Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
167 views
Dec. ÎCCJ (SP) nr. 355/2020
L. nr. 302/2004: art. 84 alin. (2), art. 87, art. 99, art. 104, art. 106, art. 109, art. 113 alin. (1), art. 117 alin. (4); NCP: art. 202 alin. (4) lit. b), c) şi d), art. 244 alin. (1); NCPP: art. 275 alin. (2), art. 425^1 alin. (7) pct. 1 lit. b)
Reglementând procedura de executare a mandatului european de arestare, art. 104 din Legea nr. 302/2004 prevede că, după verificarea identităţii persoanei solicitate şi a împrejurării dacă acesteia i s-a comunicat, în copie şi în limba pe care o înţelege, mandatul european de arestare şi, dacă este cazul, hotărârea de condamnare dată în lipsă, judecătorul legal învestit aduce la cunoştinţa acesteia drepturile prevăzute de art. 106 din Legea nr. 302/2004, efectele regulii specialităţii, precum şi posibilitatea de a consimţi la predarea către autoritatea judiciară emitentă, punându-i în vedere, totodată, consecinţele juridice ale consimţământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia. În situaţia în care persoana solicitată nu consimte la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă, potrivit alin. (7) al aceluiaşi articol, procedura de executare a mandatului european de arestare continuă cu audierea acesteia, care se limitează la consemnarea poziţiei sale faţă de existenţa unuia dintre motivele obligatorii sau opţionale de neexecutare, precum şi la eventualele obiecţii privind identitatea.
Potrivit art. 109 raportat la art. 104 alin. (13) din Legea nr. 302/2004, judecătorul legal învestit soluţionează cauza prin sentinţă, iar, în situaţia în care admite cererea formulată de autorităţile judiciare solicitante, emite de îndată un mandat de arestare, al cărui conţinut şi ale cărui condiţii de executare sunt prevăzute de dispoziţiile C. proc. pen. La luarea hotărârii, judecătorul ţine seama de toate împrejurările cauzei şi de necesitatea executării mandatului european de arestare, verificând, în acest sens, dacă faptele imputate se numără printre cele enumerate de art. 97 din Legea nr. 302/2004, dacă mandatul respectă conţinutul şi forma prevăzute de art. 87 din actul normativ şi dacă, în speţă, este aplicabil vreunul dintre motivele obligatorii sau facultative de refuz al executării menţionate expres de art. 99 din Legea nr. 302/2004, având, totodată, în vedere şi poziţia persoanei solicitate cu privire la regula specialităţii, conform art. 117 alin. (4) din Legea nr. 302/2004.
Pe de altă parte, reglementând situaţiile care pot determina respingerea cererii autorităţilor judiciare emitente de punere în executare a unui mandat european de arestare, art. 99 din Legea nr. 302/2004 prevede expres motivele obligatorii (alin. (1) şi facultative (alin. (2) de refuz, reţinând (în alin. (2) lit. a) că judecătorul român poate refuza executarea respectivului mandat în situaţia prevăzută la art. 97 alin. (2) din lege, respectiv când nu este îndeplinită condiţia dublei incriminări.
Verificând actele dosarului în raport cu aceste dispoziţii, Înalta Curte constată, din analiza conţinutului mandatului european de arestare emis de către Procuratura Memmingen la data de 26 martie 2020, în cauza nr. 3 Gs 562/20, că faţă de numitul A. a fost emis un mandat naţional de arestare (nr. 3 Gs 562/20 din 12 martie 2020) în vederea cercetării pentru săvârşirea infracţiunii de fraudă, prevăzută de art. 263 din C. pen. german şi sancţionată cu pedeapsa închisorii de maxim 5 ani, constând, în esenţă, în aceea că, la data 05 octombrie 2019, a vândut persoanei vătămate B. un autoturism C. al cărui motor era defect, inducând-o pe aceasta în eroare cu privire la starea în care se găsea maşina prin faptul că i-a dat asigurări că motorul este în regulă, fiind reparat, iar vehiculul se afla în stare de funcţionare, defecţiune care dacă ar fi fost cunoscută de persoana vătămată ar fi împiedicat perfectarea cumpărării, fapta având drept consecinţă provocarea unei pagube de 2.950 euro, la care se adaugă suma de 1.326 euro reprezentând costul reparaţiei. Ca atare, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, mandatul european de arestare emis pe numele persoanei solicitate A. întruneşte condiţiile de formă prevăzute de art. 87 din Legea nr. 302/2004, în cuprinsul său fiind menţionate toate informaţiile enumerate în acest text de lege.
Totodată, Înalta Curte observă, în acord cu judecătorul fondului, că fapta reţinută de autoritatea judiciară emitentă se regăseşte printre cele enumerate la art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 (pct. 20) care dau loc la predare, fără a fi necesară verificarea îndeplinirii condiţiei dublei incriminări, prevăzută de alin. (2) al aceluiaşi articol. De altfel, fapta este incriminată şi de legea penală română în art. 244 alin. (1) C. pen., fiind sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani.
Deopotrivă, se are în vedere că, fiind audiată, la termenul din 05 iunie 2020, în conformitate cu dispoziţiile art. 104 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, persoana solicitată A. nu a fost de acord cu predarea sa către autorităţile emitente ale mandatului, prevalându-se, totodată, de regula specialităţii şi necontestându-şi identitatea . Cu acelaşi prilej, aceasta a precizat că, în opinia sa, neînţelegerile cu persoana vătămată au natura unui delict civil, generat de vânzarea unei maşini avariate, aspect susţinut în calea de atac şi de avocatul său ales.
Contrar, însă, susţinerilor apărării, Înalta Curte constată că, în cauză, nu este incident motivul facultativ de refuz reglementat de art. 99 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 302/2004, întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, fapta descrisă în cuprinsul mandatului european de arestare, pe de o parte, se regăseşte în enumerarea limitativă expusă în art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, iar, pe de altă parte, întruneşte şi condiţia dublei incriminări, prevăzută de art. 97 alin. (2) din acelaşi act normativ. În legătură cu acest aspect, se impune a se sublinia că, în procedura prevăzută de art. 104 din Legea nr. 302/2004, analiza efectuată de judecătorul român în baza dispoziţiilor art. 97 alin. (2) din lege se limitează doar la verificarea îndeplinirii cerinţei ca faptele penale (altele decât cele prevăzute la alin. (1) care motivează emiterea mandatului european de arestare să constituie infracţiune potrivit legii române, fără a se putea proceda, însă, la examinarea corespondenţei dintre acestea şi tiparul normei de incriminare sau a încadrării lor juridice, operaţiune care este exclusă şi în ceea ce priveşte infracţiunile enumerate în alin. (1) al textului de lege, pentru care, de altfel, legiuitorul nici nu a prevăzut obligativitatea parcurgerii etapei de verificare a condiţiei dublei incriminări. Ca urmare, în mod corect, judecătorul fondului nu a analizat concordanţa dintre fapta ce se susţine că a fost comisă şi elementele de tipicitate ale infracţiunii de înşelăciune, aşa cum a solicitat apărarea, toate aspectele invocate de contestator cu privire la natura litigiului dintre părţi reprezentând chestiuni de fond pe care instanţa română nu le poate evalua în prezenta procedură.
În plus, se observă că, în speţă, nu este incident nici vreunul din celelalte motive, obligatorii sau facultative, de refuz al executării mandatului european de arestare expres reglementate de art. 99 din Legea nr. 302/2004, întrucât persoana solicitată nu face obiectul unei alte proceduri judiciare cu privire la aceeaşi acuzaţie în România sau în alt stat, iar răspunderea penală pentru fapta care motivează mandatul nu este prescrisă, după cum nu a intervenit nici amnistia potrivit legii române.
Totodată, se constată că Legea nr. 302/2004 nu instituie ca motiv de respingere a cererii de punere în executare a mandatului european de arestare existenţa unei alte cauze care înlătură răspunderea penală, cum ar fi împăcarea părţilor, situaţie în care înscrisul depus la dosar la data de 17 iunie 2020, intitulat „Acord”, încheiat între D. (tatăl contestatorului) şi persoana vătămată B., nu poate produce niciun efect juridic în procedura de faţă, putând fi eventual valorificat în faţa autorităţilor judiciare ale statului solicitant.
Deopotrivă, aşa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare, natura juridică a neînţelegerilor dintre părţi ce derivă din încheierea contractului de vânzare cumpărare a autovehiculului reprezintă un aspect ce priveşte fondul acuzaţiei, care excedează analizei în prezenta cauză, sens în care se au în vedere dispoziţiile art. 84 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 care stabilesc că mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce în conformitate cu dispoziţiile Deciziei Cadru a Consiliului nr. 584/2002/JAI din 13 iunie 2002, aşa încât şi verificarea acestei apărări revine în competenţa exclusivă a autorităţii judiciare a statului emitent.
Pentru acelaşi motive, în deplin acord cu prima instanţă, Înalta Curte subliniază că, în procedura reglementată de art. 84 şi urm. din Legea nr. 302/2004, instanţa română nu are competenţa de a examina temeinicia măsurii arestării preventive dispuse de autoritatea judiciară din Germania şi nici oportunitatea emiterii mandatului european de arestare, aşa cum a solicitat contestatorul, neputând fi analizate nici susţinerile acestuia referitoare la demersurile efectuate la instituţiile din Cluj-Napoca în vederea stabilirii reşedinţei în această localitate, argument folosit de apărare, probabil, în combaterea celor reţinute de autorităţile germane (în cuprinsul hotărârii pronunţate la 4 mai 2020 de Judecătoria Memmingen în dosarul nr. x Gs 885/20 şi al deciziei Tribunalului districtual Memmingen din 12 mai 2020 din cauza nr. 1 Qs 10/20, ambele date în căile de atac promovate de A., prin apărător ales, prin care se contestă emiterea mandatului naţional de arestare nr. 3 Gs 562/20 din 12 martie 2020 emis de Judecătoria Memmingen) cu privire la faptul că persoana solicitată nu are o adresă de domiciliu în România.
În ceea ce priveşte susţinerile contestatorului din ultimul cuvânt, în sensul că este privat de libertate fără un motiv justificat, Înalta Curte arată că, în calea de atac ce formează obiectul cauzei, nu poate fi analizată temeinicia măsurii arestării preventive, de vreme ce, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 104 alin. (6)-(11) din Legea nr. 302/2004, rezultă că măsurile preventive reglementate de art. 202 alin. (4) lit. b), c) şi d) C. proc. pen. (controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune şi arestul la domiciliu) pot fi dispuse doar pe parcursul procedurii de executare a mandatului european de arestare desfăşurate în faţa instanţei, nu şi la finalizarea acesteia prin admiterea cererii formulate de autorităţile judiciare solicitante, când, odată cu încuviinţarea predării, organul judiciar român trebuie să emită de îndată şi un mandat de arestare (conform alin. (13) al art. 104 din Legea nr. 302/2004), astfel încât luarea măsurii arestării preventive faţă de persoana solicitată este obligatorie, iar nu facultativă.
Faţă de cele expuse mai sus, Înalta Curte constată că instanţa de fond a apreciat, în mod corect, că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 302/2004 pentru executarea mandatului european de arestare din data de 26 martie 2020 întocmit de către Procuratura Memmingen, în dosarul nr. x Gs 562/20, cu privire la persoana solicitată A., întrucât acesta a fost emis în vederea efectuării urmăririi penale, cuprinde faptele pentru care se solicită predarea şi nu există niciun impediment la executare din cele prevăzute de art. 99 din Legea nr. 302/2004.
Cu toate acestea, se impune a se sublinia că, deşi în dispozitivul sentinţei atacate, judecătorul fondului a fixat, potrivit dispoziţiilor art. 113 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, un termen pentru predare de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, din interpretarea alin. (2) al aceluiaşi articol, rezultă că acesta nu are un caracter imperativ, putându-se conveni o altă dată, atunci când, din motive independente de voinţa autorităţilor române sau ale statului emitent, predarea nu s-ar putea realiza în termenul prevăzut de alin. (1).
Pentru motivele de mai sus, în conformitate cu dispoziţiile art. 425^1 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia declarată de persoana solicitată A. împotriva sentinţei penale nr. 36/PI din 05 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, iar, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere că aceasta se află în culpă procesuală, va fi obligată la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Sursa informației: www.scj.ro.
