Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
578 views
Scris și documentat de Ana Maria Ciobanu, Andreea Giuclea, Cristian Lupșa, Oana Sandu și Irina Tacu
Publicat în DoR #22. Partea III din IV
La 22:32, The Evil That Men Do s-a încheiat cu două bătăi de tobe și cu Găluţ răcnind „Oh, yeah!”. Scena era luminată roșiatic și publicul a început să aplaude și să șuiere. În acel moment, din tuburile prinse pe schelele care încadrau scena a început să se reverse a doua jerbă de artificii.
Ca și prima dată, au scăpărat încet, apoi tot mai tare, o rafală de scântei ţâșnind pe deasupra publicului. Erau ca un șarpe de foc de doi, poate chiar trei metri, care spinteca aerul și lansa scântei răzleţe care ţâșneau și mai departe, spre stâlpii din faţa scenei.
Pascu și Găluţ au spus în glumă „La mulţi ani!”. Ţelea și Alexandru s-au dus spre marginile scenei să-și schimbe chitarele. Găluţ a rămas singur în mijloc. Cei din primele rânduri simţeau că îi ating scântei calde. Parcă șarja era nu doar mai intensă decât prima, ci și mai îndelungată.
„Vă mulţumim că aţi venit”, a spus Găluţ.
Apoi, jerba s-a oprit.
De unde stătea, Grigoriu a văzut că niște scântei se agăţaseră de buretele fonoabsorbant de pe stâlpul din stânga, undeva în margine, poate la vreo trei metri de sol. Buretele a cedat și Grigoriu a văzut scânteile transformându-se într-o flacără ca de brichetă Zippo. Îi părea un foc pe care l-ai fi putut stinge cu mâna liberă, chiar dacă te ardeai un pic. L-a văzut și Ţelea de pe scenă și și-a scuturat sticla de bere către burete. Unii din public au făcut la fel.
„Asta nu era în program”, a spus Găluţ. Părea că glumea, ca și cum se aștepta ca flacăra să se oprească de la sine. „Are cineva un extinctor?”.
O secundă, două poate și flacăra a început să se întindă. În zece secunde, avea să ajungă la buretele care acoperea tavanul.
O secundă.
Gabriel Popescu, tatăl de 36 de ani care a doua zi avea planuri cu fiica în parc, tocmai îşi primise berea fără alcool de la bar, când a observat că s-a făcut linişte în club. Fusese atât de zgomotos până atunci încât barmaniţa a trebuit să-i citească pe buze ce vrea. După ce și-a luat berea, s-a întors și a văzut muchia stâlpului arzând cu flacără ca de aragaz.
Două secunde.
Popescu a auzit-o pe barmaniţă întrebând un coleg: „Auzi, unde avem extinctorul?”. Publicul nu părea să se panicheze, dar el știa de la meciurile Stelei că e dezastru când o face, de obicei după intervenţiile jandarmilor, când lumea se calcă în picioare. Nu voia să treacă prin așa ceva. Cu berea în mână, s-a îndreptat spre ușa din container, singura cale de ieşire. Pentru că a fost mereu tipul care sună la Urgenţe când vede ceva în neregulă, și-a scos telefonul și a format: 1–1–2.
Trei secunde.
Ce naiba se întâmplă?, s-a întrebat Zamfir, văzând flacăra. Fugise de-a lungul scenei în timpul ultimei piese și apoi revenise la locul lui, să-i acordeze basul lui Pascu. Lumina crescândă era nefirească. Nu-l băgase în seamă pe Găluţ când spusese că asta nu aveau în program, dar când l-a auzit cerând un extinctor, s-a ridicat și a văzut cum flacăra înghiţea stâlpul, a lăsat chitara și a pus mâna pe ghiozdan.
Patru secunde.
Flacăra se căţăra neobosită pe buretele stâlpului. Din spatele clubului nu se vedea prea clar ce se întâmpla. Politehnistul care-și invitase zeci de prieteni la concert nu mai vedea trupa pe scenă. Credea că e o pauză, că urma vreun invitat special, dar apoi a văzut și el flacăra. A văzut și lichide aruncate spre ea, dar degeaba. Le-a spus prietenilor: „Hai să plecăm, că nu cred că e OK” și au luat-o din loc, pe lângă bar.
Cinci secunde.
Flacăra se rostogolea și-n josul stâlpului. Grigoriu vedea că oamenii se puseseră în mișcare, s-a gândit că nu-i place buluceala şi a pornit și el spre ieșire. Simţea că parcă îl trăgea Dumnezeu de mână. „Nu intraţi în panică”, auzea în jur. Ieșeau și alţii, dar cu grijă, mai degrabă atenţi să elibereze zona, să nu se lovească nimeni, eventual să facă un culoar pentru cine avea să aducă extinctorul. S-a gândit să-şi ia geaca de la garderobă, dar apoi oamenii au început să se împingă, aşa că a continuat să meargă zicându-și că intră mai târziu după ea.
Șase secunde.
Mircea a reacţionat instinctiv. N-a avut timp nici să se uite la cei cu care el și Emma erau la masă. S-a întâmplat totul extrem de repede. A văzut că urcă flacăra, i-a zis Emmei „Hai!”, a luat-o de mână și au plecat. Se gândea doar la ea, voia să știe că ea e în regulă și că ies împreună de acolo. Au pornit spre ieșire. Pentru o fracţiune de secundă, Emma a crezut că-și vor lua gecile. Își spunea că probabil o să se stingă, dar e bine totuși ca lumea să iasă. Au ajuns în container și au dispărut în îmbulzeală.
Șapte secunde.
Flacăra se-ntindea, valuri galben-portocalii înghiţiseră aproape tot buretele care urca spre tavan. Mirosea înţepător, a plastic ars. Cosmin Lupu, solistul cu tatuajul cu zeitatea, pornise și el spre ieșire. Nu s-a gândit la nimic; corpul a făcut totul dintr-un instinct de supravieţuire. Oamenii veneau deja buluc spre container, cu ochii aţintiţi către ușa de termopan care-i despărţea de exterior. Cineva striga: „Bă, nu vă împingeţi!”. Mulţimea era ca un lichid vâscos care se unduia necontrolat, agitându-se la buza unei pâlnii. Ușa de la ieșirea din container era dublă, dar doar stânga era deschisă.
Opt secunde.
Lângă stâlpul care ardea a ajuns un bărbat cu un extinctor în mână. Oamenii îi făcuseră culoar ca să treacă. Zamfir aștepta și-l privea încercând să scoată acul de siguranţă al extinctorului și să potolească focul. Omul nu era atât de mic încât să nu aibă forţă pentru asta, dar extinctorul roșu, de mărimea unuia de mașină, părea să îi ţină piept. Văzând asta, Zamfir s-a pus în mișcare. Și-a spus că dacă reușește să-l stingă, bine, o să intre înapoi, o să-și pună ghiozdanul la loc, o să treacă iar la acordat și o să facă caterincă: „Haha, ce-aţi făcut, boss?”.
Nouă secunde.
Flăcările au cuprins aproape în întregime stâlpul. În container se îmbulzeau acum zeci de oameni; alte zeci ieșiseră deja afară. Unii se împiedicau în mulţime, cădeau, erau ridicaţi. Nu se gândeau că s-ar putea întâmpla ceva grav, dar era bine să iasă. Flacăra aia urma s-o stingă cineva, poate chiar aveau să intre din nou în club, să bea cu prietenii, iar băieţii aveau să-și reia locul pe scenă. Cei care-i știau aveau să glumească pe seama lor. „Uite, băi Pascule, nici un concert n-aţi fost în stare să ţineţi”. Strigau tot mai mult. Strigau să nu se împingă și strigau să rămână calmi. Prieteni se ţineau strâns de mână. Tensiunea creștea și unii începuseră să se panicheze. Singura ușă deschisă scuipa încet oameni afară – câte unul, doi –, unii care se mai și împiedicau de pragul ei și cădeau în afară.
Mircea o înconjura pe Emma din spate cu braţele, ca s-o protejeze. I-a strigat să stea, că erau oameni pe jos. Dar se simţeau amândoi fără oase în corp, erau foarte moi, nu-și mai simţeau mișcările, erau purtaţi de mulţime. Era tot mai cald.
Grigoriu era aproape în ușă. Și-a întors privirea peste corpurile care împingeau și a văzut flacăra aruncându-se spre tavan. „S-a dus concertul băieţilor”, și-a spus cu părere de rău.
Zece secunde.
Flacăra a agăţat și buretele de pe tavan. Fusese spălat în vară cu nu mai știa nimeni ce substanţe și focul care se urcase pe stâlp s-a rostogolit de-a lungul lui cu lăcomie. A înaintat spre ieșire și înainte către scenă, cu o viteză de parcă turnase cineva benzină sau praf de pușcă. Erau flăcări vii, galbene. Parcă era un neon. Ardea doar buretele de sub grinzile de lemn, cu vâlvătăile ieșind dintre scânduri de parcă încercau să evadeze.
Monica nici nu apucase să lase berea din mână, când a făcut primii pași spre ieșire. Știa că ea trebuie să iasă, că Ţelea se descurcă; îl vedea pe scenă, alături de Găluţ. S-a urnit împreună cu cei cu care urmărise concertul, dar la un metru înainte de container s-a blocat. Mulţimea era tot mai compactă, iar Monica respira greu din cauza înghesuielii.
Delia s-a asigurat că băieţii ei, soţul și fiul în tricoul cu „BOO!”, sunt în spate. Soţul îl luase pe cel mic de mână și se înţelesese din ochi cu ea să plece. Erau cu doi-trei pași în spatele Deliei, când ea s-a întors din nou și nu i-a mai văzut. Mulţimea a luat-o pe sus și s-a simţit trasă violent înainte și lipită de peretele interior al containerului, chiar lângă ușa închisă.
Câţiva metri mai în spate, aerul se încingea tot mai repede, iar focul se împrăștia haotic peste buretele de pe tavan. Trecuseră vreo 30 de secunde de când scânteile aprinseseră stâlpul, dar tavanul ardea atât de puternic încât începuse să plouă din el cu bucăţi fierbinţi, proiectile de burete aprins care se lipeau de oamenii îmbulziţi spre ieșire. În mijlocul clubului nu mai era aproape nimeni și pâlnia de oameni se tot alimenta. Unii se retrăseseră în baie.
Cineva încerca să treacă prin mulţime cu un trepied. Altcineva și-a tras gluga peste cap. Doi-trei cărau camere. Unii filmau cu telefonul. Înaintau strânși pe lângă perete ca să nu-i picure cu burete aprins. Încercau să-și ferească capetele. Rămăseseră cu paharele și sticlele în mână. Se împingeau. Era tot mai cald. Ţipau.
„Ieși, ieși, ieși!”
„Mor, mă, mor!”
„Hai, hai, hai!”
„Nu vă panicaţi!”
„Ușor, bă!”
„Nu împingeţi!”
Ajungeau în container, unde abia vedeau. Cădeau. Se împiedicau de alţii deja căzuţi. Se urcau unii peste ceilalţi. Urlau. Unii se aruncau în garderobă ca să se adăpostească. Alţii ajunseseră să se târască. Era tot mai cald. Delia rămăsese aproape strivită de peretele containerului, cu ușa în stânga ei, când a simţit că o împinge cineva spre ieșire. Ușa dublă pe care se ieșea era tot mai aproape, dar partea ei dreaptă era încă blocată. Deodată însă, chiar în faţa Deliei, s-a deblocat și a doua ușă, trântindu-se de exteriorul containerului cu un zgomot teribil. Delia a fost propulsată în afară de mulţimea care se împingea. Spera ca băieţii să nu fie departe. A făcut doi-trei pași și a simţit că o învăluie ceva. A simţit cum i se topește dresul de pe picioare. A tras aer în piept și a simţit că o arde până în stomac. A simţit că i-a luat foc părul. Și-a dus instinctiv mâna la cap să îl stingă și a simţit că s-a ars. Deodată, un vuiet. Apoi, beznă.
Citiți și celelalte părți ale articolului în revista DoR.
