Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
165 views
1. Reglementare
Libertatea de stabilire şi libera prestare a serviciilor în Uniunea Europeană sunt reglementate de următoarele dispoziţii:
– art. 49‑55 TFUE (dreptul de stabilire);
– art. 56‑62 TFUE (serviciile).
Dispoziţiile din TFUE, cu privire la cele două libertăţi, se completează cu directivele şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a UE în materie.
Potrivit art. 54 alin. (1) TFUE, libertatea de stabilire şi libera prestare a serviciilor garantează mobilitatea:
– societăţilor constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru şi având sediul social, administraţia centrală sau locul principal de desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii;
– persoanelor fizice resortisante ale statelor membre.
Cele două libertăţi, de stabilire şi de a presta servicii, garantează mobilitatea societăţilor şi a persoanelor fizice (persoane independente, profesionişti) pe teritoriul Uniunii. Implementarea directivei privind serviciile, are importanţă covârşitoare pentru finalizarea pieţei interne. Pandemia COVID-19 a ridicat obstacole în calea acestor libertăţi, motiv pentru care PE în 2022 (februarie) a adoptat o Rezoluţie referitoare la eliminarea barierelor netarifare şi nefiscale de pe piaţa unică, care subliniază modul în care să se realizeze redresarea economică în urma Pandemiei de COVID-19. Scopul rezoluţiei este ca, prin implementarea măsurilor propuse, să se atenueze efectele negative ale pandemiei asupra libertăţii de stabilire şi a libertăţii de a presta servicii.
2. Dreptul/libertatea de stabilire
Dreptul de stabilire şi toate drepturile conexate acestuia reprezintă posibilitatea persoanelor fizice şi a persoanelor juridice de a începe şi de a desfăşura o activitate economică pe teritoriul statelor membre fără deosebire de cetăţenie sau de naţionalitate[2].
Dreptul de stabilire are în vedere, pe de o parte, persoanele şi, pe de altă parte, activitatea pe care acestea o desfăşoară ca urmare a libertăţii menţionate.
2.1. Persoanele, beneficiare ale dreptului de stabilire
Persoanele fizice beneficiare ale dreptului de stabilire trebuie să fie resortisante ale statelor membre. Resortisant este persoana căreia un stat (în cazul nostru, un stat membru), în temeiul dreptului internaţional, îi acordă protecţia sa.
Libertatea de stabilire pentru persoanele fizice presupune accesul acestora la activităţi independente şi exercitarea acestora [art. 49 alin. (2) TFUE].
Prin urmare, persoanele fizice au dreptul să înceapă o activitate economică şi să o exercite pe propria răspundere.
De asemenea, pot constitui şi administra întreprinderi, în special societăţi[3], în condiţiile definite pentru resortisanţii proprii din legislaţia ţării de stabilire.
Ca urmare a dreptului de stabilire, aşa cum este definit prin art. 49 alin. (2) TFUE persoanele fizice au dreptul la liberă iniţiativă, şi pot dobândi:
– calitatea de antreprenori persoane fizice, prin accesul acestora la activităţi independente, desfăşurând activităţi economice pe propria răspundere[4]. Spre exemplu, o persoana fizică română are dreptul să‑şi organizeze activitatea economică pe teritoriul unui stat membru al Uniunii, în baza dreptului de stabilire definit şi a condiţiilor impuse de O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, potrivit art. 2 lit. c), astfel: „dreptul de stabilire este prerogativa unui cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului Economic European de a desfăşura activităţi economice pe teritoriul unui alt stat membru prin intermediul unui sediu permanent, în condiţii de egalitate de tratament cu cetăţenii statului gazdă;
– calitatea de liberi profesionişti, desfăşurând activităţi, de asemenea, pe propria răspundere;
– calitatea de membri fondatori prin înfiinţarea/constituirea de societăţi (dobândind calitatea de asociaţi/acţionari);
– calitatea de manageri, respectiv administratori ai unei întreprinderi sau societăţi” [în sensul art. 54 alin. (1) TFUE].
Prin înfiinţarea/constituirea, respectiv conducerea unor societăţi, persoanele menţionate au dreptul să desfăşoare activităţi în cele mai diverse domenii: industrial, comercial, agricol.
– După cum am arătat, persoanele fizice se pot organiza ca persoane juridice. Acestea pot fi de drept public sau de drept privat, respectiv societăţi constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru şi având sediul social, administraţia centrală sau locul principal de desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii, cu excepţia persoanelor juridice fără scop lucrativ [potrivit art. 54 alin. (1) TFUE].
Societăţile care îndeplinesc condiţiile prevăzute mai sus, referitoare la constituire, la sediu, la administraţia centrală, la locul principal de desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii, sunt asimilate, în ceea ce priveşte dreptul de stabilire, persoanelor fizice resortisante ale statelor membre.
Sunt interzise restricţiile privind libertatea de stabilire a resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru. Interdicţia vizează şi restricţiile privind înfiinţarea de agenţii, sucursale sau filiale (dezmembrăminte ale societăţilor, n.a.) de către resortisanţii unui stat membru stabiliţi pe teritoriul altui stat membru [art. 49 alin. (1) TFUE].
Art. 49 alin. (1), făcând referire la un resortisant, are în vedere:
– atât o persoană juridică, respectiv o societate, care are dreptul să înfiinţeze agenţii, sucursale şi filiale, pe teritoriul unui stat membru, altul decât unde îşi are sediul stabilit societatea‑mamă,
– cât şi o persoană fizică a cărei activitate economică este organizată potrivit O.U.G. nr. 44/2008; considerăm că, aceasta poate să‑şi deschidă un punct de lucru într‑un stat membru al Uniunii, dacă pe teritoriul statului membru respectiv îşi are şi sediul (profesional) permanent[5], în condiţii de egalitate de tratament cu cetăţenii statului gazdă.
Agenţiile, ca atare, nu sunt definite în Dreptul Uniunii, de aceea considerăm că îmbracă forma unor reprezentanţe ale societăţilor care se stabilesc în alt/alte state membre decât societatea‑mamă, agenţia acţionând în numele societăţii‑mamă.
Sucursalele şi filialele sunt reglementate în Dreptul Uniunii, respectiv în directive, după cum urmează:
– sucursalele pot îmbrăca forma juridică a unui departament sau birou constituite în afara sediului central al societăţii care o constituie[6] (sucursalele unei societăţi cu răspundere limitată trebuie să fie înregistrate, potrivit directivei a XI‑a societăţilor comerciale[7]);
– filialele au fost definite în Directiva 2003/123/CE a Consiliului[8] privind regimul fiscal comun care se aplică societăţilor‑mamă şi filialelor acestora din diferite state membre[9], aceasta a fost modificată de mai multe ori.
Directiva 2011/96/UE a Consiliului din 30 noiembrie 2011, care modifică Directiva 2003/123/CE, prevede în art. 3 alin. (1) că statutul de societate‑mamă se acordă:
(i) cel puţin unei societăţi comerciale dintr‑un stat membru care îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 2 şi care deţine minimum 10% din capitalul unei societăţi comerciale aflate în alt stat membru, care îndeplineşte aceleaşi condiţii;
(ii) în aceleaşi condiţii, unei societăţi comerciale dintr‑un stat membru care deţine cel puţin 10% din capitalul unei societăţi comerciale din acelaşi stat membru, participare deţinută integral sau parţial de un sediu permanent al primei societăţi comerciale, situat în alt stat membru;
(b) „filială” înseamnă societatea al cărei capital include participaţia menţionată la
lit. a)[10].
Prin intermediul acestor directive se realizează armonizarea dreptului societăţilor, proces care urmăreşte promovarea realizării libertăţii de stabilire, punerea în aplicare a dreptului fundamental prevăzut la art. 16 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi libertatea de a desfăşura o activitate comercială (în limitele prevăzute la art. 17 din cartă – dreptul la proprietate)[11].
Statele membre acordă resortisanţilor celorlalte state membre acelaşi tratament ca şi propriilor resortisanţi în ceea ce priveşte participarea la constituirea capitalului societăţilor (art. 55 TFUE). Persoanele fizice, dobândesc, prin aceasta, aşa cum am arătat, calitatea de membru fondator, asociat/acţionar, prin participarea la constituirea capitalului unei societăţi, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii statului unde se înfiinţează societatea respectivă.
Dreptul de stabilire impune aplicarea tratamentului naţional resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru[12].
Astfel, dispoziţiile naţionale care reglementează stabilirea şi activităţile ce urmează a se desfăşura ca urmare a dreptului de stabilire, trebuie aplicate identic cetăţenilor din toate statele membre şi nu trebuie să creeze unui cetăţean al Uniunii sau unei persoane juridice o situaţie dezavantajoasă atunci când acestea doresc să‑şi extindă activităţile economice dincolo de teritoriul unui stat membru[13].
Un stat membru poate avea dispoziţii mai restrictive pentru proprii cetăţeni[14], dar acestea nu trebuie să‑i împiedice să beneficieze de dreptul de stabilire în alt stat membru[15].
2.2. Natura activităţii desfăşurate de către persoanele beneficiare ale dreptului de stabilire
În ceea ce priveşte activitatea ce urmează a se desfăşura, dreptul de stabilire se referă doar la activităţile economice care se desfăşoară în afara unui raport de subordonare, condiţiile de muncă şi remuneraţia fiind asumate, în mod personal, de cel care solicită şi beneficiază de acest drept[16]. Sunt excluse, prin urmare, activităţile ce intră în categoria raporturilor de muncă.
De asemenea, se referă la exercitarea activităţilor economice pe baze permanente şi stabile, continue, fără o limită de timp prestabilită, în aceleaşi condiţii ca cele stabilite de legislaţia statului membru de stabilire pentru resortisanţii săi proprii[17].
Dreptul sau libertatea de stabilire cuprinde, cu referire la persoanele fizice, dreptul de a începe (de a iniţia) şi continua activităţi ca persoane nesalariate, independente, ca persoane care desfăşoară activităţi liberale în calitate de profesionişti.
Dreptul de stabilire presupune accesul la activităţi independente şi la exercitarea acestora, precum şi la constituirea şi administrarea întreprinderilor şi, în special, a societăţilor, în condiţiile stabilite pentru resortisanţii proprii de legislaţia ţării de stabilire, sub rezerva dispoziţiilor capitolului privind capitalurile [art. 49 alin. (2) TFUE]. Se impune respectarea dispoziţiilor referitoare la libertatea de circulaţie a capitalurilor, deoarece stabilirea într‑un alt stat membru al Uniunii Europene implică, în majoritatea cazurilor, şi un transfer de capital.
Regulile privind circulaţia capitalurilor interzic aplicarea în paralel a altor libertăţi dacă dispoziţia în cauză (cu privire la libertatea respectivă) reglementează fluxul de capital. Se aplică, spre exemplu, atât dreptul de stabilire, cât şi libertatea de circulaţie a capitalurilor în cazul cumpărării de terenuri[18].
În vederea realizării libertăţii de stabilire cu privire la o activitate determinată, Parlamentul European şi Consiliul, la propunerea Comisiei, decid prin intermediul directivelor, potrivit art. 50 TFUE, după cum urmează:
– să acorde prioritate, de regulă, activităţilor în cazul cărora libertatea de stabilire constituie o contribuţie deosebit de utilă la dezvoltarea producţiei şi a schimburilor comerciale;
– să asigure o strânsă cooperare între autorităţile naţionale competente pentru a cunoaşte aspectele speciale ale diferitelor activităţi din cadrul Uniunii;
– să elimine acele proceduri şi practici administrative care decurg fie din dreptul intern, fie din acordurile încheiate anterior între statele membre, a căror menţinere ar constitui un obstacol în calea libertăţii de stabilire;
– să asigure lucrătorilor dintr‑un stat membru, angajaţi în muncă pe teritoriul acestuia pentru a desfăşura activităţi independente, în cazul în care îndeplinesc condiţiile pe care ar trebui să le îndeplinească în cazul în care ar intra pe teritoriul acestui stat la data la care intenţionează să iniţieze această activitate;
– să asigure resortisantului unui stat membru posibilitatea de a dobândi şi folosi terenuri şi construcţii situate pe teritoriul altui stat membru, dacă aceasta nu aduce atingere principiilor stabilite în cadrul obiectivelor politicii agricole comune prevăzute în art. 39 TFUE;
– să elimine treptat restricţiile privind libertatea de stabilire în fiecare ramură de activitate avută în vedere, în ceea ce priveşte, pe de o parte, condiţiile de înfiinţare de agenţii, sucursale sau filiale pe teritoriul unui stat membru şi, pe de altă parte, condiţiile de acces ale personalului angajat în cadrul sediului principal în funcţiile de conducere sau de supraveghere ale acestor agenţii, sucursale sau filiale;
– să coordoneze, în măsura în care este necesar şi în vederea echivalării lor a garanţiilor solicitate de statele membre societăţilor, pentru a proteja interesele asociaţilor şi ale terţilor;
– să se asigure că ajutoarele acordate statelor membre nu denaturează condiţiile de stabilire.
2.2.1. Accesul la activităţile independente, condiţii. Recunoaşterea reciprocă a diplomelor în Uniunea Europeană[19]
- Armonizarealegislaţiilorîn domeniul recunoaşterii diplomelor
Deoarece au existat şi există diferenţe în privinţa exercitării anumitor activităţi/profesii între statele membre, s‑a impus armonizarea legislaţiilor naţionale divergente[20].
Astfel că, accesul la anumite activităţi/profesiuni/ocupaţii impune obţinerea de diplome sau îndeplinirea unor condiţii specifice, iar obţinerea, respectiv îndeplinirea acestora, sunt diferite în statele membre, conducând la restricţii în privinţa libertăţii de stabilire[21].
Mai mult decât atât, chiar dreptul de stabilire şi libertatea de a presta servicii – temei al pieţei interne şi, implicit, al mobilităţii întreprinderilor şi a profesioniştilor în UE – au condus la necesitatea recunoaşterii în întreaga Uniune a diplomelor şi calificărilor eliberate la nivel naţional.
Pentru facilitarea accesului la activităţile independente şi la exercitarea acestora, Parlamentul European şi Consiliu adoptă directive privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri oficiale de calificare, precum şi privind coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre cu privire la accesul la activităţile independente şi la exercitarea acestora [art. 53 alin. (1) TFUE]. Prin această dispoziţie s‑a impus ca diplomele, certificatele şi alte dovezi ale calificării profesionale emise în diversele state membre să fie recunoscute reciproc, iar dispoziţiile naţionale care reglementează accesul la diverse profesii trebuie să fie coordonate şi armonizate[22]. De asemenea, această dispoziţie se referă şi la necesitatea de a coordona legislaţiile naţionale privind începerea şi desfăşurarea de activităţi independente[23]. Pentru anumite activităţi, profesii medicale, paramedicale şi farmaceutice, recunoaşterea reciprocă, respectiv eliminarea treptată a restricţiilor, este subordonată, în cazurile în care o astfel de armonizare constituie un proces dificil, coordonării condiţiilor care reglementează exercitarea acestora în diferitele state membre [potrivit art. 53 alin. (2) TFUE]. Începând cu anii ’70, procesul de armonizare a evoluat prin adoptarea de directive.
Armonizarea legislaţiilor presupune o abordare sectorială – în funcţie de profesie – pe de o parte, şi generală, pe de altă parte[24].
- Armonizarealegislaţiilorîn funcţie de profesie. Se poate vorbi de o abordare sectorială a armonizării în sectorul sănătăţii, armonizare care s‑a desfăşurat mai rapid, deoarece cursurile de formare în acest sector nu erau foarte diferite de la un stat la altul. Între jumătatea anilor ’70 şi mijlocul anilor ’80 au fost adoptate o serie de directive care au reglementat un număr important de profesii (spre exemplu pentru: medici, asistenţi medicali, chirurgi veterinari, moaşe şi agenţi comerciali independenţi).
În anul 2005 a fost adoptată Directiva 2005/36/CE[25] privind recunoaşterea calificărilor profesionale, care şi‑a propus să simplifice directivele existente şi să reunească într‑un singur text legislativ norme pentru diverse profesii reglementate (medic, dentist, asistent medical, chirurg veterinar, moaşă, farmacist şi arhitect).
Directiva 2005/36/CE reglementează modul în care statul membru „gazdă” ar trebui să recunoască calificările profesionale obţinute într‑un alt stat membru („de origine”). Recunoaşterea profesioniştilor include atât un sistem general de recunoaştere, cât şi sisteme specifice pentru fiecare dintre profesiile menţionate în directivele anterioare, pe care le‑a abrogat şi înlocuit începând cu 20 octombrie 2007. Directiva s‑a preocupat să reglementeze, printre multe altele, nivelul de calificare, de formare şi de experienţă profesională (atât cu caracter general, cât şi de specialitate). Directiva se aplică şi calificărilor profesionale din sectorul transportului, precum şi intermediarilor de asigurări şi auditorilor statutari[26].
În 2011, la 22 iunie, Comisia a adoptat o Carte verde intitulată „Modernizarea Directivei privind calificările profesionale”[27], propunând o iniţiativă legislativă privind reformarea sistemelor de recunoaştere a calificărilor profesionale pentru a facilita mobilitatea lucrătorilor şi pentru a adapta formarea profesională la cerinţele actuale ale pieţei muncii.
În acelaşi an[28], Comisia a publicat o propunere de revizuire a Directivei privind recunoaşterea calificărilor profesionale[29].
Dintre cele mai importante propuneri exemplificăm: introducerea unui card profesional european; armonizarea cerinţelor minime în materie de formare; recunoaşterea automată a şapte profesii, şi anume cele de arhitect, dentist, medic, asistent medical, moaşă, farmacist şi chirurg veterinar, precum şi introducerea Sistemului de informare al pieţei interne, care a permis cooperarea consolidată în domeniul recunoaşterii diplomelor.
Principalele obiective ale propunerii sunt:
– de a facilita şi consolida mobilitatea profesioniştilor în ansamblul UE;
– de a contribui la atenuarea penuriei mâinii de lucru în unele state membre[30].
Directiva 2005/36/CE privind recunoaşterea calificărilor profesionale a fost astfel modificată prin Directiva 2013/55/UE[31].
Rol hotărâtor în adoptarea Directivei 2013/55/UE l‑a avut Parlamentul European prin adoptarea rezoluţiei[32] de punere în aplicare a Directivei 2005/36/CE privind calificările profesionale, prin care a solicitat modernizarea şi îmbunătăţirea Directivei respective şi prin introducerea unei tehnologii adecvate, cum ar fi introducerea unui card profesional european (la propunerea Comisiei, menţionată anterior), care constituie un document oficial recunoscut de toate autorităţile competente pentru a facilita procesul de recunoaştere.
Comisia a răspuns rezoluţiei Parlamentului prezentând la 19 decembrie 2011 o propunere de revizuire a Directivei privind calificările profesionale. Parlamentul a obţinut modificările pe care le‑a solicitat, printre altele şi introducerea unui card profesional facultativ, crearea unui mecanism de alertă, clarificarea normelor privind accesul parţial la o profesie reglementată, norme privind competenţele lingvistice, precum şi crearea unui mecanism de evaluare reciprocă a profesiilor reglementate pentru a asigura o transparenţă mai mare. Rezoluţia, respectiv solicitările Parlamentului adresate Comisiei au condus la adoptarea Directivei 2013/55/UE (la 20 noiembrie 2013) a Parlamentului European şi a Consiliului de modificare a Directivei 2005/36/CE privind recunoaşterea calificărilor profesionale[33].
- Recunoaştereareciprocă a diplomelor fără armonizare
Diversitatea sistemelor juridice ale statelor membre pentru unele profesii a împiedicat recunoaşterea reciprocă deplină a diplomelor şi a calificărilor care ar fi asigurat libertatea de stabilire imediată, pe baza unei diplome obţinute în ţara de origine. Directiva 77/249/CEE a Consiliului din 22 martie 1977 le‑a acordat avocaţilor libertatea de a presta servicii ocazionale; astfel, pentru libera stabilire este necesară o diplomă din ţara‑gazdă. Un pas semnificativ în acest sector l‑a reprezentat Directiva 98/5/CE din 16 februarie 1998, dispunând că avocaţii care deţin o diplomă obţinută în orice stat membru se pot stabili într‑un alt stat membru pentru a‑şi exercita profesia, cu prevederea că ţara‑gazdă le poate solicita să fie asistaţi de către un avocat local atunci când îşi reprezintă sau îşi apără clienţii în instanţă. Potrivit acestui sistem, după trei ani de exercitare a profesiei, avocaţii obţin (dacă doresc) dreptul de a‑şi exercita pe deplin profesia, după trecerea unui test de aptitudini stabilit de ţara‑gazdă, fără a mai fi necesar un examen de calificare. Acest principiu a fost aplicat şi de alte directive în profesii precum cele de transportator rutier de mărfuri, agent de asigurări şi broker, coafor/frizer şi arhitect.
- Armonizarealegislaţiilor, abordare generală
Noua abordare generală cu privire la armonizarea legislaţiilor în domeniul recunoaşterii diplomelor presupune un sistem general de recunoaştere a echivalenţei diplomelor valabil pentru toate profesiile reglementate care nu au făcut obiectul unei legislaţii specifice în cadrul Uniunii.
Dacă iniţial „recunoaşterea” era condiţionată de existenţa unor norme europene privind „armonizarea” pentru profesia sau activitatea reglementată în cauză, ulterior, „recunoaşterea reciprocă” a devenit aproape automată, potrivit legislaţiei în vigoare, pentru toate profesiile reglementate în cauză, fără să fie necesară o legislaţie secundară sectorială specifică. Astfel că, din acel moment, metodele de „armonizare” şi de „recunoaştere reciprocă” au fost utilizate conform unui sistem paralel. Au existat situaţii în care s‑au folosit ambele metode conform unui sistem complementar, prin utilizarea atât a unui regulament, cât şi a unei directive[34]. Statul membru‑gazdă nu poate refuza accesul solicitanţilor la profesia în cauză dacă aceştia deţin calificările necesare în ţara lor de origine. Cu toate acestea, în cazul în care formarea profesională de care au beneficiat s‑a desfăşurat pe o perioadă mai scurtă decât în statul‑gazdă, acesta poate solicita o anumită experienţă profesională şi, în anumite cazuri, dacă formarea diferă în mod substanţial, o perioadă de acomodare sau un test de aptitudini la discreţia solicitantului, în afară de cazul în care profesia necesită cunoaşterea legislaţiei naţionale[35].
3.1. Noţiunea de servicii
Libertatea de circulaţie a serviciilor în Uniune este strâns legată, se poate spune condiţionată, de libertatea de stabilire a persoanelor, prima neputându‑se realiza fără a doua. Raţiunile se găsesc chiar în economia Tratatelor[36] prin reglementarea, în cea mai mare parte asemănătoare, a procedurilor de eliminare a restricţiilor în calea acestor două libertăţi.
În prezent, art. 56 TFUE (fost art. 49 TCE) prevede: „(…) sunt interzise restricţiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Uniunii cu privire la resortisanţii statelor membre stabiliţi într‑un alt stat membru decât cel al beneficiarului serviciilor”.
Sunt considerate servicii prestaţiile furnizate în mod obişnuit în schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu sunt reglementate de dispoziţiile privind libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor [art. 57 alin. (2) TFUE].
De asemenea, intră sub incidenţa dispoziţiilor referitoare la libertatea de a presta servicii şi furnizorul de servicii care prestează aceste servicii din alt stat membru decât acela în care este stabilit, indiferent de statul membru unde este stabilit beneficiarul serviciului şi indiferent dacă acesta îl plăteşte pe furnizor[37].
Serviciile cuprind, potrivit art. 57 alin. (2) TFUE, în special:
a) activităţicu caracter industrial;
b) activităţicu caracter comercial;
c) activităţiartizanale;
d) activităţileprestate în cadrul profesiilor liberale.
Sunt incluse în sfera noţiunii de servicii:
– transmiterea de semnale de televiziune, inclusiv cele de natură publicitară;
– activitatea de leasing, care, chiar dacă implică predarea mărfurilor de către creditorul finanţator utilizatorului, această remitere priveşte folosirea lor de către utilizator, mărfurile rămânând în continuare în proprietatea creditorului finanţator[38];
– activitatea referitoare la operarea aparatelor de jocuri de noroc, indiferent dacă ea este sau nu separabilă de activităţile privind fabricarea, importul sau distribuţia acestor aparate[39].
Nu intră în sfera noţiunii de servicii, în sensul art. 57 alin. (2) TFUE:
– serviciile prestate în cadrul sistemului de educaţie naţională[40];
– comerţul cu materiale folosite pentru difuzarea semnalului TV, înregistrări sonore, filme, aparate şi alte produse folosite pentru difuzare; acestea intră sub incidenţa dispoziţiilor privind libera circulaţie a mărfurilor[41].
De asemenea, trei categorii de servicii nu intră sub incidenţa capitolului cu privire la „Servicii”, ci în capitole separate referitoare la domeniile de activitate în cauză, şi anume:
– libera circulaţie a serviciilor în domeniul transporturilor, care este reglementată de dispoziţiile din titlul privind transporturile [art. 58 alin. (1) TFUE];
– liberalizarea serviciilor bancare şi de asigurări asociate mişcărilor capitalurilor trebuie să se realizeze concomitent cu liberalizarea circulaţiei capitalurilor [art. 58 alin. (2) TFUE].
3.2. Detaşarea lucrătorilor – prestarea unui serviciu într-un alt stat membru
Aşa cum am arătat, cele două libertăţi, de stabilire şi de a presta servicii, garantează mobilitatea societăţilor şi a persoanelor fizice (profesioniştilor) în UE. Însă, pentru a garanta o mobilitate şi o concurenţă echitabile, există o bază legislativă la nivelul UE, care reglementează drepturile lucrătorilor detaşaţi. „Detaşarea lucrătorilor” o analizăm din perspectiva libertăţii de prestare a unui serviciu într-un alt stat membru de către lucrătorul detaşat. Prin urmare, temeiul juridic al „detaşării lucrătorilor” este reprezentat de către art. 54 şi articolele 56-62 TFUE.
Un „lucrător detaşat” este un angajat trimis de angajatorul său să presteze un serviciu într-un alt stat membru al UE, cu titlu temporar[42]. Principiile ce stau la baza legislaţiei UE privind lucrătorii detaşaţi, care impun menţinerea permanentă a unui echilibru între ele atunci când urmează să reglementeze aspecte noi în domeniu, sunt[43]:
– crearea unor condiţii echitabile pentru prestarea de servicii transfrontaliere într-o manieră cât mai nerestricţionată cu putinţă;
– protejarea drepturilor lucrătorilor detaşaţi prin garantarea unui set comun de drepturi sociale, pentru a se evita tratamentul inechitabil şi crearea de forţă de muncă ieftină.
3.2.1. Directiva privind detaşarea lucrătorilor – Susţinerea liberei circulaţii a serviciilor
Directiva privind detaşarea lucrătorilor provine din libertatea de a presta servicii şi are ca temei juridic art. 56 TFUE, şi are la bază angajamentul UE de a elimina obstacolele din calea liberei circulaţii transfrontaliere a serviciilor pe piaţa internă. De asemenea, jurisprudenţa CJUE[44] a declanşat adoptarea unei directive care să reglementeze situaţia lucrătorilor detaşaţi.
Prima directivă a fost adoptată la 16 decembrie 1996. Directiva stabilea o serie de condiţii minime stricte de angajare şi de muncă, pe care statul gazdă era obligat să le respecte, potrivit principiului statului-gazdă, şi anume: perioade maxime de lucru, concedii anuale remunerate minime, un nivel minim de salarizare, sănătatea şi siguranţa la locul de muncă etc. Pentru celelalte aspecte care ţin de raportul de muncă urmează să se aplice legislaţia muncii din ţara de origine, spre exemplu: asigurările sociale, lucrătorii detaşaţi erau în continuare asiguraţi în sistemul de securitate socială din ţara lor de origine, cu condiţia ca detaşarea să dureze, în general, mai puţin de doi ani. În privinţa impozitării, dreptul de a percepe impozit îi revenea ţării de origine timp de 183 de zile, transferându-se către ţara gazdă numai după această perioadă. Anii ce au urmat adoptării primei Directive privind detaşarea lucrătorilor au însemnat confruntarea „detaşării lucrătorilor” cu următoarele provocări[45]:
– s-au constatat diferenţe tot mai mari în ceea ce priveşte salariile şi costurile forţei de muncă, care au făcut ca utilizarea lucrătorilor detaşaţi să fie mai atractivă pentru întreprinderi; prin urmare, între 2010 şi 2014, numărul detaşărilor a crescut cu 44,4%;
– un mediu care conducea la practici incorecte, cum ar fi detaşarea în sistem de rotaţie sau practicile întreprinderilor de tip „cutie poştală”, care au exploatat lacunele din directivă pentru a eluda legislaţia privind ocuparea forţei de muncă şi securitatea socială şi pentru a desfăşura operaţiuni în alte state membre;
– lipsa de claritate a standardelor stabilite şi deficienţe în cooperarea dintre autorităţi, atât în interiorul statelor membre, cât şi la nivel transfrontalier, ceea ce crea probleme pentru organismele de aplicare a legii.
Tratatul de la Lisabona (din 2007) a introdus o serie de dispoziţii în materie de politică socială ceea ce a făcut ca Directiva privind detaşarea lucrătorilor (din 1996) să devină discutabilă „ca instrument juridic adecvat pentru asigurarea unor condiţii de concurenţă echitabile pentru furnizarea transfrontalieră liberă a serviciilor care să asigure condiţii de concurenţă echitabile pentru furnizarea transfrontalieră liberă a serviciilor şi să ofere totodată o bază adecvată pentru drepturile sociale ale lucrătorilor”[46]. Curtea de Justiţie a UE a încercat prin intermediul diferitelor hotărâri să interpreteze terminologia folosită de directivă, dar nu a oferit claritatea juridică necesară[47], raportându-ne la anii 2007-2008, după care în anii 2013, 2014, hotărârile sale au devenit mai clare din perspectiva efectului protector pentru lucrătorii detaşaţi[48], şi a faptului că statele membre pot solicita ofertanţilor într-un anumit domeniu (în speţă, al achiziţiilor publice şi subcontractanţilor acestora) să le plătească angajaţilor un salariu minim fix[49].
Aceste deficienţe de claritate în interpretarea directivei a determinat Comisia să continue reforma de actualizare a acesteia, ţinând seama şi de dispoziţiile tratatelor, dar şi de înregistrarea creşterii mobilităţii lucrătorilor[50], ca urmare a modelelor de mobilitate aflate în schimbare. În acest sens Comisia a înaintat două propuneri legislative:
- Directiva 2014/67/UE, care creează un cadru juridic comun pentru a identificadetaşareareală a lucrătorilor şi permite implementarea, aplicarea şi asigurarea respectării unor standarde comune în mod mai uniform. Directiva defineşte mai clar noţiunea de detaşare, inclusiv responsabilităţile ce revin statelor membre în privinţa modificării conformităţii cu Directiva privind detaşarea lucrătorilor, (în sectoarele construcţiilor şi al transportului rutier – sectoare ale căror practici sunt mai puţin regulamentare);
- Directiva revizuită privinddetaşarealucrătorilor din 28 iunie 2018 [Directiva (UE) 2018/957]. Directiva este în vigoare din 30 iulie 2020, şi reglementează domeniile: detaşarea pe termen lung, remunerarea, condiţiile de muncă, lucrătorii detaşaţi prin agenţii de muncă temporară, transporturi.
Directiva privind detaşarea lucrătorilor, începând cu 2004, este în vizorul Parlamentului, care reaminteşte prin intermediul rezoluţiilor sale că aceasta trebuie îmbunătăţită, subliniind „remunerarea egală pentru muncă egală” şi faptul că statele membre trebuie să poată aplica acorduri regionale, sectoriale sau la nivel de industrie[51].
În contextul acestei preocupări, Parlamentul invită statele membre, să transpună şi directiva revizuită „în mod corect, prompt şi ambiţios, asigurând egalitatea deplină de tratament şi protecţia lucrătorilor detaşaţi” începând cu 30 iulie 2020, cu atât mai mult în contextul pandemiei de COVID-19, situaţia lucrătorilor detaşaţi este vulnerabilă.
În 2021 (martie) Parlamentul European accentuează invitaţia din 2020, în condiţiile în care până la data menţionată nu există nicio interpretare armonizată a directivei revizuite, motiv pentru care solicită Comisiei să asiste statele membre pe tot parcursul procesului de transpunere, în vederea asigurării unei interpretări uniforme a legislaţiei Uniunii.
3.3. Libera circulaţie a serviciilor, ipoteze jurisprudenţiale[52]
a) Prima dintre aceste ipoteze este strâns legată de libertatea de stabilire a persoanelor,şi anume, persoana care îşi propune să furnizeze serviciul intenţionează să se deplaseze în acest scop într‑un stat membru al Uniunii. Această ipoteză se încadrează în dispoziţiile 49 TFUE, astfel, „sunt interzise restricţiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Uniunii cu privire la resortisanţii statelor membre stabiliţi într‑un stat membru altul decât cel al beneficiarului” – în sensul că unei persoane nu i se poate restricţiona dreptul de a presta servicii într‑un stat membru, scop pentru care s‑a stabilit în statul membru respectiv, acesta din urmă fiind altul decât acela al beneficiarului. Curtea de Justiţie a precizat în acest sens că, o astfel de condiţie ca persoana ce furnizează serviciul trebuie să fie rezident obişnuit al statului unde serviciul urmează a fi prestat, poate, potrivit cu împrejurările, să lipsească art. 49 TFUE de efectele sale utile, având în vedere că obiectivul precis al acestui articol a fost de a înlătura restricţiile la libertatea de furnizare a serviciilor, impuse persoanelor care nu erau stabilite în statul în care serviciul urma să fie prestat. În continuare, Curtea a precizat că, „luând în considerare natura deosebită a serviciilor de furnizat, cerinţele speciale impuse persoanei ce furnizează serviciul nu pot fi considerate incompatibile cu Tratatul când ele au ca scop aplicarea regulilor profesionale justificate de interesul general, în special regulile privind organizarea, calificările, etica profesională, supravegherea şi răspunderea, care sunt obligatorii pentru orice persoană stabilită în statul în care serviciul este furnizat, când persoana ce furnizează serviciul ar evita cadrul acelor reguli care sunt stabilite în alt stat membru”[53].
b) A doua ipoteză presupune ca beneficiarii serviciilor să se deplaseze într‑un alt stat unde sunt prestate serviciile, deşi art. 57 alin. (3) TFUE reglementează expres că „persoana” care prestează un „serviciu” are dreptul, în vederea executăriiprestaţiei, să îşi desfăşoare temporar activitatea în statul membru în care prestează serviciul, în aceleaşi condiţii care sunt impuse de statul membru, respectiv propriilor resortisanţi. Curtea a precizat, referindu‑se la dreptul beneficiarului de a se deplasa în statul unde este stabilit prestatorul de servicii, ca fiind un corolar necesar faţă de reglementarea prevăzută de
57 alin. (3) din Tratat, realizându‑se prin această a doua ipoteză (n.a.): „obiectivul liberalizării întregii activităţi lucrative necuprinsă prin libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor şi capitalului”[54]. Spre exemplu, persoane care se deplasează într‑un stat membru pentru a primi tratament medical sau în scop de afaceri ori în scop de educaţie[55] („activitatea de educaţie” avută în vedere de exemplul menţionat, constituie un serviciu dacă este finanţat de un organism privat – pe bază comercială[56]).
c) A treia ipoteză se referă la faptul că nici furnizorul de servicii, nici destinatarul lor nu se deplasează într‑un alt stat membru, serviciile furnizându‑se prinpoştă, telefon, telegramă, telex, fax, terminale de computer, transmitere de publicitate (consultaţii, informaţii, transmitere de copii, instrucţiuni de vânzare ori de cumpărare etc.)[57].
3.4. Directiva privind serviciile în cadrul pieţei interne – Directiva 2006/123/CE). Contribuţia Parlamentului European
Pentru realizarea liberalizării unui nou serviciu, Parlamentul European şi Consiliul hotărăsc prin directive[58]. Directivele adoptate în această materie vizează în general serviciile care intervin direct asupra costurilor de producţie sau a căror liberalizare contribuie la facilitarea schimburilor de mărfuri [art. 59 alin. (2) TFUE].
Una dintre aceste directive este Directiva 2006/123/CE[59].
Obiectivul acesteia este crearea unei pieţe unice deschise pentru servicii în cadrul Uniunii, asigurând, în acelaşi timp, calitatea serviciilor furnizate consumatorilor din Uniune. Directiva contribuie la simplificarea şi modernizarea procedurilor administrative şi de reglementare, aspecte care se realizează nu doar prin armonizarea legislaţiei în vigoare şi adoptarea şi modificarea legislaţiei relevante, ci şi prin proiecte pe termen lung (prin înfiinţarea ghişeelor unice şi asigurarea cooperării administrative). Implementarea Directivei a fost întârziată semnificativ într‑o serie de state membre faţă de termenul stabilit iniţial.
De asemenea, liberalizarea serviciilor se realizează nu numai prin directive, ci şi de către statele membre într‑o măsură chiar mai mare decât cea la care obligă directivele adoptate în această materie, în cazul în care situaţia lor economică generală şi situaţia din sectorul în cauză permite acest lucru. În acest scop, Comisia adresează recomandări statelor membre în cauză. (art. 60 TFUE).
Contribuţia Parlamentului European[60]
Parlamentul European a contribuit la liberalizarea activităţilor lucrătorilor independenţi, respectiv a profesioniştilor. A asigurat o delimitare strictă faţă de activităţile care sunt rezervate propriilor resortisanţi, spre exemplu, de cele referitoare la exercitarea prerogativelor de putere publică. Parlamentul, având legitimitate procesuală activă, a sesizat Curtea de Justiţie pentru „carenţa” Consiliului de a nu fi luat măsuri privind politica de transport. Consiliul a fost condamnat pentru neasigurarea libertăţii de prestare a serviciilor de transport internaţional, respectiv neprezentarea condiţiilor care le permit transportatorilor nerezidenţi să efectueze servicii de transport într‑un stat membru[61], fiind obligat să adopte legislaţia necesară. Rolul Parlamentul a crescut odată cu aplicarea procedurii legislative ordinare pentru majoritatea aspectelor ce ţin de libertatea de stabilire şi libertatea de a presta servicii.
Dintre acţiunile prin care se fac presiuni asupra statelor membre pentru implementarea corectă a Directivei privind serviciile, menţionăm adoptarea de către Parlament a următoarelor rezoluţii:
– o rezoluţie de punere în aplicare a Directivei privind serviciile, respectiv a Directivei 2006/123/CE – la 15 februarie 2011[62]; în urma Comunicării Comisiei din 8 iunie 2012 referitoare la punerea în aplicare a Directivei privind serviciile, Comisia pentru piaţa internă şi protecţia consumatorilor (IMCO) din cadrul Parlamentului a pregătit un raport intitulat „Piaţa internă a serviciilor: stadiul actual şi etapele următoare”, care a fost adoptat în plen la 11 septembrie 2013[63];
– o rezoluţie referitoare la procesul de evaluare reciprocă a Directivei privind serviciile – la 25 octombrie 2011[64];
– o rezoluţie conţinând recomandări adresate Comisiei privind guvernarea pieţei unice[65], subliniind: importanţa sectorului serviciilor ca domeniu esenţial pentru creştere, caracterul fundamental al libertăţii de a presta servicii şi beneficiile implementării integrale a Directivei privind serviciile la 7 februarie 2013.
Propunerile legislative cărora Parlamentul le‑a acordat prioritate au condus la următoarele acte legislative:
– un regulament privind identificarea electronică şi serviciile de încredere pentru tranzacţiile electronice pe piaţa internă – Regulamentul (UE) nr. 910/2014;
– un regulament de stabilire a unor măsuri pentru o piaţă unică europeană a comunicaţiilor electronice şi un continent conectat[66]. Acest regulament a condus la un act legislativ similar, de stabilire a unor măsuri privind accesul la internet deschis – Regulamentul (UE) 2015/2120 din 25 noiembrie 2015 [acesta a modificat Directiva 2002/22/CE privind serviciul universal şi drepturile utilizatorilor cu privire la reţelele de comunicaţii electronice şi a serviciilor şi Regulamentul (UE) nr. 531/2012 privind roamingul în reţelele publice de comunicaţii mobile în interiorul Uniunii].
Preocupat de serviciile financiare din zona de acces la servicii de plată de bază[67] şi de creditele ipotecare, Parlamentul European a adoptat următoarele directive:
– Directiva 2014/17/UE privind creditul ipotecar; aceasta va mări protecţia consumatorilor prin impunerea unor cerinţe minime de reglementare pe care statele membre sunt obligate să le îndeplinească pentru a proteja persoanele care au contracte de credit garantate prin proprietăţi rezidenţiale. Această directivă trebuia transpusă de statele membre până în martie 2016. Aceasta a fost concepută să permită consumatorilor să fie informaţi şi să aibă mijloacele financiare pentru plata împrumutului ipotecar.
– Directiva 2014/65/UE privind pieţele instrumentelor financiare; aceasta urmăreşte să asigure o mai bună reglementare şi transparenţă a pieţelor financiare la nivelul UE.
Pe lista de priorităţi a Parlamentului[68] se află şi:
– pachetul legislativ privind călătoriile şi aranjamentele de călătorie asistate[69];
– legiferarea serviciilor inovatoare, cum ar fi serviciul de urgenţă eCall integrat în vehicule[70]. Parlamentul European a votat deja obligativitatea tehnologiei eCall pentru toate vehiculele noi fabricate după aprilie 2018;
– verificarea implementării Directivei privind serviciul universal şi a numărului de urgenţă 112[71].
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot extinde beneficiul dispoziţiilor referitoare la „Serviciile” din TFUE la prestatorii de servicii care sunt resortisanţi ai unui stat terţ şi sunt stabiliţi în cadrul Uniunii [art. 56 alin. (2) TFUE].
– Directiva (UE) 2019/882 privind cerinţele de accesibilitate aplicabile produselor şi serviciilor. Această directivă urmăreşte să înlăture obstacolele din calea liberei circulaţii a produselor şi serviciilor pentru cetăţenii cu dizabilităţi şi/sau cu limitări funcţionale[72].
– De asemenea, prin rezoluţia sa din 2020 (19 iunie), Parlamentul a precizat, vis-à-vis de pandemia COVID-19, ca statele membre să reducă restricţiile privind libertatea de circulaţie şi să-ţi intensifice eforturile pentru a finaliza integrarea în spaţiul Schengen[73].
– Spre sfârşitul anului 2020 (25 noiembrie), Parlamentul se axează pe diferite domenii de politică în special în domeniul protecţiei consumatorilor şi al participării companiilor la tranziţia verde (esenţială pentru creşterea sustenabilităţii pieţei unice), prin adoptarea unei rezoluţii intitulată „Către o piaţă unică mai sustenabilă pentru întreprinderi şi consumatori”.
– În 2021 (20 ianuarie), Parlamentul a adoptat o rezoluţie intitulată „Consolidarea pieţei unice: viitorul liberei circulaţii a serviciilor”, subliniind că normele privind piaţa unică a serviciilor trebuie aplicate, iar măsurile Comisiei de asigurare a respectării legislaţiei trebuie îmbunătăţite.
Pandemia de COVID-19 a determinat impunerea a numeroase restricţii asupra liberei circulaţii pe piaţa unică a UE, inclusiv asupra liberei circulaţii a serviciilor. Comisia IMCO a adoptat în 2021 (3 decembrie) un raport din proprie iniţiativă cu privire la barierele netarifare şi nefiscale de pe piaţa unică, care abordează nu numai barierele care persistă în general în calea libertăţii mărfurilor şi a libertăţii de a presta servicii, ci şi, modul în care pandemia de COVID-19 a afectat cele patru libertăţi (libera circulaţie a mărfurilor, libera circulaţie a persoanelor, libertatea de a presta servicii şi libera circulaţie a capitalurilor)[74]. Raportul Comisiei IMCO a fost adoptat de Parlamentul European sub forma unei rezoluţii la 17 februarie 2022.
Potrivit art. 51 TFUE, activităţile legate de exercitarea autorităţii publice sunt excluse de la libertatea de stabilire şi de la libera prestare a serviciilor. Excluderea este totuşi limitată printr‑o interpretare exclusivă: excluderile pot acoperi doar acele activităţi şi funcţii specifice care presupun exercitarea prerogativelor de putere publică; o profesie poate fi exclusă în totalitate doar dacă întreaga sa activitate este dedicată exercitării prerogativelor de putere publică sau dacă partea care este dedicată exercitării prerogativelor de putere publică nu poate fi separată de restul[75].
Parlamentul European şi Consiliul pot excepta anumite activităţi de la aplicarea dispoziţiilor referitoare la dreptul de stabilire [art. 51 alin. (2) TFUE].
În acest sens, Tratatul prevede excepţii prin care se permit statelor să excludă producerea sau comercializarea de material de război [art. 346 alin. (1) lit. b) TFUE] şi să păstreze normele aplicabile neresortisanţilor în ceea ce priveşte ordinea publică, siguranţa publică sau sănătatea publică [art. 52 alin. (1) TFUE][76]. Pentru a fi invocate aceste motive neresortisanţilor, trebuie să existe o ameninţare reală şi suficient de serioasă care să afecteze aceste interese, inclusiv necesitatea combaterii posibilelor abuzuri şi necesitatea asigurării unei implementări corecte a prevederilor naţionale de securitate socială[77].
* Este extras din Ioana Nely Militaru, Dreptul Uniunii Europene. Cronologie. Izvoare. Principii. Instituții. Piața internă a Uniunii Europene. Libertățile fundamentale, Ediţia a IV a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2023.
** http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_3.1.4.html.
[1] http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_3.1.4.html.
[2] C‑115/78, Knoors, (1979) ECR, 399, par. 16; T. Ștefan, B. Andreșan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 436.
[3] A se vedea C. Ene, Complexity of the Effects of Cross Border Merger on Internal Market under the Both Company Law and Competition Law, „Knowledge Horizons”, vol. 8, nr. 2, 2016, pp. 39-42, http://ssrn.com/abstract=2797520.
[4] În același sens, art. 3, O.U.G. nr. 44/2008 din 16 aprilie 2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, prevede: „În temeiul dreptului la liberă inițiativă, al dreptului la liberă asociere și al dreptului de stabilire, orice persoană fizică, cetățean român sau cetățean al unui alt stat membru al Uniunii Europene ori al Spațiului Economic European, poate desfășura activități economice pe teritoriul României, în condițiile prevăzute de lege [alin. (1)].
Activitățile economice pot fi desfășurate în toate domeniile, meseriile, ocupațiile sau profesiile pe care legea nu le interzice în mod expres pentru libera inițiativă [alin. (2)]”. În continuare art. 4 precizează: „Persoanele fizice prevăzute la art. 3 alin. (1) pot desfășura activitățile economice după cum urmează: a) individual și independent, ca persoane fizice autorizate; b) ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale; c) ca membri ai unei întreprinderi familiale”.
[5] A se vedea C. Cojocaru, Sole trader under Romanian legislation, 4th International Multidisciplinary Scientific Conference on Social Sciences & Arts SGEM Vienna 2017, pp. 449 și urm.
[6] Sucursalele sunt entități fără personalitate juridică (potrivit dreptului român, respectiv art. 43 din Legea societăților, nr. 31/1990).
[7] A se vedea T. Ștefan, B. Andreșan‑Grigoriu, op. cit., p. 442.
[8] J. Of. L 7, 2004, pp. 41‑44.
[9] Directiva 2003/123/CE a Consiliului din 22 decembrie 2003 (care a modificat Directiva 90/435/CEE) a fost modificată la rândul ei prin Directiva 2011/96/UE, care, la rândul ei, a fost modificată prin Directiva 2013/13/UE a Consiliului din 13 mai 2013 de adaptare a anumitor directive în domeniul fiscalității, având în vedere aderarea Republicii Croația. Aceasta din urmă a fost, de asemenea, modificată prin Directiva 2014/86/UE a Consiliului din 8 iulie 2014 privind regimul fiscal comun care se aplică societăților‑mamă și filialelor acestora din diferite state membre.
[10] Despre filiale a se vedea a 11‑a directivă privind dreptul societăților comerciale (89/666/CEE) – instituie obligația de a comunica informații pentru filialele din străinătate ale băncilor. Aceasta se referă la societățile din UE care înființează filiale într‑un alt stat membru sau societățile din țări terțe care înființează filiale în UE. De asemenea, Directiva 2014/86/UE a Consiliului din 8 iulie 2014 de modificare a Directivei 2011/96/UE privind regimul fiscal comun care se aplică societăților‑mamă și filialelor acestora din diferite state membre introduce, pentru grupurile de societăți din state membre diferite, norme fiscale neutre din punctul de vedere al concurenței. Nu se aplică dubla impozitare dividendelor distribuite de către o filială aflată într‑un stat membru societății‑mamă aflate într‑un alt stat membru (a se vedea, de asemenea, Directiva 2008/7/CE a Consiliului din 12 februarie 2008 privind impozitarea indirectă a majorării de capital). A se vedea U. Bux, Fișe tehnice privind Uniunea Europeană, Dreptul societăților, aprilie 2017, http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_ 3.2.3.html.
[11] Idem.
[12] C‑11/77, Richard Hugh Patrick c. Ministre des affaires culturelle, (1977), ECR 1199, par. 15.
[13] C‑143/87, Christopher Stanton and SA belge d’assurances „L’Etoile 1905” c. Institut national d’assurances sociale pour travailleurs independantes (Inasti), 1988, ECR, 3877, par. 13‑16.
[14] C‑159/78, Comisia c. Italia, (1979), ECR, 3247; Opinia AG Mancini, C270/83, Comisia c. Franța, (1986), ECR, 273; T. Ștefan, B. Andreșan-Grigoriu, op. cit., p. 438.
[15] C‑264/96, Imperial Chemical Industries, plc (ICI) c. Kenneth Hall Colmer (Her Majesty’s Inspector of Taxes, (1998), ECR I‑4695, par. 21.
[16] C‑268/99, Aldona Malgorzata Jany and Others c. Staatssecretaris van Justitie, (2001), ECR I‑8615.
[17] C‑196/87, Steymann, (1988), ECR 6159, par. 16; C‑53/95, Inasti, (1996) ECR I‑703, par. 8; T. Ștefan,
B. Andreșan‑Grigoriu, op. cit., p. 443; a se vedea Fișe tehnice privind Uniunea Europeană, M. Maciejewski,
K. Pengelly, Libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor, aprilie 2017, http://www.europarl.europa.eu/ atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_3.1.5.html.
[18] C‑302/97, Konle, (1997) ECR I‑3099, par. 22; Opinia AG Alber în C‑251/98, Baars, (2000), ECR I‑2787, par. 30; T. Ștefan, B. Andreșan‑Grigoriu, op. cit., p. 439.
[19] A se vedea M. Maciejewski, Fișe tehnice privind Uniunea Europeană, Recunoașterea reciprocă a diplomelor, iunie 2017, http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_3.1.5.html.
[20] A se vedea O. Manolache, Tratat de drept comunitar, ed. a 5‑a, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 304.
[21] C‑71/76, J. Thieffrz c. Conseil de l’ordre des Avocats à la Cour de Paris, hot. prelim. 28 aprilie 1977, consid. 27, ECR, 1977, 765; A se vedea O. Manolache, op. cit., p. 304.
[22] A se vedea M. Maciejewski, op. cit.
[23] Idem.
[24] Idem.
[25] Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 (J. Of. L 255/22 din 30 septembrie 2005).
[26] Aceste profesii au fost reglementate anterior prin directive separate.
[27] COM(2011)0367.
[28] La 29 decembrie 2011.
[29] COM (2011)0883.
[30] A se vedea M. Maciejewski, iunie 2017, op. cit.
[31] Directiva 2013/55/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 noiembrie 2013 de modificare a Directivei 2005/36/CE privind recunoașterea calificărilor profesionale și a Regulamentului (UE) nr. 1024/2012 privind cooperarea administrativă prin intermediul Sistemului de informare al pieței interne („Regulamentul IMI”), JO L 354, 28 decembrie 2013, p. 132.
[32] La 15 noiembrie 2011.
[33] Pentru detalii a se vedea studiul pregătit pentru Comisia IMCO, intitulat „EU Mapping: Overview of IMCO-related Legislation” http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_3.1.5.html, IMCO‑related legislation” se vedea, M. Maciejewski, iunie 2017, op. cit.
[34] A se vedea Rezoluțiile Consiliului din 3 decembrie 1992 și 15 iulie 1996 privind transparența calificărilor și a certificatelor de formare profesională.
[35] A se vedea M. Maciejewski, iunie 2017, op. cit.
[36] A se vedea art. 59 Tratatul de la Amsterdam, art. 49 TCE; a se vedea O. Manolache, op. cit., p. 308.
[37] Idem.
[38] C451/99, Cura Anlagen GmbH c. ASL, CJCE, (hot. prelim.) din 21 martie 2002, în ECR, 2002, 3 (B)I, 3225.
[39] C‑6/01, Anomar and others, CJCE (hot. prelim. din 11 septembrie 2003), consid. 48, 56, 59‑61, în ECR, 2003, 8/9 (A)I, 8666, 8668‑8669; a se vedea, pentru detalii, O. Manolache, op. cit., pp. 310‑311.
[40] C‑ 286/82 și 26/83, Graziana Luisi și Giuseppe Carbone, (CJCE, din 27 septembrie 1988) în L. Cartou, L’Union européenne, Traités de Paris‑Rome‑Maastricht, Paris, Dalloz, 1996, p. 244; a se vedea O. Manolache, op. cit., p. 310.
[41] C‑ 155/73, Giuseppe Sacchi (1974) ECR, 409; a se vedea O. Manolache, op. cit., p. 310.
[42] A se vedea R. Konle-Seidl, https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/37/detasarea-lucratorilor, octombrie 2021.
[43] Idem.
[44] A se vedea Hotărârea a CJUE – C-113/89.
[45] A se vedea R. Konle-Seidl, https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/37/detasarea-lucratorilor, octombrie 2021.
[46] Idem.
[47] Spre exemplu, Hotărârile din 2007-2008 în cauzele Viking (C-438/05), Laval (C-341/05), Rüffert (C-346/06) și Comisia c. Luxemburg (C-319/06). Idem.
[48] Cauza Sähköalojen ammattiliittory (C-396/13), Curtea a statuat că încadrarea lucrătorilor în grupe de salarizare diferite care sunt universal obligatorii și transparente într-un contract colectiv trebuie să se aplice și lucrătorilor detașați.
[49] Cauza Regio-Post (C-115/14).
[50] În 2017, în UE erau 2,8 milioane de lucrători detașați, numărul acestora crescând cu 83% între 2010 și 2017.
[51] A se vedea R. Konle-Seidl, https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/37/detasarea-lucratorilor, octombrie 2021.
[52] O. Manolache, op. cit., pp. 311‑318.
[53] C‑33/74, Johannes Henricus Maria van Binsbergen c. Bestuur van Bedrjf Vereniging voor Metalnijverheid, hot. prelim. din 3 decembrie 1974, consid. 11‑12, în ECR, 1974, 1299. A se vedea și Comunicarea interpretativă a Comisiei privind libertatea de furnizare a serviciilor în sectorul asigurărilor, citată de O. Manolache, op. cit.,
p. 312.
[54] A se vedea O. Manolache, op. cit., p. 316 (și cauzele citate la p. 317).
[55] Idem; a se vedea, în același sens, și T. Ștefan, B. Andreșan‑Grigoriu, op. cit., p. 472.
[56] C‑286/82 și 26/83, Graziana Luisi și Giuseppe Carbone, (CJCE, din 27 septembrie 1988), în L. Cartou, op. cit., p. 244.
[57] A se vedea O. Manolache, op. cit., pp. 317‑318 (și cauzele citate acolo).
[58] Hotărăsc în conformitate cu procedura legislativă ordinară, după consultarea Comitetului Economic și Social, potrivit art. 59 alin. (1) TFUE.
[59] Directiva a fost adoptată la 12 decembrie 2006 având termen de implementare până la 28 decembrie 2009. Aplicarea integrală a Directivei privind serviciile ar putea crește cu 45% volumul comerțului cu servicii comerciale și cu 25% investițiile străine directe, generând o creștere a PIB‑ului cuprinsă între 0,5% și 1,5% (Comunicarea Comisiei „Europa 2020”); a se vedea detalii cu privire la conținutul directivei, M. Maciejewski, K. Pengelly, op. cit.
[60] A se vedea M. Maciejewski, K. Pengelly, op. cit.
[61] C‑13/83 din 22 mai 1985.
[62] JO C 188E, 28 iunie 2012, p. 1.
[63] Texte adoptate, P7_TA(2013)0366.
[64] JO C 131E, 8 mai 2013, p. 46.
[65] Texte adoptate, P7_TA(2013)0054.
[66] COM (2013)0627.
[67] Texte adoptate, P7_TA(2012)0293.
[68] Pentru informații mai detaliate, a se consulta studiul pregătit de Comisia IMCO, intitulat „EU Mapping: Overview of IMCO‑related legislation” http://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/STUD/2015/536317/ IPOL_STU(2015)536317EN.pdf.
[69] COM(2013)0512.
[70] COM(2013)0316.
[71] JO C 33E, 5 februarie 2013, p. 1.
[72] A se vedea C. Ratcliff, B. Martinello, V. Litos https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/ 40/libertatea-de-stabilire-si-libertatea-de-a-presta-servicii, iulie 2022.
[73] Idem.
[74] Ibidem.
[75] A se vedea M. Maciejewski, K. Pengelly, iunie 2017, op. cit.
[76] Idem.
[77] C‑30/77, Regina c. Boucherreau, (1977), ECR 199, par. 35; C‑114/97, Comisia c. Spania, (1998) ECR, I‑6717, par. 46.
