Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
538 views
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicăbile, Înalta Curte constată că ambele recursuri declarate sunt nefondate, potrivit considerentelor expuse în cele ce succed.
II.1. Recursul pârâtei Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva, Direcţia Silvică Caraş Severin
Recursul pârâtei este întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., argumentându-se, în esenţă, că au fost interpretate şi aplicate greşit regulile în materia restituirii plăţii nedatorate, prevăzute de art. 1341 din C. civ., în sensul reţinerii greşite a aplicabilităţii scutirii legale de la plata obligaţiilor băneşti prevăzute de art. 42 din Codul silvic, rezultat al soluţionării nelegale a conflictului între normele concurente cuprinse în art. 14 din Legea nr. 255/2010, art. 42 din Legea nr. 46/2008 – Codul silvic, H.G. nr. 700/2014, H.G. nr. 841/2015 şi Ordinul Ministrului Mediului, Apelor şi Pădurilor nr. 694/2016.
În concret, în opinia recurentei-pârâte, curtea de apel a reţinut în mod greşit incidenţa scutirii legale a reclamantei de la plata obligaţiilor băneşti prevăzute de art. 42 din Codul silvic, în valoare totală de 5.019.485,05 RON, reprezentând contravaloare pierdere creştere pe anul 2015 în sumă de 2.529.322,52 RON şi chiria aferentă anilor 2016 şi 2017 în sumă de 896.400,56 RON şi, respectiv, 1.593.761,97 RON, pentru ocuparea temporară a terenului în suprafaţă de 20,0158 ha reprezentând fond forestier naţional aflat în proprietatea publică a statului şi în administrarea pârâtei, în vederea realizării obiectivului de interes naţional „LEA 400 kV Reşiţa (România) – Pancevo (Serbia), Tronsonul I”.
Altfel spus, decizia instanţei de apel este criticată din perspectiva fundamentării, pretins eronată, pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 255/2010 care reglementează scutirea legală în discuţie şi a ignorării ori aplicării greşite a celorlalte dispoziţii legale anterior enunţate, care statuează asupra obligaţiilor băneşti în sarcina reclamantei, aflată, astfel, în situaţia de a fi efectuat o plată datorată, nesupusă restituirii.
Criticile recurentei-pârâte subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 489 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt nefondate.
Astfel, demesul judiciar cu care reclamanta a învestit instanţele de fond este fundamentat pe instituţia plăţii nedatorate, reglementată de dispoziţiile art. 1341-1344 din C. civ., al cărei principal efect este reglementat în alin. (1) al art. 1341, potrivit cu care „Cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire”, regulile aplicărilor restituirii fiind cele consacrate de art. 1635-1649 din C. civ., potrivit normei de trimitere din art. 1344 al aceluiaşi cod.
Plata a cărei restituire face obiectul dedus judecăţii primei instanţe, instituită de lege drept condiţie-premisă pentru aplicabilitatea remediului activat, este necontestată în proces şi dovedită cu înscrisurile dosarului, astfel cum rezultă neechivoc din situaţia de fapt expusă în considerentele instanţelor de fond şi de apel.
Controversa părţilor litigante şi dezacordul de opinii dintre instanţele de fond şi de apel poartă asupra incidenţei scutirii legale prevăzute de art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, de la plata obligaţiilor băneşti prevăzute de art. 42 din Codul silvic, sub aspectul componentelor care vizează chiria şi contravaloarea pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice, pretenţiile afirmate vizând perioada de referinţă 2015-2017.
Aşadar, problematica aflată în divergenţă şi căreia îi sunt circumscrise criticile recurentei-pârâte supune analizei instanţei de recurs modalitatea de interpretare şi aplicare, în speţă, a dispoziţiilor legale relevante, din perspectiva condiţiei referitoare la inexistenţa datoriei care a fost stinsă prin plata efectuată de reclamantă.
În consecinţă, Înalta Curte are a examina rezolvarea dată de curtea de apel, în limita criticilor formulate, conflictului dintre normele juridice concurente evocate, reţinând că soluţia din decizia recurată este rezultatul unei interpretări adecvate şi corelate a dispoziţiilor legale, care fundamentează concluzia deplin legală potrivit căreia inexistenţa datoriei băneşti în valoare de 5.019.985,05 RON este efectul direct al scutirii legale instituite de prevederile art. 14 din Legea nr. 255/2010, de care beneficiază reclamanta, după cum se va argumenta în cele ce succed.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, în forma aplicabilă raportului juridic litigios, anterioară modificărilor şi completărilor aduse prin Legea nr. 233/2018, „Scoaterea, definitivă ori temporară, a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes naţional, judeţean şi local din (…) fondul forestier naţional se exceptează de la plata (…) taxelor şi a celorlalte sume datorate potrivit art. 33 alin. (2) lit. h), art. 36 alin. (2), art. 41 şi 42 din Legea nr. 46/2008 – Codul silvic, cu modificările şi completările ulterioare (…)”.
Acest articol din legea specială în materie de expropriere a fost declarat parţial neconstituţional, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 67/2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 581 din 20 iulie 2017, prin care s-a constatat că este neconstituţională soluţia legislativă cuprinsă în art. 14 din Legea nr. 255/2010, potrivit căreia scoaterea, definitivă ori temporară, din fondul forestier naţional a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes naţional, judeţean şi local se exceptează de la plata despăgubirilor prevăzute de art. 41 alin. (1) lit. b)-d) şi art. 42 alin. (1) lit. b)-d) din Legea nr. 46/2008 – Codul silvic, cuvenite persoanelor fizice şi persoanelor juridice private.
Textul de lege la care face trimitere dispoziţia legală anterior redată şi care interesează litigiul pendinte avea următoarea formulare:
„Art. 42. – (1) Pentru terenurile care se ocupă temporar din fondul forestier naţional, în cazurile prevăzute la art. 39, obligaţiile băneşti sunt următoarele: (…)
b) chiria, care se achită proprietarului, în cazul fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice, respectiv al celui proprietate publică şi privată a unităţilor administrativ-teritoriale; pentru fondul forestier proprietate publică a statului, 30% din chirie se depune în fondul de conservare şi regenerare a pădurilor, 20% se achită administratorului, iar 50% se depune în fondul de accesibilizare a pădurilor;
c) contravaloarea pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice, care se achită proprietarului terenului pentru terenurile proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice şi proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale; pentru fondul forestier proprietate publică a statului, contravaloarea pierderii de creştere se achită administratorului, care o depune în fondul de conservare şi regenerare a pădurilor; (…)
(2) Obligaţiile băneşti prevăzute la alin. (1) lit. b)-e) se achită anticipat predării-primirii terenului pentru care a fost emisă aprobarea de ocupare temporară din fondul forestier naţional”.
Potrivit art. 4 alin. (3) din H.G. nr. 700/2014 pentru aprobarea indicatorilor tehnico-economici şi declanşarea procedurii de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere al obiectivului de investiţii „LEA 400 kV de interconexiune Reşiţa (România)-Pancevo (Serbia)”, „(3) Lista imobilelor proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale, care sunt afectate de lucrările de utilitate publică, este prevăzută în anexa nr. 4.”, această din urmă anexă vizând „Lista imobilelor proprietate publică aflate în coridorul obiectivului de investiţii „LEA 400 kV de interconexiune Reşiţa – Pancevo” pentru care se efectuează transferul dreptului de administrare conform prevederilor art. 28 din Legea nr. 255/2010, cu modificările şi completările ulterioare”.
Nu în ultimul rând, potrivit art. 1 din H.G. nr. 841/2015 pentru ocuparea temporară a terenului din fondul forestier naţional în suprafaţă de 51,6499 ha de către Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice „Transelectrica” – S.A., în vederea realizării obiectivului „LEA 400 kV Reşiţa (România) – Pancevo (Serbia), tronson I”, beneficiar statul român, „(1) Se aprobă ocuparea temporară a terenului din fondul forestier naţional în suprafaţă de 51,6499 ha de către Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice „Transelectrica” – S.A., în vederea realizării obiectivului „LEA 400 kV Reşiţa (România) – Pancevo (Serbia), tronson I”. (2) Terenul forestier prevăzut la alin. (1) face parte din fondul forestier naţional, este compus din terenul în suprafaţă de 20,0156 ha proprietate publică a statului, administrat de Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva, Direcţia Silvică Caraş-Severin, (..). (12) Predarea terenului prevăzut la alin. (1) se face pe bază de proces-verbal de predare-primire după achitarea contravalorii pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice şi a cheltuielilor de reinstalare a vegetaţiei forestiere şi de întreţinere a acesteia până la realizarea stării de masiv”.
Redate fiind normele concurente vizate de criticile recurentei-pârâte, Înalta Curte are în vedere, într-un prim plan de analiză, raportul de tipul normă specială – normă generală dintre dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 255/2010 şi art. 42 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul silvic, care implică aplicarea principiului general de drept specialia generalibus derogant şi a dispoziţiilor art. 10 din C. civ. potrivit cu care „Legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege”.
Aceasta întrucât, norma specială cuprinsă în art. 14 din Legea nr. 255/2010 are un caracter derogator şi, în consecinţă prioritar, în sensul în care, în considerarea domeniului specializat al obiectelor de interes naţional, judeţean şi local, instituie expressis verbis beneficiul scutirii de la plata obligaţiilor băneşti datorate potrivit normei generale din Codul silvic.
Ipoteza incidentă în speţă este aceea a exceptării de la plata obligaţiilor băneşti prevăzute de art. 42 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul silvic (chiria şi contravaloarea pierderii de creştere), în cazul ocupării temporare a unui teren din fondul forestier naţional situat pe coridorul de expropriere, teren aflat în proprietatea publică a statului şi în administrarea pârâtei şi care este afectat unei lucrări de utilitate publică de interes naţional, astfel cum rezultă din H.G. nr. 841/2015.
Drept urmare, norma generală care impune respectivele obligaţii băneşti în situaţia ocupării temporare a unui teren din fondul forestier naţional şi stabileşte astfel un raport obligaţional, de tipul celui pretins de pârâta beneficiară a plăţii efectuate, este înlăturată de la aplicare de norma specială şi derogatorie conţinută de art. 14 din Legea nr. 255/2010, care reglementează expres scutirea de la plata acestora, astfel încât, în acord cu opţiunea legiuitorului, plata efectuată de reclamantă nu este una datorată, ceea ce o îndreptăţeste la restituirea sumei de bani, potrivit regulilor în materie anterior amintite.
Este lipsită de orice suport juridic critica recurentei-pârâte prin care se susţine că terenurile forestiere proprietate publică nu intră în sfera de aplicare a scutirii reglementate de art. 14 din legea specială a exproprierii.
Textul de lege nu introduce o astfel de distincţie, prin urmare nici interpretului legii nu-i este îngăduit să o facă, potrivit binecunoscutei reguli de interpretare logică ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
Relevantă în acest sens este însăşi decizia Curţii Constituţionale nr. 67/2017 prin care a fost constatată neconstituţionalitatea, parţială, a soluţiei legislative cuprinse în art. 14 din Legea nr. 255/2010. Chiar dacă nu are vreo incidenţă în cauză, astfel cum în mod judicios a observat instanţa de apel, în raport cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie şi cu data publicării acesteia care este ulterioară efectuării plăţii litigioase, totuşi sunt deplin relevante statuările instanţei de contencios constituţional care a circumscris în mod clar şi lipsit de orice echivoc sfera subiecţilor în privinţa cărora s-a constatat neconstituţionalitatea exceptării de la plata despăgubirilor prevăzute de Codul silvic, la categoria persoanelor fizice şi juridice private, proprietare ale terenurilor expropriate.
A contrario, nu s-au constatat vicii de neconstituţionalitate în privinţa acelei porţiuni din aria de aplicare a dispoziţiilor art. 14 care dă expresie deplină opţiunii legiuitorului de a excepta statul, prin reprezentanţii săi, în calitate de expropriator, de la plata unor taxe sau a altor sume datorate potrivit Codului silvic, în cazul unui teren din fondul forestier naţional situat pe coridorul de expropriere şi având regim de proprietate publică.
Un argument suplimentar, care infirmă susţinerile recurentei-pârâte, este dat de interpretarea teleologică a modificărilor aduse textului art. 14, prin Legea nr. 233/2018. Astfel, din parcursul legislativ al legii modificatoare, rezultă că introducerea celor două alineate noi a fost realizată în baza unui amendament, propus şi adoptat de forul legislativ, „pentru clarificarea reglementării”, aşa cum apare menţionat, în expunerea de motive, scopul urmărit de legiuitor la edictarea normei.
Aşadar, scutirea instituită în privinţa terenului din fondul forestier naţional proprietate publică preexista intervenţiei legislative operate în anul 2018, fiind, în consecinţă, aplicabilă raportului juridic litigios.
În cel de-al doilea plan de analiză, subsumat conflictului ierarhic dintre dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 255/2010 şi cele cuprinse în H.G. nr. 700/2014, H.G. nr. 841/2015 şi Ordinul nr. 694/2014, invocate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte are în vedere principiul de drept lex superior derogat inferiori, astfel încât, similar curţii de apel, are a reţine forţa juridică superioară a normei din legea specială care reglementază scutirea de la plata obligaţiilor băneşti în discuţie, în raport cu normele juridice de rang infralegal care reglementează atare obligaţii băneşti, cuprinse în hotărâri de guvern sau ordin de ministru.
Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, concursul dintre aceste norme antagonice, cu forţă juridică diferită, nu poate fi soluţionat decât prin aplicarea criteriului ierarhic, dând astfel prevalenţă normei legale care instituie scutirea, iar nicidecum a criteriului temporal, întucât norma ulterioară care stabileşte obligaţii de plată pentru terenuri proprietate publică ocupate temporar din fondul forestier naţional este exclusă de la aplicare tocmai din cauza forţei sale juridice inferioare, nefiind în prezenţa unui conflict de drept intertemporal.
De necontestat, bunurile proprietate publică, aşa cum este şi cazul celui litigios, nu pot forma obiect al exproprierii, concluzie susţinută de interpretarea sistematică a întregii reglementări-cadru sau speciale în materie, consacrată de Legea nr. 33/1994 şi Legea nr. 255/2010.
În cauză însă, terenul din fondul forestier naţional, aflat în domeniul public al statului şi în administrarea pârâtei, a fost afectat unei lucrări de utilitate publică de interes naţional, nu prin parcurgerea unei proceduri de expropriere, ci prin efectul transferului dreptului de administrare, în procedura prevăzută de art. 28 din Legea nr. 255/2010, astfel cum rezultă din H.G. nr. 700/2014 şi H.G. nr. 841/2015, criticile recurentei-pârâte vădindu-se a fi, şi sub acest aspect, nefondate.
Nici împrejurarea, reală, că reclamanta a solicitat emiterea facturilor pentru plata sumelor de bani nu este de natură a suprima caracterul nedatorat al plăţii efectuate, întrucât operează beneficiul scutirii legale, pe care se grefează argumentul inexistenţei datoriei.
Nu pot fi primite nici criticile care vizează neverificarea situaţiei garanţiei prevăzute de art. 42 alin. (1) lit. a) din Codul silvic, întrucât acestea se circumscriu unei alte componente din cadrul obligaţiilor băneşti vizate de beneficiul scutirii instituite de art. 14 din Legea nr. 255/2010, care nu a fost dedusă însă judecăţii din litigiul pendinte şi excedează, în consecinţă, controlului de nelegalitate permis instanţei de recurs.
Concluziv, toate criticile recurentei-pârâte sunt nefondate.
II.2. Recursul reclamantei Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice „Transelectrica” SA
Recursul reclamantei este întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., argumentându-se, în esenţă, reţinerea greşită a bunei-credinţe a pârâtei, rezultat al neaplicării integrale a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010 şi al aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1341-1344 raportate la art. 1635-1647 din C. civ., ale H.G. nr. 700/2014 şi H.G. nr. 841/2015, ale art. 14 şi 15 din C. civ., ale art. 9, art. 7 şi art. 20 din C. proc. civ., precum şi ale O.G. nr. 13/2011.
Supunând controlului de legalitate decizia curţii de apel, reclamanta urmăreşte reformarea parţială a acesteia, sub aspectul soluţiei de respingere a cererii accesorii referitoare la plata dobânzii legale datorate de la data efectuării plăţii şi până la restituirea efectivă a debitului.
Criticile recurentei-reclamante sunt nefondate.
Astfel cum s-a reţinut deja în cele ce preced, reclamanta solvens este îndreptăţită la restituirea de către pârâta accipiens a plăţii nedatorate. Întinderea acestei obligaţii de restituire, precum şi executarea ei sunt guvernate de regulile aplicabile restituirii prestaţiilor în general, consacrate de art. 1635-1649 din C. civ., astfel cum prevede in terminis norma de trimitere cuprinsă în art. 1344 din acelaşi cod.
Întrucât obiectul plăţii primite a fost o sumă de bani, pârâta poate fi ţinută să plătească şi dobânda legală aferentă sumei de 5.019.485,05 RON, numai în situaţia în care se dovedeşte reaua sa credinţă, întrucât, astfel cum observă judicios instanţa de apel, în privinţa restituirii fructelor şi a contravalorii folosinţei bunului, dispoziţiile art. 1645 din C. civ. introduc distincţia necesară, în funcţie de buna sau reaua-credinţă a celui obligat la restituire.
Or, în cauză, nu s-a făcut dovada contrară prezumţiei de bună-credinţă, consacrată de art. 14 din C. civ.. Dimpotrivă, circumstanţele particulare ale speţei, prezentate detaliat în cadrul examinării recursului pârâtei, evidenţiază că plata nedatorată a fost făcută în contextul unui cadru normativ în care era prescrisă, prin norme juridice concurente atât din punct de vedere ierarhic, cât şi din cel al câmpului diferit de acţiune, o conduită antagonică pe seama reclamantei, în calitatea sa de reprezentant al Statului Român, cu privire la exceptarea sau, dimpotrivă, la obligaţia legală de a plăti taxele şi sumele de bani la care se referă dispoziţiile Codului silvic, în ipoteza terenului forestier proprietate publică.
Într-un atare context juridic, reclamanta nu poate fi considerată decât la adăpostul prezumţiei de bună-credinţă, Înalta Curte validând, astfel, raţionamentul clar şi convingător al curţii de apel, expus în considerentele deciziei atacate.
În sensul acestei concluzii, în mod corect curtea de apel a avut în vedere că raporturile între părţi au la bază, în privinţa obligaţiilor de plată, o serie de acte normative care, deşi cu forţă juridică inferioară Legii nr. 255/2010, prevedeau obligaţii de plată, cel puţin în aparentă contradicţie cu exceptarea de la plata instituită de art. 14 din Legea nr. 255/2010. Mai mult decât atât, dispoziţiile art. 42 alin. (2) din Codul silvic instituie obligaţia de achitare a repectivelor sume anticipat predării-primirii imobilului pentru care a fost emisă aprobarea de ocupare temporară a terenurilor din fondul forestier naţional, situaţie în care, având în vedere anvergura obiectivul de investiţii „LEA 400 kV Reşiţa (România) – Pancevo (Serbia)” de importanţă naţională, contestarea sau revizuirea acestor obligaţii în cadrul structurilor ierarhice interne sau externe ale pârâtei ar fi fost de natură să genereze întârzieri în predarea terenului, cu consecinţe asupra demarării proiectului.
Raportat argumentelor anterior redate, soluţia de respingere a cererii accesorii vizând dobânda legală a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie de bună-credinţă şi de restituire a prestaţiilor în caz de plată nedatorată, anterior examinate.
Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, reţinând că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge ca nefondate recursurile declarate.
În raport de soluţia de respingere a excepţiei de netimbrare a recursului declarat de pârâtă, prin încheierea de admitere în principiu din 27 ianuarie 2021, şi de prevederile art. 45 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, Înalta Curte are a dispune asupra cererii pârâtei având ca obiect restituirea taxei de timbru plătite peste cuantumul datorat, în sensul admiterii acesteia.
Sursa informației: www.scj.ro.
