Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
350 views
Analizând criticile şi apărările formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, impunând casarea deciziei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în considerarea argumentelor ce succed:
1. Instanţa de apel a constatat că în mod greşit a reţinut tribunalul că se datorează remuneraţia „pentru orice difuzare” – în înlăturarea apărării pârâtei, prin care aceasta a susţinut că datorează remuneraţia doar pentru postul de radio naţional, întrucât pe celelalte posturi nu realizează radiodifuzare, ci retransmiterea propriilor programe.
Această concluzie a fost susţinută pe considerentul că apărarea pârâtei depăşeşte limitele învestirii instanţei prin cererile de chemare în judecată şi precizatoare, în care reclamanta nu a făcut menţiunea că ar solicita acordarea remuneraţiei pentru retransmiterea de către posturile de radio locale a serviciului de programe radiodifuzat de postul naţional B. sau că ar solicita angajarea răspunderii pârâtei pentru o altă modalitate de comunicare către public – în ambele cereri reclamanta referindu-se exclusiv la modalitatea de utilizare prin radiodifuzare a fonogramelor.
Instanţa de apel a mai reţinut că în mod corect pârâta a susţinut că redifuzarea propriilor emisiuni (radiodifuzate de postul naţional B.) nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 105^5 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, normă care distinge noţiunea de „radiodifuzare” de alte modalităţi de utilizare a operelor, respectiv de „comunicarea către public”, precum şi că noţiunile „comunicare publică” şi „radiodifuzare” sunt definite în mod distinct de art. 15 şi art. 151 din lege, vizând modalităţi diferite de utilizare a unei opere.
Apărarea formulată de intimatul reclamant prin întâmpinare, prin care a arătat că împrejurarea că sunt difuzate aceleaşi programe de radio la mai multe posturi de radio nu poate susţine ipoteza unui singur post de radio, întrucât s-ar ignora faptul că ştirile şi conţinutul de publicitate sunt diferite nu a fost primită, fiind considerată a fi contrazisă de probele administrate în prezenta cauză.
Astfel, cu referire la documentele comunicate în dosarul de apel de Consiliul Naţional al Audiovizualului şi la adresa referitoare la situaţia juridică a posturilor de radio cu difuzare locală, s-a reţinut că posturile de radio locale Alexandria, Caransebeş, Deva, Râmnicu Vâlcea şi Târgu Jiu nu au studio local, iar din structura serviciului de programe, după sursa de provenienţă, reiese faptul că acestea sunt retransmise (98,5%) şi din producţie proprie (1,5%), cu menţiunea că inserţia de ştiri locale se realizează din studioul postului de radio naţional Drobeta-Turnu Severin.
În ceea ce priveşte posturile de radio locale Craiova, Drobeta-Turnu Severin (difuzare pe cale radioelectrică terestră), Reşiţa, Slatina şi Drobeta-Turnu Severin (difuzare prin intermediul unei reţele de telecomunicaţii – fibră optică), instanţa de apel a constatat că probele administrate au relevat fie faptul că a existat un studio local, la care s-a renunţat din anul 2006 (Craiova) şi 2008 (Slatina), fie că acestea retransmit serviciul de programe B. Drobeta-Turnu Severin (98,5%), restul programelor fiind producţie proprie (1,5%).
În acest context, a fost menţinută obligaţia aferentă postului naţional, făcând aplicarea metodologiilor reţinute a fi aplicabile în cauză, publicate prin Deciziile ORDA nr. 284/2010 (pentru perioada 1 ianuarie 2011 – 4 iulie 2011) şi nr. 2016/2011 (pentru perioada 5 iulie 2011 – 31 decembrie 2014), cu sublinierea că, potrivit acestora, nu se datorează remuneraţia echitabilă în cazul în care organismul de radiodifuziune este el însuşi producătorul fonogramelor.
2. Recurenta reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) a solicitat prin cererile de chemare în judecată şi precizatoare, în calitate de organism de gestiune colectivă, obligarea pârâtei S.C. A. S.R.L. la plata remuneraţiei unice echitabile care li se cuvine producătorilor de fonograme pentru utilizarea prin radiodifuzare a fonogramelor sau a reproducerilor acestora, cu indicarea posturile de radio pe care aceasta le deţine, invocând dispoziţiile art. 106^5 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe (Legea nr. 8/1996) şi deciziile ORDA nr. 284/2010 şi nr. 216/2011.
Obiectul cererii de chemare în judecată, ca referindu-se exclusiv la modalitatea de utilizare a radiodifuzării, a fost subliniat de recurenta reclamantă şi în cererea de revizuire pe care a formulat-o împotriva deciziei de apel, context în care aceasta a menţionat şi că analizarea pretenţiilor din perspectiva „comunicării publice” sau a noţiunii de „difuzare”, ca privind altă utilizare a fonogramelor decât cea a radiodifuzării, depăşeşte cadrul legal cu care a fost învestită instanţa de judecată.
Prin urmare, cum se confirmă de altfel şi prin cererea de recurs, cu referire la normele legale şi metodologice invocate, modalitatea de utilizare reclamată este cea a radiodifuzării fonogramelor sau a reproducerilor acestora, iar criticile care se referă la alte modalităţi de utilizare exced acestuia, mai puţin sub aspectele subliniate în cele ce urmează şi care urmează a fi dezlegate în rejudecare.
Instanţa de apel a reţinut că prin posturile de radio cu difuzare locală a avut loc o retransmitere de 98,5% – ce nu face obiectul dosarului (numai pentru o parte dintre acestea fiind indicată o retransmitere a serviciului de programe B. Drobeta-Turnu Severin, deşi apărarea reţinută a pârâtei este generală, ca privind redifuzarea/retransmiterea propriilor emisiuni), iar pentru restul de 1,5% producţie proprie, cu suplimentul în ceea ce priveşte locaţiile din Alexandria, Caransebeş, Deva, Râmnicu Vâlcea şi Târgu Jiu, în sensul că inserţia de ştiri locale se realizează din studioul postului de radio naţional Drobeta-Turnu Severin.
Considerentele referitoare la „retransmitere” se bazează pe apărarea formulată de către pârâtă şi pe relaţiile furnizate de Consiliul Naţional al Audiovizualului, iar acestea nu conţin elemente din care să rezulte că s-a confirmat în cauză această modalitate de utilizare a fonogramelor în modul de derulare a operaţiunilor de către intimata pârâtă, în sensul Legii nr. 8/1996.
Potrivit art. 15^2 din lege, „Prin retransmiterea prin cablu, în sensul prezentei legi, se înţelege retransmiterea simultană, nealterată şi integrală, de către un operator, prin mijloacele prevăzute la art. 15^1 lit. b) sau printr-un sistem de difuzare prin unde ultrascurte, pentru recepţionarea de către public, a unei transmisii iniţiale, cu sau fără fir, inclusiv prin satelit, de servicii de programe de radiodifuziune sau de televiziune, destinate recepţionării de către public.” – art. 15^1 lit. b) din lege prevăzând că prin radiodifuzare se înţelege şi „transmiterea unei opere sau a reprezentării acesteia, prin fir, prin cablu, prin fibră optică sau prin orice alt procedeu similar, cu excepţia reţelelor de calculatoare, în scopul recepţionării ei de către public”.
Considerentul referitor la o retransmitere de 98,5% şi la producţia proprie de 1,5% a fost reţinut de instanţa de apel în respingerea apărării intimatului reclamant, potrivit căreia, împrejurarea că sunt difuzate aceleaşi programe de radio la mai multe posturi de radio nu poate susţine ipoteza unui singur post de radio, întrucât s-ar ignora că ştirile şi conţinutul de publicitate sunt diferite – apărare considerată a fi contrazisă de probele administrate în cauză.
Aceasta în condiţiile în care, în ceea ce priveşte modalitatea de derulare a activităţii, intimata pârâtă a susţinut, inclusiv în întâmpinarea formulată în dosarul de recurs, că se face o confuzie între noţiunea de „licenţă” şi cea de „post de radio” şi că singura modalitate care poate fi reţinută în ceea ce o priveşte este o operaţiune de radiodifuzare, determinată de unicitatea semnalului sonor şi a serviciului de programe de radiodifuziune pe care îl difuzează în calitate de radiodifuzor, respectiv de difuzare a unuia şi aceluiaşi conţinut de programe prin intermediul celor 10 licenţe deţinute, pe frecvenţe distincte.
Din decizia de apel nu rezultă astfel cu claritate regimul juridic al operaţiunilor desfăşurate de către intimata pârâtă pe posturile de radio considerate locale.
În stabilirea acestuia trebuie avute în vedere şi apărările formulate de recurenta reclamantă (prin cererea de recurs, care se regăsesc şi în întâmpinarea din dosarul de apel) prin care se susţine o obligaţie de plată a remuneraţiei în sarcina fiecăruia, indiferent de structura de programe şi, cu atât mai mult, în ipoteza în care aceasta diferă, respectiv ca urmare a considerării efectuării prin intermediul fiecăruia a unui act distinct de radiodifuzare faţă de postul naţional, precum şi faptului că o retransmitere simultană, inclusiv a propriilor programe, este tot un act de radiodifuzare şi atrage plata distinctă a remuneraţiei echitabile.
În cazul în care se stabileşte o modalitate de utilizare distinctă de cea a radiodifuzării, respectiv al confirmării apărării intimatei pârâte privind o singură operaţiune de radiodifuzare, trebuie verificată pentru fiecare dintre acestea proporţia din structura de programe care nu este astfel afectată şi dacă în posibilele diferenţe se folosesc fonograme sau reproduceri ale acestora, a căror remuneraţie face obiectul prezentului dosar.
Aşa cum susţine recurenta reclamantă, este necesar să se stabilească dacă „producţia proprie”, reţinută cu referire la acelaşi material probator pus la dispoziţie de Consiliul Naţional al Audiovizualului, echivalează cu calitatea de „producător de fonograme”, pentru a atrage incidenţa normelor metodologice care exclud obligaţia de plată a remuneraţiei.
Contrar însă criticii de recurs aferente, o distincţie în ceea ce priveşte fonogramele a căror calitate de producător îi aparţine utilizatorului nu era necesar a fi cerută, instanţei de judecată de judecată revenindu-i sarcina a verifica îndeplinirea cerinţelor legale şi părţii reclamante de a demonstra că este îndreptăţită să colecteze remuneraţia în condiţiile stipulate de normele legale şi metodologice incidente şi că utilizatorii, chemaţi în judecată în temeiul acestora, nu beneficiază de situaţiile de excepţie care paralizează acţiunea formulată împotriva lor.
În considerarea acestor argumente, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 5 şi a art. 497 C. proc. civ., dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, care va avea în vedere şi celelalte critici şi apărări, precum şi probatoriile administrate în dosarul de recurs.
Sursa informației: www.scj.ro.
