Infracțiunea de înșelăciune. Procedura de executare a mandatului european de arestare (NCP, NCPP, L. nr. 302/2004)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 355/2020

L. nr. 302/2004: art. 84 alin. (2), art. 87, art. 99, art. 104, art. 106, art. 109, art. 113 alin. (1), art. 117 alin. (4); NCP: art. 202 alin. (4) lit. b), c) și d), art. 244 alin. (1); NCPP: art. 275 alin. (2), art. 425^1 alin. (7) pct. 1 lit. b)

Reglementând procedura de executare a mandatului european de arestare, art. 104 din Legea nr. 302/2004 prevede că, după verificarea identității persoanei solicitate și a împrejurării dacă acesteia i s-a comunicat, în copie și în limba pe care o înțelege, mandatul european de arestare și, dacă este cazul, hotărârea de condamnare dată în lipsă, judecătorul legal învestit aduce la cunoștința acesteia drepturile prevăzute de art. 106 din Legea nr. 302/2004, efectele regulii specialității, precum și posibilitatea de a consimți la predarea către autoritatea judiciară emitentă, punându-i în vedere, totodată, consecințele juridice ale consimțământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia. În situația în care persoana solicitată nu consimte la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă, potrivit alin. (7) al aceluiași articol, procedura de executare a mandatului european de arestare continuă cu audierea acesteia, care se limitează la consemnarea poziției sale față de existența unuia dintre motivele obligatorii sau opționale de neexecutare, precum și la eventualele obiecții privind identitatea.

Potrivit art. 109 raportat la art. 104 alin. (13) din Legea nr. 302/2004, judecătorul legal învestit soluționează cauza prin sentință, iar, în situația în care admite cererea formulată de autoritățile judiciare solicitante, emite de îndată un mandat de arestare, al cărui conținut și ale cărui condiții de executare sunt prevăzute de dispozițiile C. proc. pen. La luarea hotărârii, judecătorul ține seama de toate împrejurările cauzei și de necesitatea executării mandatului european de arestare, verificând, în acest sens, dacă faptele imputate se numără printre cele enumerate de art. 97 din Legea nr. 302/2004, dacă mandatul respectă conținutul și forma prevăzute de art. 87 din actul normativ și dacă, în speță, este aplicabil vreunul dintre motivele obligatorii sau facultative de refuz al executării menționate expres de art. 99 din Legea nr. 302/2004, având, totodată, în vedere și poziția persoanei solicitate cu privire la regula specialității, conform art. 117 alin. (4) din Legea nr. 302/2004.

Pe de altă parte, reglementând situațiile care pot determina respingerea cererii autorităților judiciare emitente de punere în executare a unui mandat european de arestare, art. 99 din Legea nr. 302/2004 prevede expres motivele obligatorii (alin. (1) și facultative (alin. (2) de refuz, reținând (în alin. (2) lit. a) că judecătorul român poate refuza executarea respectivului mandat în situația prevăzută la art. 97 alin. (2) din lege, respectiv când nu este îndeplinită condiția dublei incriminări.

Verificând actele dosarului în raport cu aceste dispoziții, Înalta Curte constată, din analiza conținutului mandatului european de arestare emis de către Procuratura Memmingen la data de 26 martie 2020, în cauza nr. 3 Gs 562/20, că față de numitul A. a fost emis un mandat național de arestare (nr. 3 Gs 562/20 din 12 martie 2020) în vederea cercetării pentru săvârșirea infracțiunii de fraudă, prevăzută de art. 263 din C. pen. german și sancționată cu pedeapsa închisorii de maxim 5 ani, constând, în esență, în aceea că, la data 05 octombrie 2019, a vândut persoanei vătămate B. un autoturism C. al cărui motor era defect, inducând-o pe aceasta în eroare cu privire la starea în care se găsea mașina prin faptul că i-a dat asigurări că motorul este în regulă, fiind reparat, iar vehiculul se afla în stare de funcționare, defecțiune care dacă ar fi fost cunoscută de persoana vătămată ar fi împiedicat perfectarea cumpărării, fapta având drept consecință provocarea unei pagube de 2.950 euro, la care se adaugă suma de 1.326 euro reprezentând costul reparației. Ca atare, astfel cum a reținut și prima instanță, mandatul european de arestare emis pe numele persoanei solicitate A. întrunește condițiile de formă prevăzute de art. 87 din Legea nr. 302/2004, în cuprinsul său fiind menționate toate informațiile enumerate în acest text de lege.

Totodată, Înalta Curte observă, în acord cu judecătorul fondului, că fapta reținută de autoritatea judiciară emitentă se regăsește printre cele enumerate la art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 (pct. 20) care dau loc la predare, fără a fi necesară verificarea îndeplinirii condiției dublei incriminări, prevăzută de alin. (2) al aceluiași articol. De altfel, fapta este incriminată și de legea penală română în art. 244 alin. (1) C. pen., fiind sancționată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani.

Deopotrivă, se are în vedere că, fiind audiată, la termenul din 05 iunie 2020, în conformitate cu dispozițiile art. 104 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, persoana solicitată A. nu a fost de acord cu predarea sa către autoritățile emitente ale mandatului, prevalându-se, totodată, de regula specialității și necontestându-și identitatea . Cu același prilej, aceasta a precizat că, în opinia sa, neînțelegerile cu persoana vătămată au natura unui delict civil, generat de vânzarea unei mașini avariate, aspect susținut în calea de atac și de avocatul său ales.

Contrar, însă, susținerilor apărării, Înalta Curte constată că, în cauză, nu este incident motivul facultativ de refuz reglementat de art. 99 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 302/2004, întrucât, așa cum s-a arătat anterior, fapta descrisă în cuprinsul mandatului european de arestare, pe de o parte, se regăsește în enumerarea limitativă expusă în art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, iar, pe de altă parte, întrunește și condiția dublei incriminări, prevăzută de art. 97 alin. (2) din același act normativ. În legătură cu acest aspect, se impune a se sublinia că, în procedura prevăzută de art. 104 din Legea nr. 302/2004, analiza efectuată de judecătorul român în baza dispozițiilor art. 97 alin. (2) din lege se limitează doar la verificarea îndeplinirii cerinței ca faptele penale (altele decât cele prevăzute la alin. (1) care motivează emiterea mandatului european de arestare să constituie infracțiune potrivit legii române, fără a se putea proceda, însă, la examinarea corespondenței dintre acestea și tiparul normei de incriminare sau a încadrării lor juridice, operațiune care este exclusă și în ceea ce privește infracțiunile enumerate în alin. (1) al textului de lege, pentru care, de altfel, legiuitorul nici nu a prevăzut obligativitatea parcurgerii etapei de verificare a condiției dublei incriminări. Ca urmare, în mod corect, judecătorul fondului nu a analizat concordanța dintre fapta ce se susține că a fost comisă și elementele de tipicitate ale infracțiunii de înșelăciune, așa cum a solicitat apărarea, toate aspectele invocate de contestator cu privire la natura litigiului dintre părți reprezentând chestiuni de fond pe care instanța română nu le poate evalua în prezenta procedură.

În plus, se observă că, în speță, nu este incident nici vreunul din celelalte motive, obligatorii sau facultative, de refuz al executării mandatului european de arestare expres reglementate de art. 99 din Legea nr. 302/2004, întrucât persoana solicitată nu face obiectul unei alte proceduri judiciare cu privire la aceeași acuzație în România sau în alt stat, iar răspunderea penală pentru fapta care motivează mandatul nu este prescrisă, după cum nu a intervenit nici amnistia potrivit legii române.

Totodată, se constată că Legea nr. 302/2004 nu instituie ca motiv de respingere a cererii de punere în executare a mandatului european de arestare existența unei alte cauze care înlătură răspunderea penală, cum ar fi împăcarea părților, situație în care înscrisul depus la dosar la data de 17 iunie 2020, intitulat „Acord”, încheiat între D. (tatăl contestatorului) și persoana vătămată B., nu poate produce niciun efect juridic în procedura de față, putând fi eventual valorificat în fața autorităților judiciare ale statului solicitant.

Deopotrivă, așa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare, natura juridică a neînțelegerilor dintre părți ce derivă din încheierea contractului de vânzare cumpărare a autovehiculului reprezintă un aspect ce privește fondul acuzației, care excedează analizei în prezenta cauză, sens în care se au în vedere dispozițiile art. 84 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 care stabilesc că mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce în conformitate cu dispozițiile Deciziei Cadru a Consiliului nr. 584/2002/JAI din 13 iunie 2002, așa încât și verificarea acestei apărări revine în competența exclusivă a autorității judiciare a statului emitent.

Pentru același motive, în deplin acord cu prima instanță, Înalta Curte subliniază că, în procedura reglementată de art. 84 și urm. din Legea nr. 302/2004, instanța română nu are competența de a examina temeinicia măsurii arestării preventive dispuse de autoritatea judiciară din Germania și nici oportunitatea emiterii mandatului european de arestare, așa cum a solicitat contestatorul, neputând fi analizate nici susținerile acestuia referitoare la demersurile efectuate la instituțiile din Cluj-Napoca în vederea stabilirii reședinței în această localitate, argument folosit de apărare, probabil, în combaterea celor reținute de autoritățile germane (în cuprinsul hotărârii pronunțate la 4 mai 2020 de Judecătoria Memmingen în dosarul nr. x Gs 885/20 și al deciziei Tribunalului districtual Memmingen din 12 mai 2020 din cauza nr. 1 Qs 10/20, ambele date în căile de atac promovate de A., prin apărător ales, prin care se contestă emiterea mandatului național de arestare nr. 3 Gs 562/20 din 12 martie 2020 emis de Judecătoria Memmingen) cu privire la faptul că persoana solicitată nu are o adresă de domiciliu în România.

În ceea ce privește susținerile contestatorului din ultimul cuvânt, în sensul că este privat de libertate fără un motiv justificat, Înalta Curte arată că, în calea de atac ce formează obiectul cauzei, nu poate fi analizată temeinicia măsurii arestării preventive, de vreme ce, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 104 alin. (6)-(11) din Legea nr. 302/2004, rezultă că măsurile preventive reglementate de art. 202 alin. (4) lit. b), c) și d) C. proc. pen. (controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune și arestul la domiciliu) pot fi dispuse doar pe parcursul procedurii de executare a mandatului european de arestare desfășurate în fața instanței, nu și la finalizarea acesteia prin admiterea cererii formulate de autoritățile judiciare solicitante, când, odată cu încuviințarea predării, organul judiciar român trebuie să emită de îndată și un mandat de arestare (conform alin. (13) al art. 104 din Legea nr. 302/2004), astfel încât luarea măsurii arestării preventive față de persoana solicitată este obligatorie, iar nu facultativă.

Față de cele expuse mai sus, Înalta Curte constată că instanța de fond a apreciat, în mod corect, că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 302/2004 pentru executarea mandatului european de arestare din data de 26 martie 2020 întocmit de către Procuratura Memmingen, în dosarul nr. x Gs 562/20, cu privire la persoana solicitată A., întrucât acesta a fost emis în vederea efectuării urmăririi penale, cuprinde faptele pentru care se solicită predarea și nu există niciun impediment la executare din cele prevăzute de art. 99 din Legea nr. 302/2004.

Cu toate acestea, se impune a se sublinia că, deși în dispozitivul sentinței atacate, judecătorul fondului a fixat, potrivit dispozițiilor art. 113 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, un termen pentru predare de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, din interpretarea alin. (2) al aceluiași articol, rezultă că acesta nu are un caracter imperativ, putându-se conveni o altă dată, atunci când, din motive independente de voința autorităților române sau ale statului emitent, predarea nu s-ar putea realiza în termenul prevăzut de alin. (1).

Pentru motivele de mai sus, în conformitate cu dispozițiile art. 425^1 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația declarată de persoana solicitată A. împotriva sentinței penale nr. 36/PI din 05 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, iar, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere că aceasta se află în culpă procesuală, va fi obligată la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Sursa informației: www.scj.ro.