TVA. Frauda de tip „carusel” în cadrul Uniunii Europene

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

VI. Calificarea conduitelor frauduloase pe planul dreptului intern

Având în vedere ca la nivelul dreptului unional nu există o reglementare care să incrimineze conduitele frauduloase ale contribuabililor care utilizează metoda de tip „carusel”, se ridică întrebarea în ceea ce privește calificarea acestor fapte în dreptul intern. Se poate observa că aceste conduite vor intra sub incidența Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. Modalitatea princi­pală prin care se manifestă frauda de tip „carusel” este aceea a neplății TVA-ului colectat, care, prin raportare la Legea nr. 241/2005, poate fi calificată în mai multe modalități.

Astfel, considerăm că activitățile infracționale menționate în prezenta lucrare s-ar putea încadra în textul art. 8 al Legii nr. 241/2005, care prevede faptul că „constituie infracțiune (…) stabilirea cu rea-credință de către contribuabil a impo­zitelor, taxelor sau contribuțiilor, având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat”. Astfel, contribuabilul care se interpune într-un lanț de tranzacții de tipul „carusel” are posibilitatea să declare într-un cuantum mai redus TVA-ul încasat, cu scopul eludării taxelor fiscale. Dacă de cele mai multe ori operatorii economici nu declară deloc TVA-ul colectat, nu este exclus ca unii dintre ei, în ideea de a crea o aparență de legalitate a activității pe care o desfășoară, să stabilească un TVA net inferior celui pe care în realitate îl au de achitat.

Pentru a fi totuși riguroși, apreciem că conduitele frauduloase s-ar înscrie mai degrabă în sfera de aplicabilitate a art. 9 din Legea nr. 241/2005. Astfel, „constituie infracțiuni de evaziune fiscală (…) următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale: (…) b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a opera­țiu­nilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate; c) evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive (…)”.

Se poate astfel observa că cele mai multe dintre activitățile expuse anterior s-ar plia pe ipoteza prevăzută de art. 9 lit. b), deoarece societățile fantomă nu declară TVA-ul pe care îl colectează, încărcându-se astfel cu obligații fiscale pe care ulterior nu le achită autorităților fiscale. De asemenea, în situația metodei caruselului de autogenerare, de cele mai multe ori bunurile nici nu ajung în patrimo­niul socie­tă­ților fantomă, acestea ajungând direct la adevăratul beneficiar, conduita societăților tampon putând fi încadrată la art. 9 lit. c), deoarece se evi­dențiază operațiuni cu TVA care de fapt, în realitate, nici nu au loc, singurul scop al acestora fiind acela de a beneficia de dreptul de deducere.

În această privință, la fel cum precizam la începutul acestei lucrări, se ridică întrebarea legitimă, în privința situației în care o societate efectuează livrări intra­­comunitare, prin vânzarea unor bunuri către state membre, declarând și achitându-și obligațiile fiscale, însă în fapt bunurile nu părăsesc niciodată teritoriul țării. Astfel, așa cum s-a observat, conform Directivei 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată, o condiție indispensabilă pentru aplicarea scutirii de TVA este aceea a probării faptului că bunurile să părăsească teritoriul țării. Având în vedere că operatorul economic își plătește contribuțiile fiscale, probabil din perspectivă fiscală, nu ar trebui să considerăm această conduită ca fiind ilicită, atât timp cât în această situație nu sunt lezate nici inte­resele financiare ale Uniunii și nici cele ale statelor membre. Totuși, apare problema nerespectării condiției privind pără­sirea bunurilor de pe teritoriul țării, condiție care ar face inaplicabil sistemul scutirilor de TVA la acest tip de livrări intracomunitare. Dacă am merge spre raționamentul care ar pune accent cu preponderențe pe partea financiară a acestei operațiuni, observăm că din acest punct de vedere nu s-ar justifica nici măcar aplicarea unei sancțiuni fiscale.

Dacă ar fi să ne concentrăm strict asupra textului de incriminare, se poate observa că art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005 incriminează și evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale a unor operațiuni fictive. Oare poate fi considerată operațiunea reală, atât timp cât bunurile nu părăsesc teritoriul țării? Într-o interpretare strictă, s-ar părea că și această conduită ar intra sub incidența legii penale, constituind o infracțiune de evaziune fiscale, din cauza nerespectării unor norme fiscale, și mai ales a evidențierii unor operațiuni fictive. Totuși, având în vedere neanalizarea acestei situații în doctrină sau în practica judiciară, se lasă deschise mai multe „portițe”, care poate în viitor vor primi o anumită interpretare care va fi consacrată la nivel de principiu.

VII. VII. Jurisprudența CJUE în materia fraudei de tip „carusel”

7.1. Principiul protecției încrederii legitime. „Teoria părții inocente”^[46]

De regulă, în cadrul lanțului fraudulos, între toate societățile participante există o legătură subiectivă și acestea prevăd că participă la fraudarea intereselor statului prin neplata taxei pe valoare adăugată. Uneori, așa cum a evidențiat și practica Curții de Justiție, în cadrul acestui mecanism, se interpun societăți de bună-credință, care nu prevăd faptul că iau parte la tranzacții frauduloase. Astfel, în această situație se naște întrebarea legitimă în privința modului în care vor fi „tratate” de către autoritățile fiscale. Vor avea ele dreptul de deducere a taxei pe valoare adăugată în amonte sau de a cere rambursarea acesteia?

În optica Curții Europene, complicele la o fraudă de tip „carusel” este acela care trebuia sau ar fi trebuit să știe că este implicat într-o operațiune care are ca scop sustragerea de la plata obligațiilor fiscale^[47]. Având în vedere legislația care guvernează domeniul taxei pe valoare adăugată^[48], aceasta trebuie interpretată în sensul că se opune unei practici naționale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuză unei persoane impozabile dreptul de a deduce cuantumul taxei pe valoare adăugată datorate sau achitate pentru serviciile care i-au fost furnizate, dacă sunt îndeplinite anumite condiții. Așadar, nu poate fi refuzat dreptul de deducere pentru motivul că emitentul facturii aferente acestor servicii sau unul dintre prestatorii săi a săvârșit nereguli. Cunoștința acestor nereguli trebuie dovedită de autorități, având în vedere elemente obiective. Astfel, trebuie să se probeze faptul că persoana impozabilă respectivă știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă săvârșită de emitentul menționat sau de un alt operator care intervine în amonte în lanțul de prestații.

Din instituirea acestui principiu rezultă faptul că participarea unei entități comerciale într-un lanț fraudulos nu se prezumă, ci trebuie dovedită, deoarece instituirea unui sistem de răspundere obiectivă ar depăși ceea ce este necesar pentru protejarea interesului public. Astfel, în ceea ce privește recunoașterea dreptului de deducere, revine instanței naționale obligația să interpreteze dreptul național^[49], în cea mai mare măsură posibilă, în lumina textelor și finalităților directivei privind TVA-ul, pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta, ceea ce impune ca ea să facă tot ce ține de competența sa, luând în considerare ansamblul dispozițiilor de drept intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acestea^[50].

Chiar dacă instituirea unor norme care să limiteze dreptul de deducere de către statele membre se explică datorită dificultăților întâmpinate de autorități în combaterea fraudei privind TVA-ul^[51], Curtea a afirmat că sunt contrare „teoriei părții inocente”: existența unor norme de drept intern potrivit căreia necomple­tarea unui contract de vânzare (necompletare care ar atrage nulitatea acestuia) determină persoana impozabilă să își piardă dreptul de deducere^[52]; existența unei practici naționale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuză dreptul de deducere pentru motivul că persoana impozabilă nu s-a asigurat că emitentul facturii aferente bunurilor pentru care se solicită exercitarea dreptului de deducere avea calitatea de persoană impozabilă, că dispunea de bunurile în cauză și era în măsură să le livreze și că a îndeplinit obligațiile privind declararea și plata TVA-ului^[53]; existența unei reglementări naționale în temeiul căreia dreptul de deducere a TVA-ului este refuzat unei persoane impozabile pentru motivul că operatorul a fost declarat inactiv de administrația fiscală a unui stat membru, această declarare a inactivității fiind publică și accesibilă pe Internet oricărei persoane impozabile în acel stat^[54]; nerecunoașterea dreptului de deducere al contribuabilului, în situația în care nu a cunoscut că facturile în baza cărora solicită deducerea nu sunt reale^[55].

Cu toate că este binevenită o astfel de jurisprudență unitară din partea Curții Europene, nu trebuie să cădem în extrema cealaltă și să ajungem la concluzia potrivit căreia dreptul de deducere ar fi recunoscut în orice situație, chiar și atunci când operatorul în cauză nu depune nicio diligență în privința verificării contractantului său. Astfel, considerăm că soluția Curții în cauza Paper Consult poate fi ușor interpretabilă. Se observă că aceasta recunoaște dreptul de deducere operatorului în situația în care partenerul său contractual a fost declarat inactiv de către autoritățile fiscale, inactivitate care era publică și ușor accesibilă acestuia. Apreciem că în această situație s-ar ajunge la ipoteza în care principiul protecției încrederii legitime este interpretat într-o manieră prea largă. Trebuie să ținem cont de un principiu instituit în cadrul dreptului civil, respectiv cel al minimei diligențe, care conduce la o informare cel puțin minimală din partea contrac­tan­tului, tocmai pentru a evita implicarea sa în astfel de situații. În ipoteza în care acesta nu exercită nicio verificare în cauză, oare ar mai fi echitabil să i se recunoască dreptul de deducere?

VIII. Impactul hotărârilor Ivo Taricco în contextul fraudei de tip „carusel”

În contextul acestor cauze s-au pus în discuție reglementările procesual penale privind infracțiunile în domeniul TVA (art. 325 TFUE), din cauza faptului că legis­lația italiană prevedea termene de prescripție absolute (echivalentul pre­scripției speciale din dreptul intern), care puteau conduce la nepedepsirea acestor tipuri de infracțiuni. În acest context, instanța de trimitere a adresat Curții o între­bare preli­mi­nară cu privire la compatibilitatea unei prescripții naționale reduse, care conduce la imposibilitatea tragerii la răspundere penală a celor care săvârșesc infracțiuni privind TVA-ul, cu dispozițiile art. 158 din Directiva 2006/ 112/CE.

Răspunsul Curții a deschis numeroase discuții datorită faptului că, în situația prezentată, aceasta și-ar fi depășit atribuțiile, transformându-se, practic, dintr-un organ care are rolul de a realiza actul de justiție într-un legiuitor european. Curtea a decis că în cazul în care instanța națională ar ajunge la concluzia că dispozițiile naționale în cauză nu îndeplinesc cerința dreptului Uniunii referitoare la caracterul efectiv și disuasiv al măsurilor de combatere a fraudei privind TVA-ul, acestei instanțe i-ar reveni sarcina să asigure efectul deplin al dreptului Uniunii, lăsând neaplicate, dacă este necesar, dispozițiile din dreptul intern, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestora pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional^[56]. Curtea consideră că astfel nu s-ar încălca principiul garantat de art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care consacră principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor, deoarece nu ar rezulta o condamnare a inculpaților pentru o acțiune sau omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia infracțiune sancționată penal, și nici aplicarea unei sancțiuni care, în acel moment, nu era prevăzută de dreptul respectiv.

Prin a doua hotărâre, Curtea revine asupra raționamentului și hotărăște că dispozițiile interne în materia prescripției ar trebui să fie lăsate neaplicabile doar în anumite situații. Aceste ipoteze sunt acelea în care o astfel de neaplicare nu determină o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retro­active a unei legislații care impune condiții de incriminare mai servere decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii^[57]. Cu toate acestea, apreciem că nici această hotărâre nu s-ar putea concilia întru totul cu principiile fundamentale instituite în materie penală.

Nu ne rămâne decât să ne întrebăm: oare în ce situație nu s-ar încălca prin­cipiul legalității infracțiunilor și pedepselor dacă s-ar lăsa neaplicabile prevederile naționale, în special cele referitoare la prescripție? Prin hotărârile pronunțate, Curtea instituie principiul conform căruia instanțele naționale nu ar mai trebui să țină cont de dispozițiile în vigoare pe plan intern, aceasta substituindu-se în mod implicit legiuitorului național. Dacă soluția privind neaplicabilitatea dispozițiilor privind prescripția ar putea fi justificată oarecum în cadrul sistemelor care consa­cră prescripția ca fiind o instituție de drept procesual penal, ar apărea inechitabilă instituirea unei astfel de reguli în sistemele care proclamă prescripția ca fiind o instituție de drept material. Astfel, în această situație, am da aplicabilitate în mod retroactiv unor dispoziții care ar fi în defavoarea inculpatului, soluție care nu poate fi acceptată. Mai mult decât atât, am uita complet de un principiu esențial, atât la nivel intern, cât și la nivel european, respectiv principiul previzibilității legii, atât timp cât inculpatul va fi expus unei incertitudini cu privire la momentul prescrierii răspunderii sale penale.

Chiar dacă există un interes sporit al autorităților europene și naționale, în încercarea de a găsi soluții legislative cât mai eficiente pentru combaterea feno­menului de fraudă de tip „carusel”, nu putem ajunge în situația sacrificării unor valori esențiale, precum principiul nulla poena sine lege, inerente unor sisteme de drept penal consolidate, în favoarea interesului public de tragere la răspundere penală și recuperarea prejudiciilor produse de acest fenomen.

IX. Implicațiile principiului ne bis in idem

Având în vedere că infracțiunile rezultate din comiterea unor fraude de tip „carusel” au implicații în ceea ce privește atât domeniul penal, cât și pe cel fiscal, se poate ajunge la situația în care autoritățile statelor membre aplică atât o sanc­țiune fiscală/administrativă, cât și o sancțiune penală. Bineînțeles că în această situație apar dileme în ceea ce privește respectarea exigențelor derivate din princi­piul ne bis in idem.

Curtea a hotărât că statele membre dispun de o libertate în alegerea sanc­țiunilor aplicabile în scopul de a garanta colectarea integrală a veniturilor provenite din TVA. În lipsa unei armonizări a dreptului Uniunii în această materie, statele membre sunt astfel îndrituite să prevadă atât un sistem în care infracțiunile în materie de TVA pot face obiectul procedurilor și al sancțiunilor doar o singură dată, cât și un sistem care permite cumulul acestor proceduri^[58]. Într-o altă cauză^[59], Curtea a stabilit că art. 50 din Cartă nu se opune ca un stat membru să impună, pentru aceleași fapte de nerespectare a obligațiilor declarative în domeniul
TVA-ului, o combinație de sancțiuni penale și fiscale. Cu toate acestea, când sanc­țiunea fiscală îmbracă un caracter penal, în sensul art. 50 din Cartă (apreciat în funcție de criteriile Bonda^[60]/Engels^[61]), și este rămasă definitivă, dispoziția men­ționată se opune ca pentru aceleași fapte să se desfășoare o urmărire penală împotriva aceleiași persoane. Astfel, rămâne instanței naționale, ca, în confor­mi­tate cu criteriile expuse atât de CJUE, cât și de CEDO^[62], să aprecieze caracterul unei sancțiuni ca fiind penale sau nu.

Astfel, așa cum a afirmat și CEDO^[63], dacă ulterior dispunerii unei sancțiuni fiscale se va aplica și o sancțiune penală, la individualizarea acesteia din urmă va trebui să se țină cont de faptul că persoana a mai suportat o pedeapsă pecuniară. Pentru a întări această opinie, în preambulul Directivei (UE) 2017/1317 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal, la pct. 17, s-a instituit faptul că în măsura în care sanc­țiunile aplicate de statele membre nu pot fi echivalate cu sancțiunile penale, care sunt impuse aceleiași persoane pentru același comportament, acestea ar trebui totuși să fie luate în considerare în momentul condamnării persoanei respective pentru săvârșirea respectivei infracțiuni.

X. Măsurile de combatere adoptate de Uniunea Europeană

Dintre diversitatea măsurilor pe care Uniunea a încercat să le implementeze în combaterea fenomenului de fraudă în materie de TVA, ne vom concentra atenția spre Directiva (UE) 2017/1371 din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal, precum și pe Regulamentul (UE) 2017/1939 privind Parchetul European, deoarece apreciem că cele două instrumente sunt indisolubil legate, contribuind astfel la lupta împotriva infracțiunilor în domeniul TVA.

Noutatea semnificativă pe care o aduce această directivă rezidă în reglementarea faptelor de fraudă la TVA, acestea nefiind stipulate în Convenția PIF, anchetarea fraudelor la TVA fiind până în acest moment în competența statelor membre, Uniunea rezervându-și doar instrumentele de cercetare și intensificare a cooperării dintre statele membre prin OLAF, Europol și Eurofisc. Justificarea noii reglementări privind frauda la TVA stă în înființarea Parchetului European și deci competența Uniunii crește de la acte de cercetare la acte de anchetă în materie penală, acestea urmând a fi realizate de către procurorii europeni delegați. Astfel, prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (2) din Directivă și art. 22 alin. (1) din Regulamentul privind Parchetul European, acestea atribuie competența în favoarea Parchetului European în cazul fraudei la TVA dacă acțiunile sau inacțiunile intenționate sunt legate de teritoriul a două sau mai multe state membre și implică un prejudiciu total de cel puțin 10 milioane de euro. Deși anumite infracțiuni în domeniul TVA-ului vor fi date în competența Parchetului European, considerăm criticabilă impunerea condiției prejudiciului de cel puțin 10 milioane de euro, deoarece în practică există, cu siguranță, situații în care, deși prejudiciul nu atinge acest prag, fraudele au ca scop atentarea la interesele financiare ale Uniunii. Totuși, în aceste din urmă situații, competența va rămâne statelor membre, fiind imperios necesar ca acestea să colaboreze și să faciliteze schimbul de informații în vederea detectării acestor tipuri de infracțiuni.

Cu privire la Directiva PIF, aceasta instituie în sarcina statelor membre impunerea unor sancțiuni penale eficace, proporționale și disuasive, care să prevadă o pedeapsă maximă cu închisoarea (art. 7 din Directivă). Practic, Directiva nu exclude posibilitatea instituirii unor pedepse cu amenda, ci impune necesitatea prevederii acesteia alternativ cu pedeapsa închisorii. La art. 7 alin. (3) se impune stabilirea unor pedepse maxime de cel puțin 4 ani închisoare atunci când infrac­țiunea implică un prejudiciu sau un avantaj semnificativ (respectiv mai mult de 100.000 euro). În dreptul intern, Legea nr. 241/2005 instituie pedepse între 1-12 ani închisoare (cel mai mic maxim prevăzut de lege fiind de 3 ani). Totuși, prin adoptarea acestei Directive se intenționează ca sancțiunile să aibă un puternic efect de descurajare a potențialilor infractori, cu efecte în toată Uniunea. Însă, așa cum se poate observa, Directiva impune doar un minim în privința maximului special prevăzut de lege, respectiv 4 ani. Minimul special este lăsat la aprecierea statelor membre, ceea ce nu poate conduce la atingerea acestui deziderat, deoarece se poate ajunge la situații în care minimul special să fie de un an, iar prin aplicarea unor cauze sau circumstanțe care conduc la micșorarea acestui minim să se aplice în concret o pedeapsă de câteva luni. De asemenea, chiar și maximul de 4 ani, în aprecierea noastră, este unul net inferior pericolului social pe care aceste infracțiuni îl reprezintă atât pentru bugetul Uniunii, cât și pentru cel al statelor membre.

Directiva intervine și în materia prescripției infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii și stabilește în preambul că acestea trebuie să permită investigarea, urmărirea penală, judecarea și pronunțarea unor hotărâri judecătorești într-un termen suficient după săvârșirea infracțiunii, astfel încât acestea să poată fi abordate eficient. La art. 12 stabilește ca regulă generală faptul că infracțiunile pasibile de o pedeapsă maximă de cel puțin 4 ani închisoare vor avea un termen de prescripție de cel puțin 5 ani de la săvârșire. Alin. (3) al aceluiași articol instituie o excepție cu privire la termenul general, consacrându-se un termen de minimum 3 ani, însă cu condiția ca statul să garanteze că termenul poate fi întrerupt sau suspendat în cazul unor acte specifice. În dreptul intern, având în vedere pedepsele instituite de Legea nr. 241/2005, termenele de prescripție a răspunderii penale vor fi de la 5 ani până la 10 ani.

Se poate observa astfel că dreptul nostru intern este în conformitate cu dispozițiile Directivei, fiind nevoie de foarte puține modificări pentru a respecta întru totul legislația europeană.

În secțiunea finală, la art. 15, Directiva propune măsuri de cooperare, res­pectiv impune statelor membre, Eurojustului, Parchetului European și Comisiei să colaboreze în domeniul infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii. Comisiei și Eurojustului le va incumba obligația de a acorda asistență tehnică și operațională autorităților naționale competente, pentru a facilita coordo­narea investigațiilor. Curtea de Conturi, precum și orice alte autorități națio­nale cu competență în domeniul auditului vor comunica OLAF și altor autorități orice fapt de care iau cunoștință în desfășurarea atribuțiilor lor, care ar putea fi calificat drept infracțiune.

Pe lângă cele două instrumente esențiale prezentate anterior, mai poate fi menționată și cooperarea Eurojust cu OLAF, instituții care au încheiat anumite protocoale încă din 2008, iar începând cu anul 2013 au colaborat cu privire la 4-5 cazuri pe an (inclusiv la frauda privind emisiile de carbon, care, în mai puțin de un an, a creat la nivel unional un prejudiciu de 5 miliarde de euro^[64]).

Cu titlu exemplificativ mai poate fi menționat și Regulamentul nr. 904/2010 privind cooperarea administrativă și combaterea fraudei în domeniul taxei pe valoarea adăugată (art. 33), prin care este reglementată înființarea unei entități denumite Eurofisc, care are menirea de a centraliza toate informațiile obținute de la statele membre și de a coordona colaborarea între acestea.

Un ultim aspect, demn de a fi adus în atenția cititorului, este Directiva 2013/42/UE, care implementează măsuri de reacție rapidă împotriva fraudelor în materia TVA, constând în posibilitatea statelor membre de a adopta un procedeu de derogare cu caracter temporar pentru a găsi soluții la cazurile de fraudă bruscă și masivă cu impact financiar major. În aplicarea derogările instituite de această directivă^[65], pe plan intern a fost instituită taxarea inversă, care de această dată nu se va aplica doar în cazul livrărilor intracomunitare, ci va fi incidentă cu privire la 14 domenii reglementate exhaustiv de lege (cu titlu exemplificativ: livrarea de deșeuri feroase și neferoase, livrarea de reziduuri, livrarea de masă lemnoasă, livrarea de cereale, transferul de certificate de emisii de gaze, livrarea de energie electrică către un comerciant persoană impozabilă, furnizările de telefoane mobile, furnizările de console de jocuri, tablete PC și laptopuri).

XI. Concluzii

Având în vedere gravitatea acestui fenomen infracțional, dar mai ales conse­cințele pe care le produce pe plan financiar atât pentru bugetul Uniunii, cât și pentru bugetul statelor membre, se poate concluziona că frauda de tip „carusel” a atras în mod inevitabil atenția tuturor organelor Uniunii Europene. În ciuda faptului că există un cadru extrem de vast care să reglementeze dispozițiile în materia taxei pe valoare adăugată, contribuabilii de rea-credință reușesc să profite de facilitățile acordate pentru instituirea unei piețe unice.

Contrar așteptărilor Uniunii, măsurile de combatere adoptate nu au dus la stoparea acestui fenomen, iar, în aprecierea noastră, lucrurile se pot ameliora odată cu începerea funcționării Parchetului European, care va avea competența de a ancheta astfel de infracțiuni. Pe lângă funcționarea Parchetului European, considerăm că se impune armonizarea cotelor de TVA la nivelul statelor membre, crearea unor sisteme informatice care să faciliteze în mod rapid centralizarea informațiilor cu privire la tranzacțiile intracomunitare, precum și cooperarea solidă între statele membre, în ceea ce privește anchetele desfășurate cu privire la aceste tipuri de infracțiuni.