Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
224 views
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia I civilă competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Apărării Naţionale la plata unor drepturi aferente trecerii lor în rezervă.
După disjungerea cererilor, în cauza pendinte sunt reunite cererile formulate de reclamanţii C., D., I., N. şi O., toţi având domiciliul în judeţul Constanţa.
Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, litigiul are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, conform cărora conflictul individual de muncă este conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative.
Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează „instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul”. Se constată, totodată, că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, în legătură cu competenţa de soluţionare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competenţă alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă sau a instanţei de la domiciliul reclamantului.
În consecinţă, în lumina dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 din C. proc. civ., competenţa teritorială de soluţionare a cauzei aparţine tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului, pentru situaţia în care salariatul este reclamant.
Înalta Curte reţine, de asemenea, că în temeiul dispoziţiilor art. 269 alin. (3) din Codul muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.
Se observă că Tribunalul Bucureşti a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată înregistrate sub nr. x/2020 privind inclusiv pe reclamanţii din cauza pendinte, formând un dosar nou.
În dosarul nr. x/2021, în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competenţă supus analizei, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale de soluţionare a cauzei, pentru salariaţii domiciliaţi în judeţul Constanţa.
În speţă, fiecare dintre reclamanţi (militari trecuţi în rezervă între anii 2011-2017) urmăreşte recunoaşterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă, chiar dacă solicitarea dedusă judecăţii, precum şi modalitatea de cercetare a cauzei sunt comune, întrucât se referă la obligarea aceluiaşi angajator la plata drepturilor băneşti.
Această împrejurare nu este, însă, de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 269 alin. (3) din Codul muncii.
Astfel, în cauză, pentru o parte dintre reclamanţi, instanţa de judecată a luat măsura disjungerii şi a constituit un dosar separat, împrejurare ce face să dispară legătura dintre acestea, constând în finalitatea comună prefigurată, întrucât măsura disjungerii împiedică prorogarea de competenţă ce operează ca urmare a dispoziţiilor art. 269 alin. (3) din Codul muncii.
În concret, măsura disjungerii este o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului Bucureşti şi care nu poate fi cenzurată de instanţa învestită cu prezentul regulator de competenţă.
În consecinţă, nu se poate considera că, în raport de prevederile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, Tribunalul Bucureşti, competent să judece cauza pentru reclamanţii din dosarul nr. x/2020, care au domiciliul în Municipiul Bucureşti, este competent să judece şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii din dosarul disjuns, având nr. x/2021, care au domiciliul pe raza judeţului Constanţa, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, nu operează prorogarea legală de competenţă.
Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia I civilă.
Sursa informației: www.scj.ro.
