperare, res­pectiv impune statelor membre, Eurojustului, Parchetului European şi Comisiei să colaboreze în domeniul infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii. Comisiei şi Eurojustului le va incumba obligaţia de a acorda asistenţă tehnică şi operaţională autorităţilor naţionale competente, pentru a facilita coordo­narea investigaţiilor. Curtea de Conturi, precum şi orice alte autorităţi naţio­nale cu competenţă în domeniul auditului vor comunica OLAF şi altor autorităţi orice fapt de care iau cunoştinţă în desfăşurarea atribuţiilor lor, care ar putea fi calificat drept infracţiune.

Pe lângă cele două instrumente esenţiale prezentate anterior, mai poate fi menţionată şi cooperarea Eurojust cu OLAF, instituţii care au încheiat anumite protocoale încă din 2008, iar începând cu anul 2013 au colaborat cu privire la 4-5 cazuri pe an (inclusiv la frauda privind emisiile de carbon, care, în mai puţin de un an, a creat la nivel unional un prejudiciu de 5 miliarde de euro^[64]).

Cu titlu exemplificativ mai poate fi menţionat şi Regulamentul nr. 904/2010 privind cooperarea administrativă şi combaterea fraudei în domeniul taxei pe valoarea adăugată (art. 33), prin care este reglementată înfiinţarea unei entităţi denumite Eurofisc, care are menirea de a centraliza toate informaţiile obţinute de la statele membre şi de a coordona colaborarea între acestea.

Un ultim aspect, demn de a fi adus în atenţia cititorului, este Directiva 2013/42/UE, care implementează măsuri de reacţie rapidă împotriva fraudelor în materia TVA, constând în posibilitatea statelor membre de a adopta un procedeu de derogare cu caracter temporar pentru a găsi soluţii la cazurile de fraudă bruscă şi masivă cu impact financiar major. În aplicarea derogările instituite de această directivă^[65], pe plan intern a fost instituită taxarea inversă, care de această dată nu se va aplica doar în cazul livrărilor intracomunitare, ci va fi incidentă cu privire la 14 domenii reglementate exhaustiv de lege (cu titlu exemplificativ: livrarea de deşeuri feroase şi neferoase, livrarea de reziduuri, livrarea de masă lemnoasă, livrarea de cereale, transferul de certificate de emisii de gaze, livrarea de energie electrică către un comerciant persoană impozabilă, furnizările de telefoane mobile, furnizările de console de jocuri, tablete PC şi laptopuri).

XI. Concluzii

Având în vedere gravitatea acestui fenomen infracţional, dar mai ales conse­cinţele pe care le produce pe plan financiar atât pentru bugetul Uniunii, cât şi pentru bugetul statelor membre, se poate concluziona că frauda de tip „carusel” a atras în mod inevitabil atenţia tuturor organelor Uniunii Europene. În ciuda faptului că există un cadru extrem de vast care să reglementeze dispoziţiile în materia taxei pe valoare adăugată, contribuabilii de rea-credinţă reuşesc să profite de facilităţile acordate pentru instituirea unei pieţe unice.

Contrar aşteptărilor Uniunii, măsurile de combatere adoptate nu au dus la stoparea acestui fenomen, iar, în aprecierea noastră, lucrurile se pot ameliora odată cu începerea funcţionării Parchetului European, care va avea competenţa de a ancheta astfel de infracţiuni. Pe lângă funcţionarea Parchetului European, considerăm că se impune armonizarea cotelor de TVA la nivelul statelor membre, crearea unor sisteme informatice care să faciliteze în mod rapid centralizarea informaţiilor cu privire la tranzacţiile intracomunitare, precum şi cooperarea solidă între statele membre, în ceea ce priveşte anchetele desfăşurate cu privire la aceste tipuri de infracţiuni.