Libertatea de exprimare, premisă a fericirii

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând pe rând criteriile, instanța are în vedere inclusiv practica CEDO, astfel:

„În cazul concret, deși materia contravențională are caracter nepenal la nivel intern, iar natura și severitatea sancțiunilor aplicate nu justifică încadrarea acestora în categoria sancțiunilor penale, în condițiile în care petentul a fost sancționat cu amendă contravențională, instanța apreciază că, față de natura faptei incriminate, procedura în cauză poate fi asimilată unei proceduri penale. A statuat Curtea de la Strasbourg că atâta vreme cât sancțiunea pecuniară are ca scop conformarea conduitei unei persoane în interesul colectivității și nu repararea unui prejudiciu cauzat efectiv unei persoane, nu se justifică distincția între amenda contravențională și amenda penală, astfel încât se impune reținerea unor garanții de ordin procesual penal și la nivel contravențional și, în primul rând, respectarea prezumției de nevinovăție.

Din verificarea actelor și lucrărilor dosarului, instanța apreciază că nu se poate susține de către petent că nu a fost respectat, în cazul concret, acest principiu, față de împrejurarea că i s-a acordat posibilitatea acestuia să-și pregătească apărarea, să propună probele pe care le solicită în dovedirea susținerilor sale, iar instanța nu a plecat de la ideea preconcepută că petentul a comis fapta atribuită (cauza A[ndreescu] c. României).

Aspectul că, în principiu, prezumția de nevinovăție poartă și asupra sarcinii probei, în sensul că aceasta ar reveni în anumite situații și intimatei, iar îndoiala profită persoanei acuzate, nu este de natură ca simpla invocare a acestuia să conducă, automat, la admiterea contestației formulate și la anularea procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției.

Astfel, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că regula inversării sarcinii probei nu are un caracter absolut, aceasta neopunându-se instituirii unor prezumții de fapt și de drept, atâta timp cât se ține cont de gravitatea consecințelor ce pot decurge pentru acuzat și nu se aduce atingere drepturilor apărării (Hot. Salabiaku c. Franței).

Mai mult, potrivit legiuitorului intern, O.G. nr. 2/2001 se completează cu regulile Codului de procedură civilă, care prevede că în măsura în care afirmi un fapt, trebuie să-l probezi (principiul onus probandi incumbit actori).

Chiar și în condițiile cazului concret, în care se apreciază că petentului i s-a adus o acuzație în materie penală, instanța de judecată nu poate asigura acestuia decât respectarea, în conformitate cu dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituția României, a principiilor stabilite în art. 6 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, aspectul că se apreciază la nivel convențional că o faptă, reglementată în dreptul intern ca fiind civilă, are o natură penală, neconducând la aplicarea dreptului procesual penal al respectivului stat în locul legii procesuale civile ce guvernează respectiva faptă.

Instanța observă că un agent al statului a încheiat procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției și a sancționat petentul pentru că, la un miting de protest, a afișat pe clădirea COSR mesajul „T[…] Slugărel ” cu referire la Ministrul Justiției, mesaj care ar aduce jigniri de natură a leza onoarea și demnitatea acestuia.

Instanța apreciază că nu întrunite condițiile cerute de norma contravențională (art. 2 pct. 1 din Legea nr. 61/1991), nefiind întrunit conținutul său constitutiv, cât timp textul afișat pe clădire nu poate întruni noțiunea de „proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare, amenințări cu acte de violență împotriva persoanelor sau bunurilor acestora, de natură să tulbure ordinea și liniștea publică sau să provoace indignarea cetățenilor ori să lezeze demnitatea și onoarea acestora sau a instituțiilor publice”.

Instanța reține că în ceea ce privește criticile generale aduse organelor statului, chiar dacă manifestate în mod plastic, acestea constituie elemente acceptate în statul de drept, cetățenii având dreptul de a-și exprima nemulțumirea în ceea ce privește conducerea statului, iar persoanele care sunt la conducerea acestor instituții pot fi subiectul unor critici virulente și plastice din partea publicului.

Se apreciază că prin mesajul afișat pe clădire nu se poate susține lezarea instituțiilor statului, petentul uzitând de dreptul de libera exprimare, ceea ce presupune dreptul de adresa critici împotriva acestora”.

Menționând dispozițiile art. 10 CEDO, instanța precizează că libertatea de exprimare „ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de acest act, stând chiar la baza noțiunii de societate democratică ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenția. Importanța aparte a articolului 10 a fost subliniată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru prima dată în cauza Handyside împotriva Regatului Unit, ideea fiind reluată apoi constant în toate cauzele ulterioare. Astfel, Curtea afirmă că „libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al articolului 10, ea acoperă nu numai «informațiile» sau «ideile» care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci și acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului de deschidere în absența cărora nu există «societate democratică»”.

Cât privește hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanța își însușește interpretarea potrivit căreia acestea au dincolo de efectele inter partes și un efect erga omnes, consecință a autorității de lucru interpretat de care se bucură, în condițiile în care potrivit art. 32 din Convenție, misiunea specifică a instanței europene este interpretarea și aplicarea prevederilor acesteia, iar eficacitatea dreptului european al drepturilor omului nu ar putea fi variabilă potrivit calificărilor pe care acestea le-ar primi în sistemele de drept naționale ale statelor contractante. Astfel, jurisprudența Curții constituie un instrument de armonizare a regimurilor juridice naționale ale drepturilor omului ale statelor contractante prin luarea în considerare a standardului minim de protecție dat de prevederile Convenției.”

Analizând dispozițiile art. 10 din Convenție, instanța arată că libertatea de exprimare nu este un drept absolut și că este permisă restrângerea acestuia „în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Restricțiile aduse libertății de exprimare vor fi însă controlate de Curtea Europeană prin aplicarea unei serii de principii de interpretare a dispozițiilor articolului 10 din Convenție cristalizate în cadrul jurisprudenței referitoare la acesta[…] a) să fie prevăzută de lege; b) să urmărească cel puțin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenției și c) să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop”.

Referitor la prima condiție, instanța reține că „ingerința adusă libertății de exprimare trebuie să se bazeze pe o dispoziție normativă existentă în dreptul intern, înțelegând prin acesta atât actul legislativ cu valoare normativă generală ce emană de la puterea legiuitoare, cât și o normă cu o forță juridică inferioară legii în sens formal, dar și jurisprudența rezultată din activitatea instanțelor judecătorești, cu mențiunea că acestea trebuie să întrunească două condiții fundamentale, respectiv să fie accesibile și previzibile destinatarului (Sunday Times împotriva Regatului Unit).

A doua condiție dintre cele menționate mai sus implică analiza existenței unuia dintre scopurile legitime instituite limitativ de paragraful 2 al articolului 10 din Convenție, respectiv securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

În sfârșit, cea de-a treia condiție, pentru ca ingerința să nu conducă la încălcarea libertății de exprimare garantate de art. 10 din Convenție, presupune ca ingerința să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a corespunde „unei nevoi sociale imperioase”, iar argumentele invocate de autoritățile naționale pentru a justifica ingerința să fie „pertinente și suficiente”, măsura de limitare a libertății de exprimare trebuind să fie „proporțională cu scopurile legitime urmărite”, asigurându-se un just echilibru între, pe de o parte, protecția libertății de exprimare consacrată de art. 10 și, pe de altă parte, interesul general de apărare a dreptului terțului care invocă depășirea limitelor libertății de exprimare (C[umpănă] și M[azăre] împotriva României)”.

Îndeplinirea acestor condiții și principii trebuie analizate de instanțele de judecată în cauzele cu care sunt investite, pentru a determina mai ales dacă limitarea dreptului la liberă exprimare corespunde sau nu unei nevoi sociale imperioase. Astfel, instanța a reținut „că sancționarea petentului este nelegală, întrucât intimata nu a probat faptul că petentul ar fi acționat cu rea‑credință, urmărind ca scop prin presupusa afișare a mesajului de către acesta, exclusiv lezarea onoarei sau demnității reprezentantului Ministerului Justiției, acesta din urmă fiind capabil prin acțiunile sale să își creeze propria imagine în societate și să transmită valorile pe care le promovează. Așadar, instanța apreciază că balanța trebuie înclinată în favoarea libertății de exprimare a petentului, limitele criticii admisibile fiind mai largi în privința unui reprezentant al statului, acesta expunându-se în mod inevitabil unui control strict al faptelor sale atât din partea ziariștilor, cât și a cetățenilor. Astfel, reprezentanții organelor statului trebuie să dea dovadă de o mare toleranță, ceea ce nu înseamnă că nu ar avea dreptul la protejarea onoarei și demnității lor, însă imperativele acestei protecții trebuie puse în balanță cu interesele unei discuții libere a problemelor de interes general, astfel că se impune ca excepțiile de la libertatea de exprimare să fie interpretate restrictiv”.

Constatând că, „sancționarea contravențională a petentului în cauza de față reprezintă o ingerință cu privire la libertatea acestuia de exprimare și libertatea de întrunire, care nu este proporțională și necesară într-un stat democratic”, prin sentința civilă nr. 2633 din 8 mai 2019, instanța a admis plângerea, a anulat procesul-verbal, a exonerat petentul de plata amenzii și a înlăturat celelalte măsuri dispuse, obligând intimata să plătească și cheltuielile de judecată. Împotriva acestei sentințe intimata a exercitat calea de atac a apelului, iar din datele existente pe portalul instanțelor de judecată rezultă că următorul termen de judecată a fost stabilit de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, pentru data de 11 iunie 2020.

3) Sentința civilă nr. 5652 din 4 octombrie 2019^[24]

Prin cererea adresată instanței, un petent care se descrie ca fiind un cetățean activ ce a participat la mișcările de protest din anii 2017 și 2018, precizează că intimata l-a amendat pentru săvârșirea faptei prevăzute de art. 2 pct. 25 din Legea nr. 61/1991, reținându-se că „la data de 8 aprilie 2019, ora 23.45, aflându-se pe Calea Victoriei, nr. 33, petentul a fost surprins tulburând fără drept liniștea persoanelor care se aflau în sediul televiziunii B1Tv, cât și a locuitorilor din zonă, acesta a refuzat să înceteze acțiunea lui, la solicitarea jandarmilor sosiți la fața locului”. Prin acțiune a fost solicitată anularea procesului verbal și exonerarea de la plata amenzii aplicate.

Petentul a invocat faptul că, „[î]n jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut locul preeminent pe care-l are libertatea de întrunire pașnică într-o societate democratică, evidențiind strânsa legătură între acest drept și libertatea de exprimare, deoarece protejarea opiniilor personale avută în vedere de art. 10 CEDO, constituie unul din obiectivele pentru care sunt ocrotite libertatea de întrunire și cea de asociere prin art. 11 CEDO (cauza Vogt vs Germania). Curtea a mai statuat că statele nu au numai obligația de a proteja dreptul la întrunire pașnică, dar și pe aceea de a se abține să aducă restrângeri indirecte, abuzive exercițiului acestui drept; iar dacă, în esență, art. 11 are ca scop să apere individul împotriva ingerințelor arbitrare, textul poate impune statelor și obligații pozitive, de natură a asigura efectivitatea acestor libertăți”.

Petentul a mai susținut că materialul probator ce va fi administrat va demonstra că nu el a săvârșit contravenția și că manifestarea drepturilor sale de întrunire și exprimare s-a realizat în limitele legale, argumentând aceste susțineri.

Nu există date publice despre poziția intimatei și nici despre prezența sau susținerile acesteia în fața instanței.

Ca urmare a verificării legalității procesului-verbal instanța a reținut neîndeplinirea exigențelor legale privind descrierea faptei contravenționale, împrejurărilor care pot servi la aprecierea gravitații sale și la evaluarea eventualelor pagube pricinuite, nefiind indicată nici acțiunea concretă a petentului sau modalitatea în care acesta a tulburat liniștea persoanelor, petentul având obiecțiuni încă de la momentul întocmirii procesului-verbal.

Referitor la temeinicia procesului-verbal „instanța constată drept întemeiate susținerile petentului cu privire la contestarea realității împrejurărilor de fapt reținute de agentul constatator apreciind că deși O.G. nr. 2/2001 nu cuprinde dispoziții exprese cu privire la forța probantă a actului de constatare a contravenției, din economia textului art. 34 rezultă că procesul-verbal contravențional face dovada situației de fapt și a încadrării în drept până la răsturnarea prezumției de veridicitate prin proba contrară. Verificând procesul-verbal contravențional contestat și modul în care a fost încheiat acesta prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța reține că jurisprudența CEDO a inclus în noțiunea de „acuzație în materie penală” și materia contravențională, având în vedere calificarea dată în dreptul intern faptei, câmpul de aplicare general al normei, gravitatea faptei, cât și preeminența caracterului represiv al sancțiunii contravenționale (hotărârile din cauzele Engel c. Olandei și Campbell și Fell c. Regatului Unit). Din acest punct de vedere se impune în mod necesar respectarea garanțiilor specifice recunoscute persoanei acuzate, între care și a prezumției de nevinovăție a petentului, ce privește și aspectul sarcinii probațiunii în cadrul soluționării unei plângeri contravenționale, care fără îndoială profită persoanei acuzate și incumbă intimatei.