1.460 views
| Decizia ÎCCJ | Complet ÎCCJ | Actul normativ | Articol | Sumar |
| Decizia nr. 10/2016 | Complet RIL | O.G. nr. 137/2000 | Art. 27 alin. (1) | În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, instanţa competentă să soluţioneze cererile pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare este judecătoria sau tribunalul, după caz, ca instanţe de drept civil, în raport cu obiectul învestirii şi valoarea acestuia, cu excepţia cererilor în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale şi în care protecţia drepturilor subiective se realizează în faţa unor jurisdicţii speciale, cazuri în care cererile vor fi judecate de aceste instanţe, potrivit dispoziţiilor legale speciale |
În M. Of. nr. 505 din 5 iulie 2016, a fost publicată Decizia nr. 10/2016. Înalta Curte s-a reunit pentru a soluționa recursul în interesul legii în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare (stabilirea instanţei competente material să soluţioneze cererile pentru repararea prejudiciilor invocate de persoanele care se consideră discriminate).
Obiectul recursului în interesul legiiArt. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare
„(1) Persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru şi nu este condiţionată de sesizarea Consiliului”.
Examen jurisprudențial1. Într-o primă interpretare dată sintagmei „potrivit dreptului comun”, folosită de dispoziţiile legale supuse interpretării, s-a considerat că cererile formulate în temeiul dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 se judecă de instanţa civilă, ca instanţă de drept comun, pornindu-se de la premisa că dreptul civil reprezintă dreptul comun, iar instanţele civile reprezintă instanţe de drept comun.
Instanţele care au îmbrăţişat această opinie au pronunţat constant soluţii, sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, prin care, în regulator de competenţă, au stabilit competenţa de soluţionare a cererilor în favoarea judecătoriei, ca instanţă de drept comun, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 pct. 1 din acelaşi Cod.
Sub reglementarea noului Cod de procedură civilă, s-a considerat că soluţionarea cererilor formulate în temeiul dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 este de competenţa instanţei civile, ca instanţă de drept comun, iar aceasta este tribunalul, conform art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă şi indiferent de criteriul valoric, invocându-se argumentul că petitul principal al unor astfel de cereri, respectiv constatarea discriminării, este neevaluabil în bani, în timp ce petitul având ca obiect pretenţii este doar unul accesoriu. Instanţa civilă este instanţa care judecă potrivit dreptului comun, în accepţiunea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, iar atunci când a intenţionat atribuirea unor litigii în competenţa de soluţionare a instanţelor de contencios administrativ, legiuitorul a menţionat-o expres, în cuprinsul art. 20 alin. (9) din cuprinsul aceleiaşi Ordonanţe.
S-a reţinut că, de la intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010 (Codul de procedură civilă), judecătoriile nu mai sunt instanţe de drept comun pentru judecata în primă instanţă, acest rol fiind preluat de către tribunale, potrivit dispoziţiilor art. 95 pct. 1 din acest cod, motiv pentru care, întrucât tribunalul este instanţa de drept comun chemată să soluţioneze litigiul, potrivit art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 coroborat cu art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, s-a reţinut competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului – secţia civilă.
2. Într-o a doua interpretare dată sintagmei „potrivit dreptului comun”, s-a considerat că prin aceasta nu se înţelege, ca premisă, instanţa de drept civil, stabilirea competenţei de soluţionare a cererilor urmând a avea loc prin raportare la izvorul raportului juridic de drept material dedus judecăţii, discriminarea invocată putând surveni, de exemplu, în contextul unui raport de muncă, ipoteză în care competenţa revine instanţei de dreptul muncii, ori al unui raport de serviciu, caz în care competenţa revine instanţei de contencios administrativ, adică secţiei corespunzătoare a tribunalului.
În unele cazuri, aceste cauze au fost soluţionate de tribunale, în primă instanţă, fie în materia contenciosului administrativ, fie în materia litigiilor de muncă, fără a se pune în mod expres problema naturii litigiului şi a competenţei materiale.
Punctul de vedere formulat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi JustiţieMinisterul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că atunci când, faţă de obiectul litigiului, natura şi valoarea acestuia, nu se identifică, pe baza unor dispoziţii legale speciale, competenţa materială a unei alte instanţe, soluţionarea, în primă instanţă, a cererii prevăzute de art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin care se solicită restabilirea situaţiei anterioare sau înlăturarea situaţiei de discriminare, este de competenţa materială a judecătoriei, potrivit art. 94 pct. 1 lit. h) teza I din Codul de procedură civilă; în aceeaşi ipoteză, competenţa de soluţionare a cererii având ca obiect acordarea de despăgubiri aparţine judecătoriei sau tribunalului, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) sau art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, prin raportare la valoarea pretenţiilor.
Jurisprudenţa Curţii ConstituţionalePrin deciziile nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3 iulie 2008, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (1) – (3) şi (11), art. 6 şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituţionale, în măsura în care din ele desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.
În acelaşi sens, a fost pronunţată şi Decizia nr. 1.325 din 4 decembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 872 din 23 decembrie 2008, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor O.G. nr. 137/2000.
Raportul asupra recursului în interesul legiiRaportul evocă jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinând că instanţa supremă s-a pronunţat, prin mai multe decizii de speţă, asupra chestiunii de drept în discuţie, cu prilejul soluţionării unor conflicte de competenţă.
Decizia nr. 5.838 din 19 iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal; Decizia nr. 6.215 din 17 septembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal; Decizia nr. 5.675 din 5 decembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie – Secţia I civilă.
Raportul propune admiterea recursului în interesul legii, în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, instanţa competentă să soluţioneze cererile pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare este judecătoria sau tribunalul, după caz, ca instanţe de drept civil, în raport cu obiectul învestirii şi valoarea acestuia, cu excepţia cererilor în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale şi în care protecţia drepturilor subiective se realizează în faţa unor jurisdicţii speciale, cazuri în care cererile vor fi judecate de aceste instanţe, potrivit dispoziţiilor legale speciale.
Prin Decizia nr. 10/2016, ÎCCJ (Complet RIL) a admis recursul în interesul legii Declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi, în consecinţă, a stabilit că:
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, instanţa competentă să soluţioneze cererile pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare este judecătoria sau tribunalul, după caz, ca instanţe de drept civil, în raport cu obiectul învestirii şi valoarea acestuia, cu excepţia cererilor în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale şi în care protecţia drepturilor subiective se realizează în faţa unor jurisdicţii speciale, cazuri în care cererile vor fi judecate de aceste instanţe, potrivit dispoziţiilor legale speciale.
