Potrivit dispozițiilor art. 1080 pct. 2 C.proc.civ., instanţele române sunt exclusiv competente să judece litigii cu elemente de extraneitate referitoare la bunuri lăsate în România de defunctul cu ultimul domiciliu în România. Totodată, art. 954 alin. (2) C.civ. statuează că moştenirea se deschide la ultimul domiciliu al defunctului, iar dovada ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces sau, după caz, cu hotărârea judecătorească declarativă de moarte rămasă definitivă.
Cum din certificatul de deces al celui a cărui moştenire se dezbate reiese că acesta a avut ultimul domiciliu pe teritoriul României – conform menţiunilor inserate la rubrica „Domiciliu”, care nu trebuie confundat cu locul decesului (Statele Unite ale Americii) -, instanţa competentă să soluţioneze cauza, în raport cu dispozițiile imperative ale art. 954 alin. (1) C.proc.civ., este cea în a cărei rază teritorială se află ,,ultimul domiciliu al defunctului”, fiind fără relevanţă locul efectiv al decesului.
(ICCJ, Secţia a I civilă, decizia nr. 1730 din 4 octombrie 2022)
